ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 253/2017

Decizia nr. 253/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1076 din 3 martie 2015 pronunțată în Dosarul nr. x/3/2014 de către Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-au dispus următoarele:

„Respinge excepția prematurității, ca neîntemeiată.

Admite, în parte, cererea de chemare în judecată, precizată si completată, formulată de reclamanta SC A. SRL, cu sediul ales în Craiova, județul Dolj în contradictoriu cu pârâta B., cu sediul în București, sector 1.

Exonerează reclamanta de plata redevenței datorată în baza contractului de concesiune din 2005 pe perioada 2006-2007.

Obligă pârâta să restituie reclamantei suma de 483.021,22 lei încasată cu titlu de redevență pentru această perioadă.

Respinge restul pretențiilor ca neîntemeiate”.

Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut în esență următoarele:

Analizând cu prioritate, în condițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepția prematurității, tribunalul a avut în vedere că în raport de art. 720

1

alin. (1) C. proc. civ. din 1865, în forma în vigoare la momentul sesizării instanței (4 octombrie 2006), prin instituirea procedurii prealabile de conciliere, legiuitorul a urmărit să transpună în practică principiul celerității soluționării litigiilor, mai pregnant în cazul acelora dintre comercianți/profesioniști, și să degreveze activitatea instanțelor de judecată.

Or, s-a reținut, în prezent litigiul se află în al patrulea ciclu procesual, pârâta nici măcar nu a susținut vreo vătămare produsă din lipsa concilierii, iar din conduita procesuală a acesteia reiese lipsa disponibilității pentru soluționarea amiabilă a diferendului dintre părți.

Cu privire la fondul cauzei tribunalul a reținut, din coroborarea concluziilor raportului de expertiză tehnică cu certificatele de forță majoră eliberate de Camera de Comerț și Industrie Oltenia, cu declarația martorului C. care a confirmat producerea inundației din aprilie 2006, ale cărei efecte dezastruoase asupra culturilor înființate pe terenul concesionat s-au menținut până spre sfârșitul anului 2006, că reclamanta nu a avut posibilitatea exercitării dreptului și obligației de exploatare a terenului cu destinație agricolă pentru care trebuia să achite redevență conform contractului de concesiune nr. 15 din 16 noiembrie 2005.

S-a avut în vedere că, odată constatată, forța majoră are ca principal efect exonerarea de răspundere contractuală a debitorului conform art. 1082 și 1083 C. civ. din 1864, dat fiind faptul că forța majoră operează în puterea legii și împiedică pe creditor să ceară executarea obligației ori daune-interese pentru neexecutarea obligației de la debitor.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel ambele părți.

Prin apelul formulat de către apelanta pârâtă B. s-a solicitat admiterea acestuia, schimbarea în parte a sentinței apelate și pe cale de consecință respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă, invocându-se în susținerea apelului următoarele critici.

Cu privire la excepția de neexecutare a contractului, apelanta-pârâtă a arătat că instanța fondului a reținut în mod greșit, că susținerile reclamantei SC A. SRL sub primul aspect, cel al exonerării de la plata redevenței întemeiată pe excepția de neexecutare a contractului sunt întemeiate.

Apelanta-pârâtă a învederat că în cuprinsul hotărârii judecătorești apelate, există o serie de inadvertențe, instanța fondului pe de o parte făcând referire și ținând cont de cele constatate în cuprinsul raportului de expertiză efectuat în cauză potrivit cărora culturile de porumb au fost calamitate, iar pe de altă parte reținând că societatea concesionară nu a putut beneficia de prevederile Legii nr. 381/2002 privind acordarea despăgubirilor în caz de calamități naturale în agricultură, întrucât asigurarea culturilor agricole se face după răsărirea culturilor.

Prin apelul formulat de reclamanta SC A. SRL s-a solicitat admiterea acestuia, modificarea în parte a sentinței atacate în sensul admiterii în întregime a cererii de chemare în judecată și obligarea pârâtei la plata sumei de 30.943,46 lei.

Apelanta-reclamantă a arătat, în esență, că în mod netemeinic și nelegal instanța de fond a respins solicitările de a fi exonerată de la plata redevenței pentru perioada 16 noiembrie 2005 - 1 februarie 2006 și de a fi obligată intimata-pârâtă la restituirea sumei de 30.943,46 lei.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin Decizia nr. 1012 din 10 iunie 2016 a respins apelul pârâtei B., ca nefondat; a admis apelul reclamantei SC A. SRL; a schimbat în parte sentința atacată; a admis în tot cererea de chemare în judecată; a obligat pârâta să restituie reclamantei suma de 30.943,46 lei încasată cu titlul de redevență pentru perioada 16 noiembrie 2005 - 1 februarie 2006; a menținut celelalte dispoziții ale deciziei apelate.

Cu privire la apelul pârâtei

, Curtea a constatat și a reținut că sentința pronunțată de către instanța de fond este temeinică și legală și se întemeiază pe probatoriul administrat în cauză și analizat pe larg în considerentele sentinței apelate, precum și pe dispozițiile contractuale și legale în materia concesiunii.

În ceea ce privește critica referitoare la excepția de neexecutare a contractului de către B. invocată de reclamantă, precum și chestiunile privind nepredarea efectivă a suprafeței de 2.000 ha de termen, Curtea a reținut că aceste aspecte sunt nerelevante din perspectiva admiterii acțiunii reclamante, deoarece temeiul pentru care reclamanta a fost exonerată de plata redevenței, iar pârâtă a fost obligată la restituirea acesteia se întemeiază potrivit probatoriului administrat în cauză, pe o cauză de forță majoră, rezultată din inundarea terenului concesionat, începând cu luna aprilie a anului 2006 și, pe cale de consecință, a imposibilității pentru reclamantă de a exploata terenul agricol astfel concesionat.

În ceea ce privește cea de-a doua critică, Curtea a apreciat că aceasta se referă la reținerea în mod greșit de către instanța de fond a forței majorare exoneratoare pentru reclamantă de plata redevenței terenului concesionat.

Nu a putut fi primită critica întemeiată pe considerentele unei hotărârii judecătorești care arată că fenomenele naturale nu pot fi evenimente imprevizibile ori de neînlăturat în raport de probatoriul administrat în cauză și amploarea fenomenului inundației realizată din revărsarea râurilor și a ploilor abundente, în urma cărora terenul concesionat s-a aflat sub ape în perioada 2006-2007.

În ceea ce privește critica referitoare la obținea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 381/2002, Curtea a reținut că dispozițiile acesteia nu au putut fi aplicate, deoarece suprafețele respective nu au fost asigurate, atâta timp cât culturile respective erau acoperite de apă, situație care nu putea fi acceptată de niciun asigurător.

Mai mult decât atât, Curtea și-a însușit considerentele instanței de fond potrivit cărora apelanta-pârâtă avea dreptul și obligația să rezilieze contractul de concesiune pentru că reclamanta nu a încheiat un contract de asigurare, însă nu a dat curs acestei clauze contractuale, iar prin criticile invocate consideră că doar intimata-reclamantă este în culpă pentru neîncheierea contractului de asigurare.

Cu privire la apelul pârâtei, Curtea a reținut că, în mod greșit, instanța de fond a respins pretențiile în cuantum de 30.943,46 lei reprezentând contravaloarea redevenței pentru perioada 16 noiembrie 2005 - 1 februarie 2016 calculată la suprafața de teren predată efectiv de 1395,44 ha teren agricol și 114,95 ha teren neagricol pentru că în acest interval de timp nu s-au înregistrat calamități naturale.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-pârâtă B. solicitând

admiterea apelului B. formulat împotriva sentinței civile a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, nr. 1076 din 3 martie 2015, respectiv respingerea apelului apelantei-reclamante SC A. SRL, cu consecința respingerii în integralitate a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta B.

Recurenta-pârâtă își subsumează criticile motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că hotărârea recurată a fost pronunțată cu

aplicarea greșită a legii civile, inclusiv cu încălcarea normelor civile din materia contractelor, a regulilor de interpretare specială a contractelor și din domeniul concesiunilor.

Consideră recurenta că instanța de apel nu a ținut cont de voința părților exprimată în cuprinsul procesului-verbal de predare-primire având ca obiect suprafața de teren cu destinație agricolă din contractul de concesiune din 16 noiembrie 2005 și, totodată, de voința acestora exprimată contractual cu privire la cazurile de forță majoră și la situațiile de calamități naturale.

Astfel apreciază recurenta că soluția pronunțată este dată cu încălcarea principiului autonomiei de voință și voinței reale a părților având în vedere faptul că părțile contractante în prezenta cauză au înțeles să facă distincție între calamități naturale și forța majoră.

Arată recurenta că prevederile contractuale stabilite de părți la art. 8.7 sunt foarte clare în sensul că, în cazul calamităților naturale, cuantumul redevenței datorat nu poate fi diminuat, concesionarul având posibilitatea de a demara procedurile legale pentru a beneficia de prevederile Legii nr. 381/2002, în timp ce art. 122 din lege exonerează de răspundere partea afectată de forță majoră fiind fără putință de tăgadă că în speță sunt în discuție două situații distincte, și că asupra acestora părțile au ales să contravină în virtutea principiului libertății de voință, aspect pe care instanța l-a ignorat total la pronunțarea soluției.

Precizează recurenta că invocarea forței majore ca și cauză a nerealizării obligațiilor contractuale trebuie în mod obligatoriu să fie condiționată de existența unei clauze contractuale care să permită acest lucru, precum și de îndeplinirea condițiilor pentru ca evenimentul să poată fi considerat forță majoră.

Consideră recurenta că forța majoră invocată de reclamantă, ca și cauză exoneratoare de la plata redevenței datorată contractual nu trebuia să fie primită de către instanța fondului și instanța de apel, în condițiile în care, pe de-o parte evenimentele invocate nu întrunesc pe deplin condițiile pentru a constitui un caz de forță majoră, iar pe de altă parte, părțile nu au convenit asupra unei clauze care să condiționeze plata redevenței de obținerea unei producții agricole, ci mai mult, au stabilit contractual chiar contrariul în art. 8.7 din contractul de concesiune din 2008.

În continuare recurenta-pârâtă face trimitere la jurisprudența în materie, reiterând totodată faptul că motivele invocate vizează inclusiv faptul că instanțele au ignorat cu desăvârșire apărările sale și, mai mult, au pronunțat o hotărâre judecătorească fără a se apleca asupra celor expuse de B. în actele procedurale efectuate în cauză prin care s-a învederat că societatea reclamantă invocă forța majoră și nepredarea terenului ce a făcut obiect al contractului de concesiune exclusiv în scopul de a fi exonerată de la plata redevenței datorate, însă pentru a beneficia de sprijin financiar din partea organismelor specializate a depus ca acte doveditoare inclusiv contractul de concesiune din 2005 pentru suprafața de 3.395,44 ha.

Recurenta arată faptul că B. a insistat în cuprinsul actelor procedurale, pentru o reală apreciere a situației faptice și o înțelegere a aspectelor juridice, însă instanța a omis cu desăvârșire să se aplece asupra acestora și să se pronunțe în consecință, înțelegând, din contră, să rețină faptul că reclamanta a fost în imposibilitatea de a exploata terenul agricol concesionat datorită unui caz de forță majoră, respectiv inundării acestuia, ceea ce l-a făcut impropriu exploatării, aceste rețineri ale instanței de apel contrazicând chiar acțiunile apelantei-reclamante SC A. SRL care a încasat subvenții pentru exploatarea terenului cu destinație agricolă, acțiuni cu un caracter vădit contradictoriu, care se exclud reciproc și de care instanțele de judecată nu au ținut cont la pronunțarea soluțiilor în cauză.

Recurenta subliniază că prin criticile de nelegalitate formulate în prezenta cale de atac invocă aplicarea greșită a legii având în vedere faptul că situația invocată de reclamantă nu constituie un caz de forță majoră, ca eveniment cu caracter excepțional și imprevizibil astfel cum este definit de legislație, dar și de jurisprudență, întrucât aceasta, față de specificul activității desfășurate, putea și trebuia să prevadă factorii naturali ce pot afecta culturile și putea fi combătut, inclusiv în sensul asigurării culturilor, sens în care redă extrase din jurisprudență.

Recurenta-pârâtă critică soluția instanței de apel și pentru considerentul că hotărârea acesteia este pronunțată cu aplicarea greșită a legii, întrucât în cuprinsul sentinței apelate, instanța reține în mod greșit că legislația specială aplicabilă la data încheierii contractului de concesiune din 2005 ar fi Legea nr. 219/1998, cu referire în mod special la dispozițiile art. 32.

Astfel recurenta critică soluția pronunțată și învederează faptul că relațiile contractuale perfectate de către B. cu investitorii în domeniul agriculturii au ca temei legal special:

- Legea nr. 268/2001, cu modificările și completările ulterioare;

- H.G. nr. 626/2001 privind aprobarea Normelor metodologice, așadar, legislație specială în domeniul concesiunilor având ca obiect terenurile cu destinație agricolă, proprietate de stat, care s-au aflat în exploatarea fostelor Întreprinderi Agricole de Stat-uri, ulterior transformate în societăți comerciale cu profil agricol.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Prin acțiunea precizată și completată, reclamanta a solicitat exonerarea sa de la plata redevenței contractuale pentru perioada 16 noiembrie 2005 - 25 septembrie 2007 și obligarea pârâtei la restituirea sumei încasate cu titlu de redevență conform contractului de concesiune din 16 noiembrie 2005, respectiv a sumei de 513.694,68 lei, susținând, în esență, că, pe de o parte, nu a avut niciodată posesia asupra unei suprafețe de 2000 ha teren cu destinație agricolă, din cele 3395,44 ha care au făcut obiectul contractului de concesiune, iar pe de altă parte, că suprafețele de teren concesionate au fost afectate de calamități naturale, care se constituie într-un caz de forță majoră exonerator de răspundere.

Temeiul juridic al acțiunii îl constituie contractul de concesiune din 16 noiembrie 2005 încheiat între recurenta-pârâtă B., în calitate de concedent, pe de o

parte,

și intimata-reclamantă SC A. SRL, în calitate de concesionar, pe de altă parte, contractul având că obiect transmiterea dreptului și a obligației de exploatare a terenului cu destinație agricolă în suprafață totală de 3.395,44 ha, din care teren arabil 3.299,37 ha și pășuni 96,07 ha, aflat în perimetrul localităților Bistreș, Gighera, Goicea și Măceșul de Jos județul Dolj, pentru o perioadă de 20 de ani, în schimbul unei redevențe, în conformitate cu obiectivele concedentului, precum și transmiterea dreptului de exploatare și a obligației de întreținere a terenului neagricol în suprafață totală de 142,75 ha (art. 2.1 lit. a) și b) Conform art. 4.1, redevența a fost stabilită la echivalentului în lei a 445 kg grâu SR ISO 7970/2000/ha/an pentru terenul agricol, respectiv 6 kg grâu SR ISO 7970/2000/ha/an pentru terenul neagricol. Condițiile privind plata redevenței au fost stabilite la art. 5.1 și urm. din contract.

La art. 5.4 s-a prevăzut că, în situația în care, la data punerii în posesie pe suprafața concesionată de teren cu destinație agricolă există culturi care au fost înființate de persoane ce au avut un drept legal sau contractual asupra terenului, concesionarul va datora redevența stabilită prin contract numai pentru suprafața de teren neocupată de culturi astfel înființate. După strângerea culturilor, concesionarul va fi pus în posesie și asupra terenului eliberat de acestea, urmând a plăti redevența aferentă acestei suprafețe de la data punerii în posesie la scadențele stabilite în contract. Clauza art. 5.4 se aplică, conform art. 5.5, numai pentru primul an de concesiune.

Potrivit art. 9.7, concesionarul s-a obligat ca, pe toată durata contractului să-și asigure culturile la o societate de asigurări agreată de concedent, pentru valoarea redevenței anuale datorate, urmând ca eventualele despăgubiri să revină concedentului prin cesionarea despăgubirilor în favoarea sa. S-a stabilit că în cazul calamităților naturale, cuantumul redevenței datorat conform contractului nu poate fi diminuat, concesionarul având posibilitatea de a demara procedurile legale pentru a beneficia de prevederile Legii nr. 381/2002 cu modificările și completările ulterioare.

Conform art. 12.2, în cazul în care una din părțile semnatare este împiedicată să îndeplinească întocmai obligațiile asumate prin prezentul contract, ca urmare a unui eveniment de forță majoră, este obligatoriu să se comunice acest fapt celeilalte părți, în scris și în termen de 3 zile de la manifestarea evenimentului, iar în același termen și condiții despre încetarea evenimentului și întinderea efectelor acestuia. Privitor la această împrejurare, se prevede la art. 12.3, că partea care o invocă va furniza celeilalte părți documentele doveditoare avizate de autoritatea competentă.

Contractul de concesiune încheiat de părți a încetat în luna septembrie 2007, prin reziliere, la inițiativa B., astfel cum reiese din nota de control emisă de D.-E.

Materialul probatoriu administrat în cauză relevă următoarele aspecte:

La data de 21 decembrie 2005, între părți s-a încheiat procesul verbal de predare-primire a terenului în care s-a menționat că suprafața de teren efectiv predată reclamantei este de 3395,44 ha teren agricol din care arabil 3299,37 ha și pășuni 96,07 ha, precum și de 142,75 ha teren neagricol, întocmit cum este menționat în obiectul contractului de concesiune. S-a prevăzut însă în procesul-verbal că la data semnării procesului-verbal situația terenurilor cultivate de SC F. SRL Dunăreni jud. Dolj, în baza contractului de asociere în participațiune nr. 210 din 24 decembrie 2003, se prezenta astfel: grâu 1.700 ha, orz 170 ha și rapiță 130 ha, în total o suprafață de 2000 ha.

Potrivit notei de control emisă de D.-E. și notei din 21 noiembrie 2007, suprafața de 2000 ha teren nu a fost efectiv predată reclamantei SC A. SRL până la încetarea contractului, spre sfârșitul anului 2007.

Cât timp reclamanta nu a avut posibilitatea de a exploata această suprafață de teren, pârâta nu este îndreptățită să-i pretindă redevența, care reprezintă contravaloarea folosinței, dreptului de exploatare.

La data de 25 august 2006, Camera de Comerț și Industrie Oltenia a emis certificatul de atestare a cauzei de forță majoră conform căruia reclamanta SC A. SRL s-a aflat în imposibilitate de a-și îndeplini obligațiile contractuale din contractul de concesiune din 16 noiembrie 2005, ca urmare a inundațiilor provocate de revărsarea fluviului Dunărea în zona Rast-Bistreț-Cârna-Măceșu de Jos în perioada 20-24 aprilie 2006.

La data de 18 februarie 2008, Camera de Comerț și Industrie Oltenia a emis certificatul de atestare a cauzei de forță majoră din care rezultă că reclamanta SC A. SRL s-a aflat în imposibilitate de a-și îndeplini obligațiile contractuale din contractul de concesiune din 16 noiembrie 2005, având în vedere temperaturile extreme și deficitul de apă din sol (seceta) înregistrate în localitățile Măceșu de Jos, Gighera și Cârna, în luna iulie 2007.

Prin H.G. nr. 828/2006, s-a declarat stare de calamitate naturală în agricultură în zonele în care culturile însămânțate în toamna anului 2005 și în primăvara anului 2006 au fost afectate total de inundațiile rezultate din revărsarea Dunării din perioada aprilie-mai 2006, în anexa la H.G. fiind menționate și culturile înființate în județul Dolj.

Prin H.G. nr. 636/2007 cu modificările și completările ulterioare, s-a declarat stare de calamitate naturală în agricultură în zonele în care culturile de câmp însămânțate în toamna anului 2006 și în primăvara anului 2007 au fost afectate de seceta excesivă, persistentă în timp, din perioada 2006-2007, și care afectează terenurile neirigate, printre acestea fiind menționate, în anexă, și culturile înființate în județul Dolj.

Potrivit raportului de expertiză tehnică judiciară întocmit de expertul G., starea de calamitate naturală a afectat culturile agricole ale SC A. SRL în toamna anului 2005 și primăvara anului 2006 (H.G. nr. 828/2006) și toamna anului 2006 și primăvara anului 2007 (H.G. nr. 636/2007, H.G. nr. 1202/2007). În anii agricoli 2005-2006 și 2006-2007, s-a constatat cazul de forță majoră pentru SC A. SRL ca urmare a ploilor abundente căzute, a inundațiilor provocate de revărsarea fluviului Dunărea în perioada 20 - 24 aprilie 2006, precum și de secetă excesivă prelungită din anul 2007 care a ajuns sub limita biologică de rezistență a plantelor agricole (în acest sens, fiind certificatele de atestare a cauzei de forță majoră din 2006 și din 2008 emise de Camera de Comerț și Industrie Oltenia). SC A. SRL a primit efectiv la data de 1 iunie 2006 suprafața de teren arabil de 1.395,44 ha, diferența de 2.000 ha erau cultivată cu culturi agricole de către SC F. SRL Dunăreni și urma ca SC A. SRL să primească suprafața de 2.000 ha la finele anului 2006 după recoltarea culturilor.

Expertul a constatat că în anul agricol 2006-2007 s-au cultivat 763,71 ha cu floarea-soarelui, iar diferența de suprafață de 631,73 ha nu s-a lucrat din cauza umidității excesive din sol; din cauza secetei prelungite din primăvara anului 2007, cultura de floarea soarelui nu a răsărit și a fost desființată; s-a cultivat cultura a doua de porumb pe suprafața de 1.121,87 ha, însă cultura a fost calamitată din cauza condițiilor climatice nefavorabile. În acest sens, a fost emisă și H.G. nr. 636/2007, care atestă starea de calamitate naturală pentru zona județului Dolj pentru culturile însămânțate în toamna anului 2006 și primăvara anului 2007.

A mai reținut expertul că reclamanta nu a beneficiat de prevederile Legii nr. 381/2002 privind acordarea despăgubirilor în caz de calamități naturale în agricultură, întrucât asigurarea culturilor agricole se face după răsărirea plantelor. S-a mai constatat că în perioada 2006-2007 nu s-au irigat culturile agricole întrucât, potrivit adeverinței din 26 octombrie 2008 eliberată de Agenția Națională de Îmbunătățiri Funciare Sucursala Dunăre-Olt, unitatea de administrare Dolj, sistemul de irigații în zona Bistreț - Nedeja este de neutilitate publică și nefuncțională.

Recurenta-pârâtă reproșează, în esență, instanței de apel că, prin hotărârea pronunțată, a încălcat principiul autonomiei de voință și voința reală a părților exprimată convențional în ceea ce privește distincția pe care a făcut-o între faptul juridic determinat de existența calamităților naturale și faptul juridic determinat de existența forței majore.

Această critică nu poate fi primită dat fiind faptul că instanța de apel s-a raportat în mod corect la dispozițiile contractuale și ale legislației speciale sub imperiul căreia a fost încheiat contractul de concesiune, respectiv Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor.

Astfel, potrivit art. 32 alin. (2) din evocata lege concesionarul nu va fi obligat să suporte creșterea sarcinilor legate de execuția obligațiilor sale în cazul în care această creștere rezultă în urma unei acțiuni sau măsuri dispuse de o autoritate publică, respectiv a unui caz de forță majoră.

Esența forței majore ca și cauză de exonerare a debitorului de la executarea obligației asumate contractual a fost de asemenea corect analizată de instanța de apel în contextul configurat de probatoriul administrat, la care s-a făcut referire, și al dispozițiilor legale aplicabile, mai sus evocate.

Astfel, din economia reglementărilor cuprinse în art. 1082, art. 1083, art. 1085 C. civ., în forma în vigoare la data introducerii acțiunii reiese că forța majoră este acel eveniment - împrejurare de fapt - imprevizibil și de neînlăturat care împiedică, în mod obiectiv și fără nicio culpă din partea debitorului, executarea obligației sale contractuale.

În analiza existenței cauzei de forță majoră instanța s-a raportat la caracterul exterior, imprevizibil, de neînlăturat la momentul încheierii contractului, prin raportare la posibilitățile debitoarei obligației de a prevedea și de a acționa în vederea înlăturării împrejurării care a dus la imposibilitatea absolută de executare.

Contractul de concesiune nr. 15 din 16 noiembrie 2005 prevede la art. 12.2 forța majoră ca și cauză de neplată a redevenței.

Probatoriul administrat - raportul de expertiză tehnică, certificatele de forță majoră eliberate de Camera de Comerț și Industrie Oltenia, declarația de martoră - relevă existența situației de forță majoră în intervalul 1 ianuarie 2006 - 25 septembrie 2007 în sensul avut în vedere de legiuitor care au pus reclamanta în imposibilitate de a realiza obiectul concesiunii, respectiv exploatarea terenului, în condițiile contractuale prevăzute la clauzele existente la art. 7.1.1 alin. (1) din contract și la art. 6.1.2, împrejurare obiectivă care a avut drept consecință logică neplata redevenței.

Așadar, constatând că forța majoră este temeiul reținut de instanța de fond, în mod legal, ca temei al neexecutării obligației de plată a redevenței, aspectele de fapt invocate de pârâtă în apel cu privire la demersurile făcute de intimata-reclamantă în vederea obținerii sprijinului financiar din partea organismelor specializate apar ca fiind lipsite de relevanță, aceste susțineri neavând forța de a influența raționamentul instanței cu privire la temeiul exonerării pârâtei de la plata redevenței.

Nefondată este și ultima critică, cea vizând aplicarea greșită de către instanță a legislației speciale la data încheierii contractului de concesiune din 2005, cu referire la art. 32 din Legea nr. 268/2001 privind privatizarea societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri proprietate publică și privată a statului cu destinație agricolă și înființarea B. și H.G. nr. 626/2001 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 268/2001.

Aceasta întrucât aceste acte normative au fost invocate în cadrul criticii din apel privind excepția de neexecutare a contractului și a aserțiunilor vizând nepredarea efectivă a suprafeței de 2000 ha de teren.

Or, astfel cum în mod corect a reținut instanța de control judiciar, analiza acestor critici nu se mai impunea în raport de constatarea legalității sentinței apelate din perspectiva temeiului în baza căruia intimata-reclamantă a fost exonerată de plata redevenței, respectiv cauza de forță majoră.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de pârâta B. împotriva Deciziei civile nr. 1012 din 10 iunie 2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 16 februarie 2017.