ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1592/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, reclamanta SC I. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională a Domeniilor Statului, să se dispună suspendarea licitației publice ce se va desfășura în data de 9 mai 2008, având ca obiect concesionarea suprafețelor de 3262,8 ha agricol și 163,07 ha teren neagricol, susținând, în esență, faptul că, pârâta organizează în mod abuziv această licitație, având în vedere că pentru suprafețele de teren amintite a încheiat cu pârâta contractul de concesiune nr. 15 din 16 noiembrie 2005, litigiul privind suspendarea redevențelor nefiind încă finalizat.

Ulterior, reclamanta și-a precizat acțiunea, în sensul că a solicitat anularea adreselor nr. 61635 din 25 septembrie 2008 și nr. 21018 din 04 februarie 2008, a măsurii rezilierii contractului de concesiune nr. 15 din 16 noiembrie 2008, obligarea pârâtei la respectarea acestui contract, anularea procedurii de licitație publică și a contractului de concesiune intervenit între pârâtă și SC M.I. SRL, suspendarea actelor administrative menționate și obligarea ambelor pârâte la plata cheltuielilor de judecată. Prin încheierea nr. 3711 din 15 iulie 2009, pronunțată în dos. nr. 4590/1/2009, Înalta Curte a dispus strămutarea cauzei la Curtea de Apel Pitești, secția de contencios administrativ și fiscal.

Astfel investită cu soluționarea cauzei, Curtea de Apel Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 152/F - CONT din 7 octombrie 2009, admițând excepția de necompetență materială, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea, secția de contencios administrativ. Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reținut, în esență, faptul că Agenția Domeniilor Statului nu este instituție publică centrală, această calitate fiind deținută de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale în subordinea căruia se află pârâta, iar valoarea datoriei din convenție este mai mică decât cea stabilită de legiuitor.

Caracterul administrativ al speței a fost reținut de prima instanță, în raport cu dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora sunt asimilate actelor administrative, contractele încheiate cu autoritățile publice, ce au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică coroborate cu cele ale art. 4 din Legea nr. 268/2001, potrivit cărora Agenția Domeniilor Statului este instituție de interes public, având printre atribuții concesionarea terenurilor cu destinație agricolă, ce aparțin domeniului public sau privat al statului. Împotriva acestei sentințe, pârâta Agenția Domeniilor Statului a declarat recurs, susținând în esență, că instanța de fond în mod greșit a soluționat excepția necompetenței materiale și teritoriale a instanței.

În motivarea cererii de recurs, recurenta-pârâtă a arătat că întrucât, în conformitate cu prevederile contractului de concesiune nr. 15/16 noiembrie 2005, obligațiile comerciale au luat naștere în București, locul încheierii contractului iar locul plății redevenței este tot în București, în raport cu prevederile art. 10 alin. (1) și (4) C. proc. civ. precum și în raport cu voința părților consemnată în art. 11.1 din contractul de concesiune, potrivit căruia litigiile vor fi soluționate de instanțele judecătorești competente, cererea ar fi trebuit înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția comercială, instanța în a cărei rază teritorială își are sediul pârâta și în a cărei rază teritorială a luat naștere obligația.

Recurenta a susținut că această soluție se impunea și în raport cu prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 268/2001, potrivit cărora Agenția Domeniilor Statului este o instituție de interes public, cu personalitate juridică, cu caracter financiar și comercial. In subsidiar, recurenta a arătat că și în ipoteza în care actele deduse judecății ar fi interpretate ca având un caracter administrativ, instanța de fond a realizat o greșită interpretare a legii, atunci când a concluzionat că Agenția Domeniilor Statului nu are rangul unei instituții publice centrale, și pe cale de consecință, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea tribunalului, secția de contencios administrativ.

Analizând actele și lucrările dosarului de fond, precum și motivele de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că recursul de față este fondat și urmează a fi admis, în limitele și pentru considerentele în continuare arătate. Obiectul prezentei cauze îl reprezintă cererea SC I. SRL, astfel cum a fost aceasta precizată, de anulare a mai multor acte administrative expres arătate, incluzând măsura rezilierii contractului de concesiune nr. 15/16 noiembrie 2005 încheiat de această reclamantă cu recurenta Agenția Domeniilor Statului, anularea procedurii de licitație publică și a contractului de concesiune intervenit între pârâtă și SC M.I. SRL, suspendarea actelor administrative menționate și obligarea ambelor pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) lit. c), teza a II-a din Legea nr. 554/2004 sunt asimilate actelor administrative, în sensul acestei legi, contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de înțeles public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice, iar potrivit tezei finale a textului, prin legi speciale pot fi prevăzute și alte categorii de contracte administrative supuse competenței instanței de contencios administrativ. Totodată, reglementând obiectul acțiunii judiciare, aceeași lege prevede, prin art. 8 alin. (2), că instanța de contencios administrativ este competentă să soluționeze litigiile care apar în fazele premergătoare încheierii unui contract administrativ, precum și orice litigii legate de încheierea, modificarea, interpretarea, executarea și încetarea contractului administrativ.

Din economia acestor prevederi legale rezultă că, în cazul contractelor administrative, este aplicabil regimul juridic de drept administrativ al acestei legi, atât în ceea ce privește atribuirea acestor contracte de către autoritățile publice, cât și în ceea ce privește încheierea, executarea și încetarea lor. Contractele administrative sunt acte juridice bilaterale, cu caracter oneros, constând într-un acord de voință între o autoritate publică și un particular. Fiind vorba de acte supuse unui regim de drept public, caracterizat prin preeminența interesului public, părțile trebuie să accepte clauze reglementare, stabilite prin lege sau prin alte acte normative, emise în limitele legii.

Contractul de concesiune poate fi apreciat ca fiind un contract administrativ întrucât; una din părți este o autoritate publică; presupune efectuarea unor lucrări de către concesionar în schimbul unei remunerații; este destinat a asigura punerea în valoare a bunului starului, cuprinde clauze reglementare prin trimiterea la normele legale în domeniu. Față de toate aceste motive, susținerile recurentei privitoare la natura comercială a litigiului sunt nefondate, Curtea de Apel Pitești făcând o corectă apreciere a naturii juridice a pricinii. Criticile recurentei sunt întemeiate însă, în ceea ce privește stabilirea gradului instanței de contencios administrativ competente să judece litigiul pe fond.

În conformitate cu prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 268/2001, cu modificările și completările ulterioare, Agenția Domeniilor Statului a fost organizată ca instituție de interes public cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Agriculturii, Alimentației și Pădurilor și are, printre altele, ca atribuție și concesionarea sau arendarea terenurilor cu destinație agricolă aparținând domeniului public sau privat al statului. Existența unui raport de subordonare între autoritatea pârâtă și Ministerul Agriculturii, nu poate constitui, per se, motiv întemeiat pentru a susține interpretarea potrivit căreia Agenția Domeniilor Statului ar avea calitatea de autoritate publică locală, rangul unei autorități administrative fiind dat de limitele de competență, stabilite potrivit legii la nivelul unei anumite zone administrative - pentru autoritățile locale - sau la nivelul întregii țări - pentru autoritățile centrale.

Întrucât în raport cu acest criteriu, pârâta Agenția Domeniilor Statului este o instituție publică centrală, în speță vor fi incidente dispozițiile art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora competența de soluționare în fond a litigiilor de contencios administrativ și fiscal, privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale aparține secțiilor de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel. Sub aspect teritorial, competența revine Curții de Apel Pitești, care a fost investită cu soluționarea prezentei cauze prin încheierea nr. 3711 din 15 iulie 2009, pronunțată în dos. nr. 4590/1/2009 de către Înalta Curte, investirea în acest stadiu procesual a altei curți de apel cu soluționarea cauzei, echivalând practic cu o lipsire de efecte a soluției date cererii de strămutare, prin încheierea amintită.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Agenția Domeniilor Statului împotriva sentinței civile nr. 152/F - CONT din 7 octombrie 2009 a Curții de Apel Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 martie 2010.