ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1592/2010
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1592/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra
recursului de față;
Din examinarea
lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel
Craiova, reclamanta SC I. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția
Națională a Domeniilor Statului, să se dispună suspendarea licitației publice
ce se va desfășura în data de 9 mai 2008, având ca obiect concesionarea
suprafețelor de 3262,8 ha agricol și 163,07 ha teren neagricol, susținând, în
esență, faptul că, pârâta organizează în mod abuziv această licitație, având în
vedere că pentru suprafețele de teren amintite a încheiat cu pârâta contractul
de concesiune nr. 15 din 16 noiembrie 2005, litigiul privind suspendarea
redevențelor nefiind încă finalizat.
Ulterior, reclamanta și-a precizat acțiunea, în sensul
că a solicitat anularea adreselor nr. 61635 din 25 septembrie 2008 și nr. 21018
din 04 februarie 2008, a măsurii rezilierii contractului de concesiune nr. 15
din 16 noiembrie 2008, obligarea pârâtei la respectarea acestui contract,
anularea procedurii de licitație publică și a contractului de concesiune
intervenit între pârâtă și SC M.I. SRL, suspendarea actelor administrative
menționate și obligarea ambelor pârâte la plata cheltuielilor de judecată.
Prin încheierea nr. 3711 din 15 iulie 2009, pronunțată
în dos. nr. 4590/1/2009, Înalta Curte a dispus strămutarea cauzei la Curtea de
Apel Pitești, secția de contencios administrativ și fiscal.
Astfel investită cu soluționarea cauzei, Curtea de
Apel Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin
sentința nr. 152/F - CONT din 7 octombrie 2009, admițând excepția de
necompetență materială, a declinat competența de soluționare a cauzei în
favoarea Tribunalului Vâlcea, secția de contencios administrativ.
Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reținut, în
esență, faptul că Agenția Domeniilor Statului nu este instituție publică
centrală, această calitate fiind deținută de Ministerul Agriculturii și
Dezvoltării Rurale în subordinea căruia se află pârâta, iar valoarea datoriei
din convenție este mai mică decât cea stabilită de legiuitor.
Caracterul administrativ al speței a fost reținut de
prima instanță, în raport cu dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea
nr. 554/2004, potrivit cărora sunt asimilate actelor administrative,
contractele încheiate cu autoritățile publice, ce au ca obiect punerea în
valoare a bunurilor proprietate publică coroborate cu cele ale art. 4 din Legea
nr. 268/2001, potrivit cărora Agenția Domeniilor Statului este instituție de
interes public, având printre atribuții concesionarea terenurilor cu destinație
agricolă, ce aparțin domeniului public sau privat al statului.
Împotriva acestei sentințe, pârâta Agenția Domeniilor
Statului a declarat recurs, susținând în esență, că instanța de fond în mod
greșit a soluționat excepția necompetenței materiale și teritoriale a
instanței.
În motivarea cererii de recurs, recurenta-pârâtă a
arătat că întrucât, în conformitate cu prevederile contractului de concesiune
nr. 15/16 noiembrie 2005, obligațiile comerciale au luat naștere în București,
locul încheierii contractului iar locul plății redevenței este tot în
București, în raport cu prevederile art. 10 alin. (1) și (4) C. proc. civ.
precum și în raport cu voința părților consemnată în art. 11.1 din contractul
de concesiune, potrivit căruia litigiile vor fi soluționate de instanțele
judecătorești competente, cererea ar fi trebuit înregistrată pe rolul
Tribunalului București, secția comercială, instanța în a cărei rază teritorială
își are sediul pârâta și în a cărei rază teritorială a luat naștere obligația.
Recurenta a susținut că această soluție se impunea și
în raport cu prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 268/2001, potrivit
cărora Agenția Domeniilor Statului este o instituție de interes public, cu
personalitate juridică, cu caracter financiar și comercial.
In subsidiar, recurenta a arătat că și în ipoteza în
care actele deduse judecății ar fi interpretate ca având un caracter
administrativ, instanța de fond a realizat o greșită interpretare a legii,
atunci când a concluzionat că Agenția Domeniilor Statului nu are rangul unei
instituții publice centrale, și pe cale de consecință, a stabilit competența de
soluționare a cauzei în favoarea tribunalului, secția de contencios
administrativ.
Analizând actele și lucrările dosarului de fond,
precum și motivele de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că recursul
de față este fondat și urmează a fi admis, în limitele și pentru considerentele
în continuare arătate.
Obiectul prezentei cauze îl reprezintă cererea SC I.
SRL, astfel cum a fost aceasta precizată, de anulare a mai multor acte
administrative expres arătate, incluzând măsura rezilierii contractului de
concesiune nr. 15/16 noiembrie 2005 încheiat de această reclamantă cu recurenta
Agenția Domeniilor Statului, anularea procedurii de licitație publică și a contractului
de concesiune intervenit între pârâtă și SC M.I. SRL, suspendarea actelor
administrative menționate și obligarea ambelor pârâte la plata cheltuielilor de
judecată.
În conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) lit.
c), teza a II-a din Legea nr. 554/2004 sunt asimilate actelor administrative,
în sensul acestei legi, contractele încheiate de autoritățile publice care au
ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea
lucrărilor de înțeles public, prestarea serviciilor publice, achizițiile
publice, iar potrivit tezei finale a textului, prin legi speciale pot fi
prevăzute și alte categorii de contracte administrative supuse competenței
instanței de contencios administrativ.
Totodată, reglementând obiectul acțiunii judiciare,
aceeași lege prevede, prin art. 8 alin. (2), că instanța de contencios
administrativ este competentă să soluționeze litigiile care apar în fazele
premergătoare încheierii unui contract administrativ, precum și orice litigii legate
de încheierea, modificarea, interpretarea, executarea și încetarea contractului
administrativ.
Din economia acestor prevederi legale rezultă că, în
cazul contractelor administrative, este aplicabil regimul juridic de drept
administrativ al acestei legi, atât în ceea ce privește atribuirea acestor
contracte de către autoritățile publice, cât și în ceea ce privește încheierea,
executarea și încetarea lor.
Contractele administrative sunt acte juridice
bilaterale, cu caracter oneros, constând într-un acord de voință între o
autoritate publică și un particular. Fiind vorba de acte supuse unui regim de
drept public, caracterizat prin preeminența interesului public, părțile trebuie
să accepte clauze reglementare, stabilite prin lege sau prin alte acte
normative, emise în limitele legii.
Contractul de concesiune poate fi apreciat ca fiind un
contract administrativ întrucât; una din părți este o autoritate publică;
presupune efectuarea unor lucrări de către concesionar în schimbul unei
remunerații; este destinat a asigura punerea în valoare a bunului starului,
cuprinde clauze reglementare prin trimiterea la normele legale în domeniu.
Față de toate aceste motive, susținerile recurentei
privitoare la natura comercială a litigiului sunt nefondate, Curtea de Apel
Pitești făcând o corectă apreciere a naturii juridice a pricinii.
Criticile recurentei sunt întemeiate însă, în ceea ce
privește stabilirea gradului instanței de contencios administrativ competente
să judece litigiul pe fond.
În conformitate cu prevederile art. 4 alin. (1) din
Legea nr. 268/2001, cu modificările și completările ulterioare, Agenția
Domeniilor Statului a fost organizată ca instituție de interes public cu
personalitate juridică, în subordinea Ministerului Agriculturii, Alimentației
și Pădurilor și are, printre altele, ca atribuție și concesionarea sau
arendarea terenurilor cu destinație agricolă aparținând domeniului public sau
privat al statului.
Existența unui raport de subordonare între autoritatea
pârâtă și Ministerul Agriculturii, nu poate constitui, per se, motiv întemeiat
pentru a susține interpretarea potrivit căreia Agenția Domeniilor Statului ar
avea calitatea de autoritate publică locală, rangul unei autorități
administrative fiind dat de limitele de competență, stabilite potrivit legii la
nivelul unei anumite zone administrative - pentru autoritățile locale - sau la
nivelul întregii țări - pentru autoritățile centrale.
Întrucât în raport cu acest criteriu, pârâta Agenția
Domeniilor Statului este o instituție publică centrală, în speță vor fi
incidente dispozițiile art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004,
potrivit cărora competența de soluționare în fond a litigiilor de contencios
administrativ și fiscal, privind actele administrative emise sau încheiate de
autoritățile publice centrale aparține secțiilor de contencios administrativ și
fiscal ale curților de apel.
Sub aspect teritorial, competența revine Curții de
Apel Pitești, care a fost investită cu soluționarea prezentei cauze prin
încheierea nr. 3711 din 15 iulie 2009, pronunțată în dos. nr. 4590/1/2009 de
către Înalta Curte, investirea în acest stadiu procesual a altei curți de apel
cu soluționarea cauzei, echivalând practic cu o lipsire de efecte a soluției
date cererii de strămutare, prin încheierea amintită.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I
D E
Admite recursul declarat de Agenția Domeniilor
Statului împotriva sentinței civile nr. 152/F - CONT din 7 octombrie 2009 a
Curții de Apel Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și
fiscal.
Casează sentința atacată și trimite cauza spre
rejudecare la aceeași instanță.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 martie 2010.