ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1592/2010

Asupra

recursului de față;

Din examinarea

lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel

Craiova, reclamanta SC I. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția

Națională a Domeniilor Statului, să se dispună suspendarea licitației publice

ce se va desfășura în data de 9 mai 2008, având ca obiect concesionarea

suprafețelor de 3262,8 ha agricol și 163,07 ha teren neagricol, susținând, în

esență, faptul că, pârâta organizează în mod abuziv această licitație, având în

vedere că pentru suprafețele de teren amintite a încheiat cu pârâta contractul

de concesiune nr. 15 din 16 noiembrie 2005, litigiul privind suspendarea

redevențelor nefiind încă finalizat.

Ulterior, reclamanta și-a precizat acțiunea, în sensul

că a solicitat anularea adreselor nr. 61635 din 25 septembrie 2008 și nr. 21018

din 04 februarie 2008, a măsurii rezilierii contractului de concesiune nr. 15

din 16 noiembrie 2008, obligarea pârâtei la respectarea acestui contract,

anularea procedurii de licitație publică și a contractului de concesiune

intervenit între pârâtă și SC M.I. SRL, suspendarea actelor administrative

menționate și obligarea ambelor pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea nr. 3711 din 15 iulie 2009, pronunțată

în dos. nr. 4590/1/2009, Înalta Curte a dispus strămutarea cauzei la Curtea de

Apel Pitești, secția de contencios administrativ și fiscal.

Astfel investită cu soluționarea cauzei, Curtea de

Apel Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin

sentința nr. 152/F - CONT din 7 octombrie 2009, admițând excepția de

necompetență materială, a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Tribunalului Vâlcea, secția de contencios administrativ.

Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reținut, în

esență, faptul că Agenția Domeniilor Statului nu este instituție publică

centrală, această calitate fiind deținută de Ministerul Agriculturii și

Dezvoltării Rurale în subordinea căruia se află pârâta, iar valoarea datoriei

din convenție este mai mică decât cea stabilită de legiuitor.

Caracterul administrativ al speței a fost reținut de

prima instanță, în raport cu dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea

nr. 554/2004, potrivit cărora sunt asimilate actelor administrative,

contractele încheiate cu autoritățile publice, ce au ca obiect punerea în

valoare a bunurilor proprietate publică coroborate cu cele ale art. 4 din Legea

nr. 268/2001, potrivit cărora Agenția Domeniilor Statului este instituție de

interes public, având printre atribuții concesionarea terenurilor cu destinație

agricolă, ce aparțin domeniului public sau privat al statului.

Împotriva acestei sentințe, pârâta Agenția Domeniilor

Statului a declarat recurs, susținând în esență, că instanța de fond în mod

greșit a soluționat excepția necompetenței materiale și teritoriale a

instanței.

În motivarea cererii de recurs, recurenta-pârâtă a

arătat că întrucât, în conformitate cu prevederile contractului de concesiune

nr. 15/16 noiembrie 2005, obligațiile comerciale au luat naștere în București,

locul încheierii contractului iar locul plății redevenței este tot în

București, în raport cu prevederile art. 10 alin. (1) și (4) C. proc. civ.

precum și în raport cu voința părților consemnată în art. 11.1 din contractul

de concesiune, potrivit căruia litigiile vor fi soluționate de instanțele

judecătorești competente, cererea ar fi trebuit înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția comercială, instanța în a cărei rază teritorială

își are sediul pârâta și în a cărei rază teritorială a luat naștere obligația.

Recurenta a susținut că această soluție se impunea și

în raport cu prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 268/2001, potrivit

cărora Agenția Domeniilor Statului este o instituție de interes public, cu

personalitate juridică, cu caracter financiar și comercial.

In subsidiar, recurenta a arătat că și în ipoteza în

care actele deduse judecății ar fi interpretate ca având un caracter

administrativ, instanța de fond a realizat o greșită interpretare a legii,

atunci când a concluzionat că Agenția Domeniilor Statului nu are rangul unei

instituții publice centrale, și pe cale de consecință, a stabilit competența de

soluționare a cauzei în favoarea tribunalului, secția de contencios

administrativ.

Analizând actele și lucrările dosarului de fond,

precum și motivele de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că recursul

de față este fondat și urmează a fi admis, în limitele și pentru considerentele

în continuare arătate.

Obiectul prezentei cauze îl reprezintă cererea SC I.

SRL, astfel cum a fost aceasta precizată, de anulare a mai multor acte

administrative expres arătate, incluzând măsura rezilierii contractului de

concesiune nr. 15/16 noiembrie 2005 încheiat de această reclamantă cu recurenta

Agenția Domeniilor Statului, anularea procedurii de licitație publică și a contractului

de concesiune intervenit între pârâtă și SC M.I. SRL, suspendarea actelor

administrative menționate și obligarea ambelor pârâte la plata cheltuielilor de

judecată.

În conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) lit.

c), teza a II-a din Legea nr. 554/2004 sunt asimilate actelor administrative,

în sensul acestei legi, contractele încheiate de autoritățile publice care au

ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea

lucrărilor de înțeles public, prestarea serviciilor publice, achizițiile

publice, iar potrivit tezei finale a textului, prin legi speciale pot fi

prevăzute și alte categorii de contracte administrative supuse competenței

instanței de contencios administrativ.

Totodată, reglementând obiectul acțiunii judiciare,

aceeași lege prevede, prin art. 8 alin. (2), că instanța de contencios

administrativ este competentă să soluționeze litigiile care apar în fazele

premergătoare încheierii unui contract administrativ, precum și orice litigii legate

de încheierea, modificarea, interpretarea, executarea și încetarea contractului

administrativ.

Din economia acestor prevederi legale rezultă că, în

cazul contractelor administrative, este aplicabil regimul juridic de drept

administrativ al acestei legi, atât în ceea ce privește atribuirea acestor

contracte de către autoritățile publice, cât și în ceea ce privește încheierea,

executarea și încetarea lor.

Contractele administrative sunt acte juridice

bilaterale, cu caracter oneros, constând într-un acord de voință între o

autoritate publică și un particular. Fiind vorba de acte supuse unui regim de

drept public, caracterizat prin preeminența interesului public, părțile trebuie

să accepte clauze reglementare, stabilite prin lege sau prin alte acte

normative, emise în limitele legii.

Contractul de concesiune poate fi apreciat ca fiind un

contract administrativ întrucât; una din părți este o autoritate publică;

presupune efectuarea unor lucrări de către concesionar în schimbul unei

remunerații; este destinat a asigura punerea în valoare a bunului starului,

cuprinde clauze reglementare prin trimiterea la normele legale în domeniu.

Față de toate aceste motive, susținerile recurentei

privitoare la natura comercială a litigiului sunt nefondate, Curtea de Apel

Pitești făcând o corectă apreciere a naturii juridice a pricinii.

Criticile recurentei sunt întemeiate însă, în ceea ce

privește stabilirea gradului instanței de contencios administrativ competente

să judece litigiul pe fond.

În conformitate cu prevederile art. 4 alin. (1) din

Legea nr. 268/2001, cu modificările și completările ulterioare, Agenția

Domeniilor Statului a fost organizată ca instituție de interes public cu

personalitate juridică, în subordinea Ministerului Agriculturii, Alimentației

și Pădurilor și are, printre altele, ca atribuție și concesionarea sau

arendarea terenurilor cu destinație agricolă aparținând domeniului public sau

privat al statului.

Existența unui raport de subordonare între autoritatea

pârâtă și Ministerul Agriculturii, nu poate constitui, per se, motiv întemeiat

pentru a susține interpretarea potrivit căreia Agenția Domeniilor Statului ar

avea calitatea de autoritate publică locală, rangul unei autorități

administrative fiind dat de limitele de competență, stabilite potrivit legii la

nivelul unei anumite zone administrative - pentru autoritățile locale - sau la

nivelul întregii țări - pentru autoritățile centrale.

Întrucât în raport cu acest criteriu, pârâta Agenția

Domeniilor Statului este o instituție publică centrală, în speță vor fi

incidente dispozițiile art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004,

potrivit cărora competența de soluționare în fond a litigiilor de contencios

administrativ și fiscal, privind actele administrative emise sau încheiate de

autoritățile publice centrale aparține secțiilor de contencios administrativ și

fiscal ale curților de apel.

Sub aspect teritorial, competența revine Curții de

Apel Pitești, care a fost investită cu soluționarea prezentei cauze prin

încheierea nr. 3711 din 15 iulie 2009, pronunțată în dos. nr. 4590/1/2009 de

către Înalta Curte, investirea în acest stadiu procesual a altei curți de apel

cu soluționarea cauzei, echivalând practic cu o lipsire de efecte a soluției

date cererii de strămutare, prin încheierea amintită.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I

D E

Admite recursul declarat de Agenția Domeniilor

Statului împotriva sentinței civile nr. 152/F - CONT din 7 octombrie 2009 a

Curții de Apel Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și

fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre

rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 martie 2010.