ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7437/2013

Decizia nr. 7437/2013

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin acțiunea înregistrată sub nr. x/2/2011 pe rolul Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâta Agenția Domeniilor Statului anularea în totalitate a notificării emisă de pârâtă la data de 15 februarie 2011, prin ca i-a fost adus la cunoștință rezilierea Contractului de concesiune din 5 ianuarie 2010, anularea notificărilor emise de pârâtă în 10 ianuarie 2011 și 15 februarie 2011 ce au stat la baza emiterii notificării de reziliere a Contractului de concesiune; anularea tuturor formalităților întocmite în data de 12 mai 2011, privind predarea către pârâtă a terenurilor ce fac obiectul contractului de concesiune precizat; suspendarea acestor acte până la soluționarea prezentei acțiuni; obligarea pârâtei la cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că, în fapt, a încheiat cu pârâta Contractul de concesiune din 5 ianuarie 2010, prin care pârâta a concesionat suprafața de 2.258,64 ha teren agricol și suprafața de 132,93 ha teren neagricol, aflate anterior în exploatarea SC B. SA.

Condițiile meteorologice defavorabile în perioada februarie - martie 2010, factori independenți de voința reclamantei, au determinat amânarea începerii lucrărilor asumate prin contractul de concesiune și demararea lor la nivelul lunii aprilie 2010.

În privința neconcordanței dintre suprafața de teren concesionată scriptic și suprafața de teren reală, efectivă, pusă la dispoziție, în virtutea bunei-credințe, reclamanta a transmis pârâtei adrese repetate prin care a semnalat această neconcordanță, deși obligația notificării diminuării suprafețelor de teren concesionate incumbă exclusiv pârâtei, în conformitate cu prevederile art. 2.5 și 2.6 din Contractul de concesiune.

Prin Adresa înregistrată la A.D.S. Dolj în 26 octombrie 2010, a adus la cunoștința pârâtei că anumite loturi de teren ce fac obiectul contractului de concesiune au fost împădurite de către Romsilva.

Prin adresa înregistrată de către pârâtă sub nr. A1 din 9 noiembrie 2010, a încunoștințat-o pe aceasta cu privire la anumite loturi de teren care sunt deținute de terțe persoane, în baza unor Titluri de proprietate, atașate la cerere.

Prin adresa înregistrată de pârâtă sub nr. A2 din 9 noiembrie 2010, a solicitat acesteia diminuarea suprafeței de teren concesionată cu suprafețele de teren ce reprezentau drumuri de exploatare, acestea aflându-se la distanțe mari față de restul exploatației, motiv pentru care reclamanta nu putea beneficia de ele.

Cu toate acestea, pârâta a stabilit în sarcina reclamantei, în mod discreționar, obligația de plată a unei redevențe necorespunzătoare terenului afectat obiectului Contractului de concesiune.

În privința "construcțiilor și instalațiilor zootehnice", obiect al Contractului de concesiune (art. 2.1. lit. b)), a menționat faptul că acestea au fost vândute de către B. SA anterior datei la care reclamanta a încheiat Contractul de concesiune, fapt de natură a priva contractul de concesiune de însuși obiectul agreat.

Astfel, la data de 28 iunie 2010 reclamanta a făcut o cerere înregistrată de către pârâtă în 28 iunie 2010 prin care solicita clarificarea situației juridice a celor 28,65 ha teren neagricol, construcții și instalații zootehnice.

A mai precizat faptul că, în timpul controlului efectuat de către pârâtă în data de 15 septembrie 2010, reclamanta a prezentat reprezentantului pârâtei documente justificative ce atestă achiziționarea de către terțe persoane a construcțiilor și instalațiilor zootehnice, aspect ignorat cu desăvârșire de către pârâtă la momentul emiterii Notificării de reziliere din data de 10 ianuarie 2011.

În privința categoriei de folosință a terenului de sub livezi și vii (conform obiectului Contractului de concesiune art. 2.1. lit. a), reclamanta a susținut faptul că a notificat pârâta (Adresa din 9 noiembrie 2010) cu privire la imposibilitatea cultivării agricole a suprafeței de teren în suprafață de 706,11 ha (viță de vie) și a suprafeței de teren de 756,03 ha (livadă), întrucât astfel cum rezultă din Anexa nr. 3 la Contractul de concesiune, o astfel de obligație nu îi incumbă reclamantei decât după schimbarea, de către pârâtă, a categoriei de folosință a terenurilor specificate.

La adresa precizată mai sus pe care a înaintat-o pârâtei a atașat inclusiv o adresă din partea Agenției Domeniilor Statului Dolj, prin care se confirmă faptul că nu mai există plantațiile de pomi și viță de vie.

Astfel, de vreme ce suprafețele de teren menționate mai sus nu pot fi cultivate, dată fiind categoria de folosință în care sunt încadrate (teren necultivabil), reclamanta a efectuat lucrări de cultivare a terenului arabil în suprafață de 796,5 ha.

În ceea ce privește suprafețele de teren de 706,11 ha (viță de vie), respectiv 756,03 ha (livadă), reclamanta a efectuat însă lucrări de întreținere, conform prevederilor contractuale.

Deși pârâta nu a manifestat interes în soluționarea acestor aspecte descoperite la fața locului, reclamanta a susținut că și-a îndeplinit în integralitate obligațiile asumate prin Contractul de concesiune, pentru anul 2010, respectiv efectuarea programului minim de lucrări de exploatare și întreținere, astfel cum s-a consemnat la fiecare control efectuat de către autoritățile competente, anterior datei de 15 septembrie 2010.

La data de 15 septembrie 2010, fără o înștiințare prealabilă (procedură necesară conform art. 6.2.4. din Contractul de concesiune), s-a procedat la o pretinsă inspectare a terenului agricol în suprafață de 2258,64 ha și a terenului neagricol în suprafață de 132,96 ha, obiect al Contractului de concesiune, de către reprezentanți ai pârâtei.

Inspecția a durat 40 de minute, timp în care a fost întocmit și procesul-verbal precizat mai sus, constatându-se în mod abuziv, nelegal și contrar realității faptice, următoarele aspecte: "majoritatea suprafețelor de teren sunt nelucrate"; "suprafața declarată la A.P.I.A. este de 220 ha"; "suprafața de 220 ha este cultivată cu pepeni verzi și porumb"; "amenajările zootehnice sunt într-o stare de degradare evidentă"; "cu privire la restul de construcții ce fac obiectul contractului, precizăm că sunt în stare de ruină".

Prin Adresa din 15 noiembrie 2010 înaintată pârâtei de către C. "în calitate de împuternicit al reclamantei", acesta solicita rezilierea Contractului de concesiune din 5 ianuarie 2010, pentru nerealizarea sarcinilor contractuale, însă această persoană nu avea împuternicire din partea societății și a înaintat această adresă în dauna reclamantei.

Întrucât la data de 10 ianuarie 2010, pârâta a emis Notificarea de reziliere a Contractului de concesiune, în mod evident, instituția bancară a chestionat reclamanta cu privire la raporturile contractuale existente în temeiul Contractului de concesiune, condiție esențială pentru afectarea în beneficiul pârâtei a scrisorilor de garanție bancară.

Dată fiind notificarea de reziliere din data de 10 ianuarie 2011, instituția bancară a refuzat constituirea scrisorii de garanție bancară în beneficiul pârâtei, motivat de faptul că în lipsa dovezii existenței raporturilor contractuale de concesiune, scrisoarea de garanție bancară nu poate fi constituită.

Pentru a invoca rezilierea unui contract trebuie îndeplinite cumulativ câteva condiții, care în speță nu se regăsesc.

Neconstituirea scrisorii de garanție bancară a fost generată de un factor extern, neimputabil reclamantei, imprevizibil și insurmontabil, și anume emiterea de către pârâtă a Notificării de reziliere din 10 ianuarie 2011 și neîndeplinirea obligației de către aceasta a fixării cuantumului garanției în raport cu dispozițiile contractuale asumate prin Contractul de concesiune, iar partea care invocă rezilierea să nu fi fost ea însăși în culpă la momentul emiterii notificării de reziliere.

A mai precizat faptul că reclamanta a achitat sumele reprezentând redevența, atât anterior comunicării somației (achitat prin O.P. la data de 11 februarie 2011 suma de 105.987,13 RON), cât și în interiorul celor 5 zile lucrătoare calculate de la data primirii adresei, respectiv 17 februarie 2011 (achitat prin O.P. restul sumei restante), deci toate sumele au fost achitate anterior demarării de către pârâtă a procedurii de executare silită.

Pârâta Agenția Domeniilor Statului a formula întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii ca netemeinică și nelegală.

De asemenea reclamanta SC A. SRL, a formulat o cerere precizatoare, solicitând constatarea caracterului abuziv și nelegal al actelor administrative reprezentate de Notificarea de reziliere din 15 februarie 2011 și Notificarea de reziliere din 10 ianuarie 2011 și obligarea pârâtei să plătească reclamantei daunele interese evaluate provizoriu la suma de 100.100 RON.

Pârâta Agenția Domeniilor Statului a formulat întâmpinare la cererea precizatoare a acțiunii introductive formulată de reclamanta, solicitând respingerea acesteia, pe cale de excepție ca netimbrată și inadmisibilă, iar pe fond, cu privire la ambele capete de cerere, ca neîntemeiate.

Hotărârea instanței de fond

Prin Sentința nr. 2691 din data de 23 aprilie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția netimbrării cu privire la capătul de cerere referitor la daunele interese și a anulat acest capăt de cerere; a respins celelalte capete de cerere ale acțiunii completate și precizate, formulate de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Agenția Domeniilor Statului, ca neîntemeiate.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele:

Cu privire la excepția netimbrării capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata daunelor interese ca urmare a rezilierii contractului de concesiune, Curtea a constatat că deși reclamanta a fost citată cu mențiunea achitării unei taxe judiciare de timbru în cuantum de 3.588 RON pentru acest capăt de cerere, totuși la termenul din data de 23 aprilie 2012 reclamanta nu a s-a conformat dispozițiilor instanței.

Cu privire la excepția nulității aceluiași capăt de cerere pentru lipsa dovezii calității de reprezentant, a constatat că nu se impune analizarea acesteia, având în vedere împrejurarea că a fost anulat ca urmare a constatării neachitării taxei judiciare de timbru.

Cu privire la excepția inadmisibilității determinată de lipsa procedurii prealabile cu privire la anularea actelor atacate în prezenta cauză, prima instanță a reținut că față de disp. art. 7 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 și față de Adresa din 10 februarie 2011 prin care i s-a comunicat răspunsul la contestația reclamantei, procesele-verbale de conciliere din 30 martie 2011 și 14 aprilie 2011, rezultă îndeplinirea scopului prevăzut de art. 720

1

C. proc. civ.

Asupra fondului cauzei, instanța de fond a reținut că pârâta a apreciat că între părți contractul de concesiune și-a produs efectele, astfel încât a considerat că la data de 30 ianuarie 2011, au devenit scadente obligația de constituire a scrisorii de garanție pentru plata redevenței datorata anul 2011, precum și obligația de constituire a scrisorii de garanție pentru realizarea investițiilor aferente anul 2011.

Cu privire la susținerile reclamantei în sensul că atât redevența menționată în cuprinsul adresei de reziliere a contractului de concesiune, precum și garanția în vederea plății redevenței anuale, respectiv împrejurarea că obiectul contractului de concesiune ar fi diminuat, iar unele suprafețe nu s-ar afla în posesia reclamantei, precum și faptul că nu mai există culturile de viță de vie și respectiv livezi, Curtea a reținut că nu sunt fondate, având în vedere faptul că reclamanta nu a dovedit împrejurarea că nu ar deține în fapt aceste suprafețe, eventual retrocedate sau înstrăinate prin proceduri de licitație publică către terțe persoane, iar potrivit procesului-verbal de punere în posesie rezultă că pârâta a înțeles să predea în fapt reclamantei întreaga suprafață obiect al contractului de concesiune.

Pe de altă parte, prima instanță a constatat că obiectul aceluiași contract a fost întreținerea terenurilor de sub livezi și vii, respectiv de menținere și îmbunătățire a calității solului, iar nu de exploatare a unor culturi de vie, respectiv a unor livezi, astfel încât adresa emisă de Agenția Domeniilor Statului în sensul că aceste culturi nu mai există pe terenurile concesionate în temeiul contractului încheiat între părți nu poate fi reținută ca relevantă în reducerea cuantumului redevenței și respectiv a garanției de executare a acestei obligații.

În privința invocării de către reclamantă a condițiilor atmosferice care ar fi condus la imposibilitatea efectuării în condiții optime a lucrărilor aferente contractului de concesiune, instanța de fond a constatat că reclamanta nu a dovedit împrejurarea că o astfel de împrejurare are natura unei forțe majore conform contractului de concesiune care a condus la imposibilitatea obiectivă a acesteia de a-și îndeplini obligația privind plata redevenței anuale, astfel cum aceasta este menționată în cuprinsul contractului de concesiune.

Cu privire la criticile formulate de către reclamantă asupra modului în care pârâta a înțeles să le detalieze în cuprinsul notificării emisă în 10 ianuarie 2011, respectiv procesului-verbal din 15 septembrie 2010 și nota de informare și decizie din 27 septembrie 2010, a apreciat că nu se impune analizarea pe fond a acestora în privința modului în care pârâta ar fi constatat că reclamanta nu ar fi efectuat programul minim anual de investiții astfel cum a fost asumat în temeiul contractului de concesiune, având în vedere faptul că această notificare, deși face obiectul acțiunii introductive nu a fost urmată conform recunoașterii pârâtei de notificarea de reziliere a contractului, neproducând astfel efectele de desființare a contractului de concesiune și prin urmare nefiind vătămat dreptul reclamantei.

Pe de altă parte, a constatat că reclamanta nu a dovedit că și-ar fi îndeplinit la termenul scadent conform contractului de concesiune obligația de plată a redevenței anuale, acesta fiind și motivul pentru care pârâta a înțeles să execute silit această obligație a reclamantei, motiv care a determinat și rezilierea contractului de concesiune.

De asemenea, a reținut că reclamanta nu a dovedit că ar fi constituit în favoarea și la dispoziția pârâtei garanțiile menționate anterior, nefiind dovedită nici imposibilitatea obiectivă de a constitui astfel de garanții, având în vedere că adresa prin care a fost notificată reclamantei intenția de reziliere nu a produs efectele finale, astfel încât nu putea constitui un motiv de refuz al instituțiilor bancare de a da curs cererilor având acest obiect din partea reclamantei, contractul de concesiune fiind în vigoare la data scadentă a obligației de constituie a garanțiilor.

De asemenea, Curtea a constatat neîntemeiată susținerea reclamantei privind stabilirea cuantumului garanției privind efectuarea investițiilor anuale obligatorii în sensul că urma a se calcula în raport de suma de 22.000 euro, iar nu la suma de 30.000 euro, având în vedere atât prevederile art. 8.5 din contractul de concesiune (Valoarea investițiilor anulare minime obligatorii, asumate de către concesionar prin angajamentul investițional va fi garantată în mod obligatoriu anual în favoarea concedentului, prin prezentarea unei scrisori de garanție bancară emisă la o valoare identică celei a investiției anuale), precum și anexa 1 la acest contract, fiind asumată de către concesionar obligația efectuării pentru anul 2011 a unei investiții minime de 30.000 euro.

Asupra cererii vizând suspendarea executării acestor notificări, Curtea constată că reclamanta nu a dovedit întrunirea cumulativă a cerințelor prevăzute de art. 14 - 15 din Legea nr. 554/2004.

Recursul

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta SC A. SRL, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului, a susținut că instanța de fond a reținut în mod eronat îndeplinirea condițiilor necesare rezilierii valabile a contractului.

A susținut recurenta că nu sunt îndeplinite condițiile necesare operării rezilierii, având în vedere respectarea obligației de plata a redevenței și imposibilitatea de respectare a obligației de prezentare a scrisorilor de garanție din culpa intimatei.

În ceea ce privește obligația de plată a redevenței, a precizat că, anterior rezilierii de drept a contractului era necesară demararea procedurii de executare silită a recurentei care, deși inițiată, nu a fost respectată întocmai de către intimată.

Astfel, a arătat că în data de 10 februarie 2011 este emisa de către intimată Somația din 10 februarie 2011, prin care se pune în vedere recurentei plata sumei de 137.308,83 RON în termen de 5 zile lucrătoare de la primirea somației, notificare recepționată de către recurenta în data de 14 februarie 2011.

Prin urmare, plata sumei indicate în cuprinsul somației urma sa fie efectuată cel târziu în data de 22 februarie 2012.

În acest context, în data de 11 februarie 2012, respectiv anterior recepționarii somației de către recurentă, aceasta, în virtutea bunei sale credințe și a intenției sale de a-și onora obligațiile contractuale asumate, a efectuat plata sumei de 105.987,13 RON, urmând ca în data de 22 februarie 2011 (cu respectarea termenului de 5 zile indicat în somație) să achite diferența sumei datorate și reprezentând contravaloarea redevenței.

Prin urmare, nu se putea reține faptul ca recurenta nu și-a respectat obligația de plată a redevenței.

În ceea ce privește imposibilitatea recurentei de a furniza scrisorile de garanție bancară, a susținut că incertitudinea ce a planat asupra valabilității Contractului și după data de 10 februarie 2012 (data la care expira termenul de 30 de zile) a determinat refuzul băncii de a emite scrisorile de garanție bancară, fiind de notorietate ca obținerea acestor scrisori de la orice instituție bancară presupune o justificare certă, previzibilă și fundamentată scriptic a motivelor ce duc la necesitatea emiterii acestora.

A precizat că buna-credință a recurentei și intenția clară a acesteia de depunere a scrisorilor de garanție bancară este evidențiată și prin documentele depuse la dosarul cauzei, respectiv Adresa din data de 28 ianuarie 2011 transmisă intimatei prin care i se solicita acesteia amânarea datei pentru depunerea scrisorilor de garanție ca urmare a informațiilor suplimentare solicitate de către bancă vizând valabilitatea Contractului.

Mai mult decât atât, buna-credință a recurentei este evidențiata și prin depunerea la dispoziția Agenției Domeniilor Statului, în contul bancar al acestei instituții, a sumei de 186.000 euro, reprezentând redevența pentru anul 2011, suma ce a fost la dispoziția intimatei pentru o perioada de 30 de zile.

În consecință, recurenta a susținut că neconstituirea garanțiilor a fost determinată de reaua-credință a intimatei.

Procedura în fața instanței de recurs.

Intimata-pârâtă Agenția Domeniilor Statului a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii instanței de fond, ca fiind temeinică și legală.

II. Considerentele și soluția instanței de recurs

Curtea, analizând cererea de repunere în termenul de recurs formulat de recurenta-reclamantă, apreciază că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 103 C. proc. civ. în sensul existenței unor împrejurări obiective de natură a împiedica în mod absolut reclamanta de a cunoaște sentința atacată, motivele obiective invocate de către aceasta în susținerea cererii fiind de natură a justifica depășirea termenului de recurs și elemente din care să rezulte că data comunicării sentinței este data de 26 iulie 2012, motiv pentru care cererea de repunere în termenul de recurs urmează a fi admisă.

Pentru aceleași considerente, Curtea va respinge ca neîntemeiată excepția tardivității formulării recursului invocată de intimata-pârâtă.

În ceea ce privește cererea de recurs, instanța de control judiciar constată că, în speță, nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză, și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Înalta Curte reține că nerespectarea clauzelor contractuale de la art. 5.11, art. 8.4 și art. 8.5 au ca și sancțiune rezilierea de plin drept a contractului de concesiune, fără nici o notificare prealabila (pact comisoriu de gradul IV).

Prin Adresa din 15 februarie 2011, intimata-pârâtă Agenția Domeniilor Statului a adus la cunoștința reclamantei faptul că aceasta nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale, referitoare la nerealizarea obligațiilor contractuale cu privire la neplata la termen a redevenței - art. 5.11, neconstituirea scrisorilor de garanție pentru redevența - art. 8.4 și investiții - art. 8.5, astfel încât a procedat la rezilierea de plin drept a contractului, prin aplicarea pactului comisoriu de gradul IV fără notificare prealabilă.

Potrivit dispozițiilor contractului de concesiune (art. 8.4 și 8.5), în vederea garantării redevenței, concesionarul este obligat ca până la data de 30 ianuarie a fiecărui an, sub sancțiunea rezilierii contractului de concesiune fără notificare prealabilă, să prezinte o scrisoare de garanție bancară, în favoarea concedentului, care să aibă valabilitate pe un an calendaristic și la o valoare de cel puțin cea mai mare tranșă de plată negociată de ofertant, concedentul urmând a aduce la cunoștință printr-o notificare valoarea care trebuie trecută în scrisoarea de garanție până la data de 15 ianuarie a fiecărui an.

Totodată, valoarea investițiilor anulare minime obligatorii, asumate de către concesionar prin angajamentul investițional va fi garantată în mod obligatoriu anual în favoarea concedentului, prin prezentarea unei scrisori de garanție bancară emisă la o valoare identică celei a investiției anuale.

Înalta Curte reține că, la data de 30 ianuarie 2011, erau scadente obligația de constituire a scrisorii de garanție pentru plata redevenței datorată pentru anul 2011 și obligația de constituire a scrisorii de garanție pentru realizarea investițiilor aferente pentru anul 2011.

De asemenea, la data de 3 februarie 2011, concesionarul SC A. SRL, mai avea și alte obligații de plată scadente și neachitate, în cuantum de 137.308,82 RON, constând în redevența scadentă pentru termenul I din 15 ianuarie 2011, în cuantum de 105.986,13 RON, obligația de plată a termenului unic din 31 decembrie 2010, în cuantum de 28.502,85 RON și penalități calculate conform art. 5.9 și art. 5.10 din contract, până la data de 3 februarie 2011, aferente celor două termene scadente, în cuantum de 2.819,84 RON.

Drept urmare, instituția intimată a procedat la demararea procedurii de executare silită, prin Adresa din 10 februarie 2011 comunicându-i recurentei titlul executoriu în baza contractului de concesiune, ce avea ca obiect suma totală anterior menționată.

Recurenta a invocat în susținerea și motivarea recursului respectarea obligației de plata a redevenței.

Cu privire la acest aspect, instanța de control judiciar constată, pe de o parte, că o eventuală plată a debitului pentru care a fost notificată nu schimbă situația de fapt cu privire la neîndeplinirea obligațiilor contractuale prevăzute de art. 8.4 și 8.5., respectiv constituirea scrisorii de garanție pentru redevență și investiții.

Pe de altă parte, pe baza actelor aflate la dosar, afirmația recurentei în sensul că la data de 11 februarie 2012 și ulterior acestei date a achitat redevența, nesusținută pe plan probator, apare ca fiind nefondată.

În privința invocării de către reclamantă a imposibilității obiective de a furniza scrisorile de garanție bancara, din culpa intimatei, Înalta Curte apreciază că instanța de fond în mod judicios a reținut aceste susțineri ca fiind nedovedite, câtă vreme adresa prin care a fost notificată reclamantei intenția de reziliere nu a produs efectele finale, iar contractul de concesiune fiind în vigoare la data scadentă a obligației de constituie a garanțiilor, instituțiile bancare nu puteau refuza să dea curs cererilor având acest obiect din partea reclamantei.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, constatând că sentința recurată este legală și temeinică și că nu există motive care să atragă casarea sau modificarea acesteia, în conformitate cu art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, coroborat cu art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite cererea de repunere în termen.

Respinge excepția tardivității recursului.

Respinge recursul declarat de SC A. SRL împotriva Sentinței nr. 2691 din 23 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 noiembrie 2013.

Procesat de GGC - MI