ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7145/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei Prin sentința nr. 1392 din 28 februarie 2012, Curtea de Apel București a respins acțiunea formulată de reclamanta SC L.G. SRL în contradictoriu cu pârâta A.D.S., ca nefondată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut în esență că între pârâta A.D.S., în calitate de concedent, și reclamanta SC L.G. SRL, în calitate de concesionar, s-a încheiat contractul de concesiune din 20 noiembrie 2007 (fila 25 dosar Tribunal), având ca obiect transmiterea dreptului și obligației de exploatare a unui teren cu destinație agricolă în suprafață de 325,96 ha aflat în com. Ciobanu, jud. Constanța, pentru o perioadă de 20 de ani, în schimbul unei redevențe, iar la data de 10 iulie 2010, terenul respectiv a fost inundat ca urmare a ruperii unui dig de pe malul Dunării.

S-a mai arătat în considerentele sentinței atacate că la data de 12 iulie 2010, reclamanta a înștiințat autoritățile publice locale cu privire la pierderile produse culturilor agricole de inundație (fila 21), iar la data de 13 iulie 2010 s-a încheiat procesul-verbal de constatare și evaluare a pagubelor la culturile agricole, întocmit de o comisie din care a făcut parte Primarul comunei Ciobanu, un reprezentant al M.A.D.R. și un reprezentant al A.F.P. Hârșova (fila 22). În acest act s-a consemnat că pagubele produse culturilor sunt în proporție de 100%, fiind cauzate de inundarea terenului prin deversarea Dunării ca urmare a ruperii digului de protecție.

De asemenea, s-a mai reținut în considerentele hotărârii că prin adresa din 29 noiembrie 2010, pârâta i-a comunicat reclamantei că nu se poate da curs solicitării de exonerare de plata redevenței, motivat de faptul că pentru a fi invocată situația de forță majoră trebuie îndeplinite condițiile prevăzute la art. 12.2 din Contractul de concesiune încheiat între părți, cu privire la semnalarea în termen de 3 zile de la manifestarea evenimentului, condiție nerespectată de concesionar în cazul de față. Prima instanță a constatat că în cauză, obligația concesionarului de plată a redevenței a fost stabilită prin contract și nu a suferit nicio modificare ca urmare a cazului de forță majoră constând în inundarea terenului concesionat, rămânând la nivelul convenit de părți, iar reclamanta nu a înțeles să se prevaleze de dreptul de a renunța la contract, ci dorește continuarea acestuia, cu exonerarea sa de la plata redevenței.

În fine, judecătorul fondului a avut în vedere clauza 8.2 din contractul de concesiune, potrivit căreia concesionarul are obligația asigurării culturilor la o societate de asigurare, pentru valoarea redevenței anuale datorate, cu precizarea expresă că „în cazul calamităților naturale cuantumul redevenței datorat conform prezentului contract nu poate fi diminuat”, ceea ce presupune, a fortiori, că reclamanta nu poate fi exonerată de plata redevenței. Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței pronunțată de Curtea de Apel București, a declarat recurs SC L.G. SRL criticând sentința pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând, în esență, următoarele critici: - instanța de fond a respins în mod greșit acțiunea pe motiv că reclamanta nu a anunțat A.D.S.

de producerea evenimentului în termene de 3 zile de la producerea lui, conform contractului de concesiune, în condițiile în care în realitate reclamanta a înștiințat la data de 12 iulie 2010 autoritățile privind pierderile produse culturilor în data de 10 iulie 2010. - soluția instanței de fond este netemeinică, având în vedere că pârâta s-a limitat la a examina solicitarea reclamantei numai din punct de vedere al forței majore iar nu și din punctul de vedere al celorlalte împrejurări. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând sentința atacată, în raport cu motivul de casare de ordine publică privind necompetența materială a curții de apel de a soluționa în primă instanță cauza, prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc.

civ., invocat de instanță din oficiu, Înalta Curte va admite recursul formulat, pentru considerentele care vor fi arătate în continuare. Înalta Curte de Casație și Justiție, fiind sesizată cu recursul declarat, a constatat faptul că pricina dedusă judecății a fost soluționată de o instanță necompetentă material. În cauză este necontestat că obiectul acțiunii înregistrate la data de 11 ianuarie 2011 îl formează litigiul apărut între A.D.S., în calitate de autoritate concedentă și SC L.G. SRL în calitate de societate comercială concesionară, în legătură cu executarea Contractului de concesiune din 20 noiembrie 2007 încheiat în temeiul Legii nr. 249/2003 și H.G. nr. 354/2005.

Or, din conținutul contractului de concesiune rezultă în mod expres că terenul care face obiectul concesiunii constituie bunuri imobile aflate în proprietatea privată a statului și în administrarea A.D.S., pe care aceasta le-a concesionat în conformitate cu prevederile Legii nr. 249/2003 pentru completarea Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri proprietate publică și privată a statului și înființarea A.D.S. Într-adevăr, potrivit art. 2 alin. (1) lit. c), fraza a II-a din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare: „sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică (…)”.

Deci, cu alte cuvinte un contract de concesiune, care reprezintă un instrument juridic de punere în valoare a bunurilor din proprietatea statului sau a unităților administrativ-teritoriale, va fi asimilat actului administrativ în sensul normei legale citate mai sus și va fi supus, pe cale de consecință, unui regim juridic de drept administrativ, numai în măsura în care obiectul său vizează punerea în valoare a unor bunuri proprietate publică, exclusiv. Altfel spus, un contract de concesiune care are ca obiect punerea în valoare a unor bunuri proprietate privată a statului sau unităților administrativ-teritoriale, nu va fi supus competenței instanțelor de contencios administrativ. În concluzie, instanța de fond a dat o soluție nelegală, în condițiile art. 304 pct. 3 C. proc.

civ., apreciind în mod greșit natura juridică a actului dedus judecății și interpretând în mod eronat prevederile art. 2 alin. (1) lit. c) fraza a II-a din Legea nr. 554/2004. Astfel fiind, celelalte critici din recurs vor fi analizate de instanța competentă, ca apărări. Soluția adoptată în recurs Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că este întemeiat motivul de recurs de ordine publică, prevăzut de art. 304 pct. (3) C. proc. civ., va admite recursul formulat și, în baza art. 312 alin. (6) din același cod, va casa sentința atacată și va trimite cauza, spre competentă soluționare, la Tribunalul București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de SC L.G. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1392 din 28 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 noiembrie 2013.