ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7145/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

Prin sentința nr. 1392 din 28 februarie 2012,

Curtea de Apel București a respins acțiunea formulată de reclamanta SC L.G.

SRL în contradictoriu cu pârâta A.D.S., ca nefondată.

Pentru

a hotărî astfel, prima instanță a reținut în esență că între

pârâta A.D.S., în calitate de concedent, și reclamanta SC L.G. SRL, în calitate

de concesionar, s-a încheiat contractul de concesiune din 20 noiembrie  2007

(fila 25 dosar Tribunal), având ca obiect transmiterea dreptului și obligației

de exploatare a unui teren cu destinație agricolă în suprafață de 325,96 ha aflat în com. Ciobanu, jud. Constanța, pentru o perioadă de 20 de ani, în schimbul unei

redevențe, iar la data de 10 iulie 2010, terenul respectiv a fost inundat ca

urmare a ruperii unui dig de pe malul Dunării.

S-a

mai arătat în considerentele sentinței atacate că la data de 12 iulie 2010,

reclamanta a înștiințat autoritățile publice locale cu privire la pierderile

produse culturilor agricole de inundație (fila 21), iar la data de 13 iulie 2010

s-a încheiat procesul-verbal de constatare și evaluare a pagubelor la culturile

agricole, întocmit de o comisie din care a făcut parte Primarul comunei

Ciobanu, un reprezentant al M.A.D.R. și un reprezentant al A.F.P. Hârșova (fila

22). În acest act s-a consemnat că pagubele produse culturilor sunt în

proporție de 100%, fiind cauzate de inundarea terenului prin deversarea Dunării

ca urmare a ruperii digului de protecție.

De

asemenea, s-a mai reținut în considerentele hotărârii că prin adresa din 29

noiembrie 2010, pârâta i-a comunicat reclamantei că nu se poate da curs

solicitării de exonerare de plata redevenței, motivat de faptul că pentru a fi

invocată situația de forță majoră trebuie îndeplinite condițiile prevăzute la art.

12.2 din Contractul de concesiune încheiat între părți, cu privire la

semnalarea în termen de 3 zile de la manifestarea evenimentului, condiție

nerespectată de concesionar în cazul de față.

Prima instanță a

constatat că în cauză, obligația concesionarului de plată a redevenței a fost

stabilită prin contract și nu a suferit nicio modificare ca urmare a cazului de

forță majoră constând în inundarea terenului concesionat, rămânând la nivelul

convenit de părți, iar reclamanta nu a înțeles să se prevaleze de dreptul de a

renunța la contract, ci dorește continuarea acestuia, cu exonerarea sa de la

plata redevenței.

În fine, judecătorul

fondului a avut în vedere clauza 8.2 din contractul de concesiune, potrivit

căreia concesionarul are obligația asigurării culturilor la o societate de

asigurare, pentru valoarea redevenței anuale datorate, cu precizarea expresă că

„în cazul calamităților naturale cuantumul redevenței datorat conform

prezentului contract nu poate fi diminuat”, ceea ce presupune, a fortiori, că

reclamanta nu poate fi exonerată de plata redevenței.

Recursul exercitat în

cauză

Împotriva sentinței

pronunțată de Curtea de Apel București, a declarat recurs SC L.G. SRL

criticând sentința pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând, în esență,

următoarele critici:

- instanța de fond a

respins în mod greșit acțiunea pe motiv că reclamanta nu a

anunțat A.D.S. de producerea evenimentului în termene de 3 zile de la

producerea lui, conform contractului de concesiune, în condițiile în care

în realitate reclamanta a înștiințat la data de 12 iulie 2010

autoritățile privind pierderile produse culturilor în data de 10 iulie 2010.

- soluția instanței

de fond este netemeinică, având în vedere că pârâta s-a limitat la a examina

solicitarea reclamantei numai din punct de vedere al forței majore iar nu

și din punctul de vedere al celorlalte împrejurări.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

Analizând sentința

atacată, în raport cu motivul de casare de ordine publică privind necompetența

materială a curții de apel de a soluționa în primă instanță cauza, prevăzut de art.

304 pct. 3 C. proc. civ., invocat de instanță din oficiu, Înalta Curte va

admite recursul formulat, pentru considerentele care vor fi arătate în

continuare.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, fiind sesizată cu recursul declarat, a constatat faptul că

pricina dedusă judecății a fost soluționată de o instanță necompetentă

material.

În cauză este

necontestat că obiectul acțiunii înregistrate la data de 11 ianuarie 2011 îl

formează litigiul apărut între A.D.S., în calitate de autoritate concedentă și

SC L.G. SRL în calitate de societate comercială concesionară, în legătură cu

executarea Contractului de concesiune din 20 noiembrie 2007 încheiat în temeiul

Legii nr. 249/2003 și H.G. nr. 354/2005.

Or, din conținutul

contractului de concesiune rezultă în mod expres că terenul care face obiectul

concesiunii constituie bunuri imobile aflate în proprietatea privată a statului

și în administrarea A.D.S., pe care aceasta le-a concesionat în conformitate cu

prevederile Legii nr. 249/2003 pentru completarea Legii nr. 268/2001 privind

privatizarea societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri

proprietate publică și privată a statului și înființarea A.D.S.

Într-adevăr, potrivit

art. 2 alin. (1) lit. c), fraza a II-a din Legea contenciosului administrativ nr.

554/2004, cu modificările și completările ulterioare: „sunt asimilate actelor

administrative, în sensul prezentei legi și contractele încheiate de

autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor

proprietate publică (…)”.

Deci, cu alte cuvinte

un contract de concesiune, care reprezintă un instrument juridic de punere în

valoare a bunurilor din proprietatea statului sau a unităților

administrativ-teritoriale, va fi asimilat actului administrativ în sensul

normei legale citate mai sus și va fi supus, pe cale de consecință, unui regim

juridic de drept administrativ, numai în măsura în care obiectul său vizează

punerea în valoare a unor bunuri proprietate publică, exclusiv.

Altfel spus, un

contract de concesiune care are ca obiect punerea în valoare a unor bunuri

proprietate privată a statului sau unităților administrativ-teritoriale, nu va

fi supus competenței instanțelor de contencios administrativ.

În concluzie,

instanța de fond a dat o soluție nelegală, în condițiile art. 304 pct. 3 C.

proc. civ., apreciind în mod greșit natura juridică a actului dedus judecății

și interpretând în mod eronat prevederile art. 2 alin. (1) lit. c) fraza a II-a

din Legea nr. 554/2004.

Astfel fiind,

celelalte critici din recurs vor fi analizate de instanța competentă, ca

apărări.

Soluția adoptată în

recurs

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte, apreciind că este întemeiat motivul de recurs de

ordine publică, prevăzut de art. 304 pct. (3) C. proc. civ., va admite recursul

formulat și, în baza art. 312 alin. (6) din același cod, va casa sentința

atacată și va trimite cauza, spre competentă soluționare, la Tribunalul

București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de SC L.G. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1392 din 28

februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal.

Casează

sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul

București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 noiembrie 2013.