ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2148/2015

Decizia nr. 2148/2015

Asupra cererii de recurs, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 85 din 03 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, s-a respins contestația la executare formulată de contestatoarea SC A. SRL prin care a solicitat constatarea nelegalității executării pentru lipsa titlului executoriu; anularea somației din 10 aprilie 2012 și, pe cale de consecință, încetarea executării pornite în temeiul actului; anularea facturilor nr. 006151 din 23 august 2011 și nr. 001027 din 23 ianuarie 2012 emise pentru suma de 901.44,68 RON reprezentând rest redevență pentru perioada 22 martie 2002 - 03 iunie 2011, calculată la cursul de schimb din 31 iulie 2011 și respectiv suma de 4.616,68 RON, penalități de întârziere, și 56 679,74 RON dobânzi aferent calculate la debitul principal, iar, în lămurirea titlului executoriu cu privire la modul de calcul al redevenței datorate in temeiul contractului nr. 79/2000 și a actului adițional nr. 1 din 30 august 2011 pentru perioada 22 martie 2002 - 30 iunie 2011, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 2865 din 26 septembrie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul și a casat sentința menționată anterior, trimițând cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În pronunțarea acestei decizii, instanța de recurs a reținut că subzistă interesul recurentei-reclamante chiar dacă intimata a încetat executarea silită, cât timp există titlul executoriu, respectiv contractul nr. 79/2000 și actul adițional nr. 1/2011, acestea fiind încă în vigoare, nefiind reziliate pe cale judecătorească sau revocate prin acordul părților, intimata putând oricând să reia executarea silită împotriva recurentei.

Pe fond, s-a constatat că între recurentă și intimată a fost încheiat contractul de concesiune nr. 79 din 21 decembrie 2000, aceasta însemnând că drepturile și obligațiile părților erau reglementate de dispozițiile legale în vigoare la acea dată. Caracterul de titlu executoriu al contractelor încheiate de către A.D.S. a fost conferit prin Legea nr. 94/2010, începând cu data de 30 mai 2010, prin acest act normativ modificându-se art. 2 din O.U.G. nr. 64/2005. Prin urmare, ținând cont de acest fapt, de dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituția României cât și de dispozițiile art. 1 din C. civ. din 1865, s-a reținut că hotărârea primei instanțe a fost dată cu aplicarea greșită a legii deoarece contractul de concesiune nu poate constitui titlu executoriu decât de la data când acest caracter i-a fost conferit prin lege, respectiv începând cu data de 30 mai 2010, până la acea dată A.D.S. trebuind să obțină un titlu executoriu pe cale judecătorească.

Instanța de recurs a apreciat că hotărârea primei instanțe este greșită și în ce privește calculul sumelor datorate de către contestatoare.

Astfel, pe de o parte, așa după cum s-a arătat mai sus, până la 30 mai 2010 A.D.S. nu deține un titlu executoriu, iar titlurile executorii emise de către A.D.S. nu au suport juridic, iar pe de altă parte, pentru perioada de după 30 mai 2010 trebuiau avute în vedere, la calcularea redevențelor datorate de către recurentă, prevederile contractuale, respectiv clauzele din contractul de concesiune nr. 79 din 21 decembrie 2000, cât și din actul adițional nr. 1/2011, acestea nefiind revocate amiabil de către părți sau reziliate pe cale judecătorească.

Pentru ca prima instanță să poată face o corectă aplicare a legii și pentru a face o reală stabilire a situației de fapt, în sensul celor arătate mai sus, s-a constatat că se impune casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, stabilindu-se în sarcina instanței efectuarea unei expertize care să calculeze redevența datorată de către recurenta-reclamantă, dar numai pentru perioada ulterioară datei de 30 mai 2010, pentru că numai de la această dată contractul de concesiune și actul adițional constituie titlu executoriu, ținând cont, totodată, de cele arătate cu privire la modul de calcul al redevenței, prin raportare la clauzele contractuale, doar pentru terenurile folosite de recurentă în baza clauzelor contractuale, dar care să țină seama de terenurile efectiv folosite, nu și de cele care au fost restituite foștilor proprietari în baza legilor speciale reparatorii.

Cu prilejul rejudecării, s-au depus înscrisuri suplimentare și s-a administrat proba cu expertiza.

Prin sentința civilă nr. 64 din 01 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată contestația la executare formulată de contestatoarea SC A. SRL în contradictoriu cu intimata Agenția Domeniilor Statului.

În motivare, având în vedere faptul că prin decizia de casare s-a constatat că încetarea de către A.D.S. a executării silite a sumelor astfel calculate nu lipsește de interes judecata prezentei contestații, curtea de apel a analizat punctual criticile de nelegalitate a actelor de executare invocate de contestatoare din perspectiva clauzelor contractuale ce guvernau conduita părților la data întocmirii acestora. În aplicarea principiului disponibilității, curtea a precizat că analiza sa se va limita la motivele de nelegalitate invocate prin contestația la executare depusă la data de 24 aprilie 2012 și precizată la 11 iunie 2012, cu luarea în considerare a încheierii pronunțate la data de 25 iunie 2012 în primul ciclu procesual, care nu a fost criticată și înlăturată prin promovarea recursului, fără a ține însă cont de alte critici enunțate anterior în absența unei modificări a cererii de chemare în judecată realizată în condițiile legii. Totodată, a subliniat că SC A. SRL nu a fost învestit instanța cu o acțiune urmărind înlăturarea efectelor notificării de reziliere a contractului de concesiune cuprinsă în somația din 10 aprilie 2012.

În acest cadru, curtea de apel a constatat că, la emiterea facturilor fiscale nr. 6151 din 23 august 2011 și 1027 din 23 ianuarie 2012, A.D.S. a avut în vedere prevederile art. 5.9 din contractul de concesiune modificat care, în cazul redevenței datorate pentru suprafața de 991,58 ha teren agricol și 9,58 ha teren neagricol aferent perioadei 22 martie 2002 - 30 iunie 2011, au instituit tranșe și scadențe diferite față de prevederile art. 5.1 din contract. A.D.S. a comunicat contestatoarei, la solicitarea expresă a cesteia, modalitatea de calcul a sumelor facturate și temeiul contractual al acesteia prin adresele din 01 februarie 2012 și 01 martie 2012.

Astfel, în funcție de datele menționate în actul adițional pentru scadența tranșelor de 60% și 40%, 31 iulie 2011, respectiv 31 decembrie 2011, a fost calculată cotația grâului și a fost determinat cursul valutar, neavând relevanță scadențele trimestriale prevăzute de art. 5.1 utilizate la calculul redevențelor datorate pentru alte suprafețe în cuprinsul altor facturi emise în aceiași perioadă. în același sens sunt și dispozițiile art. 4.1 din contractul modificat potrivit cărora prețul unui kilogram de grâu se va determina după cotația de la Bursa Internațională de Tranzacții Financiare Futures și cu Opțiuni LIFE de la Londra, la cursul de referința RON/dolar S.U.A. stabilit de B.N.R. la data scadenței. Din acest motiv, curtea de apel nu a ținut cont de rezultatul expertului judiciar desemnat în cauză, fiind singura în măsură să aprecieze asupra interpretării și aplicării clauzelor contractuale între părți.

Pe de altă parte, pentru redevența calculată în cazul suprafeței de 991,58 ha teren agricol și 9,58 ha teren neagricol aferent perioadei 22 martie 2002 - 30 iunie 2011 în baza art. 5.9 din contractul modificat prin actul adițional nr. 1/2011, A.D.S. dispunea de un titlu executoriu deoarece actul adițional din care izvora creanța sa și scadențele celor două tranșe erau ulterioare datei de 30 mai 2010, dată la care s-a conferit caracter de titlu executoriu contractului de concesiune în baza Legii nr. 94/2010, potrivit celor deja reținute în decizia de casare, fără a se face distincție după natura principală sau accesorie a debitului urmărit.

Somațiile din 10 aprilie 2012, criticate de contestatoare în ceea ce privește întinderea și modalitatea de calcul a creanței urmărite de intimată, au avut în vedere un rest rămas neachitat din factura nr. 1027 din 23 ianuarie 2012, la care s-au adăugat penalități și dobânzi conform precizărilor depuse de partea emitentă în cursul rejudecării, aspect cunoscut de contestatoare potrivit mențiunilor din pct. 59 al considerentelor cererii de chemare în judecată ca urmare a corespondenței purtate de părți în urma emiterii facturii fiscale nr. 1027 din 23 ianuarie 2012. Rațiunea emiterii facturilor fiscale nr. 6151 din 23 august 2011 și 1027 din 23 ianuarie 2012 și a modalității de calcul a sumelor facturate a fost deja analizată și lămurită în pasajele anterioare ale hotărârii. Pentru acest motiv, cererea subsidiară de lămurire a modului de calcul al redevenței datorate s-a constatat că este neîntemeiată, prevederile contractuale modificate fiind clare și deja analizate.

Fiind contestate doar anumite acte, respectiv somațiile din 10 aprilie 2012, legea prevăzând un termen imperativ pentru promovarea acestei acțiuni, instanța s-a limitat la a verifica legalitatea urmăririi sumelor prevăzute în acestea, fără a da curs verificării tuturor sumelor facturate și/sau achitate de contestatoare în întreaga perioadă de derulare a contractului de concesiune cu titlu de redevență sau de altă natură și pentru toate suprafețele ce au format obiectul acestuia ce ar depăși cadrul prezentei contestații.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs contestatoarea SC A. SRL, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. și art. 304

1

din același cod.

Recurenta consideră că, în rejudecare, curtea de apel a nesocotit dezlegările date de Înalta Curte - motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. și a dat hotărârea cu aplicarea și interpretarea greșită a articolului unic al Legii nr. 94/2010 - motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care solicită în principal casarea sentinței recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare și, în subsidiar, modificarea sentinței recurate în sensul admiterii contestației la executare formulate de contestatoare.

Astfel, recurenta susține că prin sentința recurată au fost nesocotite dezlegările instanței de casare sub aspectul înlăturării concluziilor raportului de expertiză, al inexistenței titlului executoriu și al neanalizării de către instanța de fond a temeiniciei tuturor sumelor reținute în cuprinsul somației contestate, prezentând detaliat aceste neconcordanțe.

De asemenea, recurenta apreciază că sentința recurată este dată cu interpretarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 94/2010.

Contrar celor reținute de instanța de fond, nu prezintă relevanță respingerea ca inadmisibil a capătului de cerere privind facturile contestate.

Prin sentința recurată, instanța de fond a reținut că în primul ciclu procesual ar fi fost respins ca inadmisibil capătul de cerere privind facturile contestate, iar această împrejurare ar influența și soluția pe fondul contestației.

Ori, arată recurenta, această împrejurare nu are nicio relevanță în soluționarea fondului contestației la executare. Capătul de cerere privind anularea facturilor contestate ar fi putut chiar să lipsească din cuprinsul contestației la executare inițiale, întrucât relevant pentru soluționarea prezentului litigiu este faptul că, prin cererea de chemare în judecată, contestatoarea a solicitat, printre altele, anularea somației de executare, precum și a executării silite înseși.

Prin urmare, recurenta susține că instanța de fond urma să analizeze strict elementele ce țin de executarea silită, adică existența unui titlu executoriu valabil și a unei creanțe certe, lichide și exigibile, însă nu a analizat aceste elemente.

Potrivit dispozițiilor art. 399 alin. (3) C. proc. civ., în situația în care titlul executoriu nu este reprezentat de o hotărâre judecătorească, se pot invoca și apărări de fond în cuprinsul contestației la executare.

Recurenta consideră că, dacă ar fi analizat strict valabilitatea somației contestate prin raportare la cele de mai sus, instanța de fond ar fi constatat temeinicia cererii de chemare în judecată, indiferent de admisibilitatea sau inadmisibilitatea capătului de cerere privind facturile contestate.

Recurenta mai arată și faptul că instanța de fond a reținut în mod greșit că A.D.S. ar deține un titlu executoriu valabil, sentința recurată fiind dată cu interpretarea și aplicarea greșită a Legii nr. 94/2010.

În primul rând, inexistența titlului executoriu a fost tranșată în mod irevocabil de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia de casare nr. 2865 din 26 septembrie 2013, iar soluția sub aspectul modificării sentinței recurate va avea în vedere, în primul rând, această împrejurare. A reține soluția contrară ar echivala cu existența a două hotărâri irevocabile contrare.

În al doilea rând, inexistența titlului executoriu constând în contractul de concesiune va fi reținută prin raportare la principiul neretroactivității legii civile (Legea nr. 94/2010) - principiu consacrat de Legea fundamentală și reținut în jurisprudența Curții Constituționale a României.

Procedura de executare silită inițiată împotriva contestatoarei de către A.D.S. prin comunicarea somației contestate a fost întemeiată în drept pe dispozițiile O.U.G. nr. 64/2005 aprobată și modificată prin Legea nr. 94/2010 și ale O.U.G. nr. 51/1998 cu modificările și completările ulterioare.

Efectuând demersurile de executare silită prin transmiterea somației contestate, intimata a indicat contractul de concesionare nr. 79 din 21 decembrie 2000 ca reprezentând titlu executoriu.

Ori, susține recurenta, contractul de concesiune nr. 79 din 21 decembrie 2000 nu constituie titlu executoriu întrucât dispozițiile Legii nr. 94/2010 nu se pot aplica retroactiv. În acest sens, dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituția României reglementează cu caracter de principiu fundamental faptul că „legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile”.

Prin urmare, conform principiului neretroactivității legii civile, contractul de concesiune nu are caracter de titlu executoriu, în consecință, executarea silită pornită de A.D.S. în temeiul acestuia este lovită de nulitate absolută.

Având în vedere toate aceste motive, recurenta solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

Intimata Agenția Domeniilor Statului a formulat întâmpinare prin care a solicitat suspendarea prezentei cauze până la soluționarea irevocabilă a Dosarelor nr. x/98/2008 și nr. x/116/2013, cerere care a fost respinsă conform celor reținute în practicaua deciziei.

De asemenea, a invocat faptul că acțiunea contestatoarei este lipsită de interes întrucât A.D.S. a procedat la încetarea executării silite, precum și la stornarea facturilor emise pentru debitul în valoare de 1.050.013,91 RON.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată fondat recursul în considerarea celor ce succed:

Prioritar, așa cum s-a reținut și în decizia de casare din primul ciclu procesual, se constată că nu poate fi primită apărarea intimatei în sensul că recursul este lipsit de interes deoarece intimata a încetat executarea silită, cât timp există titlul executoriu, respectiv contractul nr. 79/2000 și actul adițional nr. 1/2011, acestea fiind încă în vigoare, nefiind reziliate pe cale judecătorească sau revocate prin acordul părților, intimata putând oricând să reia executarea silită împotriva recurentei.

Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Astfel, prima regulă consacrată de acest text vizează obligativitatea îndrumărilor date de instanța de casare cu privire la problemele de drept dezlegate de către aceasta și cu privire la necesitatea administrării unor probe.

Aceste dispoziții sunt imperative, iar nerespectarea lor atrage nulitatea hotărârii pronunțate.

Totodată, instanța chemată să rejudece cauza nu va putea ignora dezlegarea dată problemelor de drept de către instanța de casare, întrucât soluția consacrată de art. 315 alin. (1) C. proc. civ. decurge din însăși rațiunea conceptului de control judiciar, dat fiind că existența unui control judiciar eficient nu poate fi conceput în lipsa unor mijloace procedurale care să impună respectarea deciziilor adoptate de instanțele superioare, în speță de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Primul ciclu procesual, parcurs de prezentul demers judiciar, s-a finalizat prin pronunțarea, în recurs, a deciziei de casare nr. 2865 din 26 septembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, conform căreia cauza a fost trimisă spre rejudecare la curtea de apel.

În considerentele deciziei de casare s-a reținut că contractul de concesiune nu poate constitui titlu executoriu decât de la data când acest caracter i-a fost conferit prin lege, respectiv începând cu data de 30 mai 2010, până la acea dată A.D.S. trebuind să obțină un titlu executoriu pe cale judecătorească.

Prin urmare, pentru ca prima instanță să poată face o corectă aplicare a legii și pentru a face o reală stabilire a situației de fapt, instanța de casare a dispus ca, în rejudecare, curtea de apel să administreze proba cu expertiza contabilă care să calculeze redevența datorată de către recurenta-reclamantă, dar numai pentru perioada ulterioară datei de 30 mai 2010, pentru că numai de la această dată contractul de concesiune și actul adițional constituie titlu executoriu, ținând cont, totodată, de cele arătate cu privire la modul de calcul al redevenței, prin raportare la clauzele contractuale, doar pentru terenurile folosite de recurentă în baza clauzelor contractuale, dar care să țină seama de terenurile efectiv folosite, nu și de cele care au fost restituite foștilor proprietari în baza legilor speciale reparatorii.

Rezultă că limitele rejudecării, de care curtea de apel era ținută, impuneau efectuarea unei expertize contabile pentru lămurirea sumelor datorate de către contestatoare anterior și ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 94/2010 și verificarea sumelor facturate.

În rejudecare, instanța de fond, deși a dispus efectuarea expertizei contabile, a înlăturat concluziile raportului de expertiză întocmit de expertul B. și nu a ținut cont de rezultatul expertului judiciar desemnat în cauză, considerând că este singura în măsură să aprecieze asupra interpretării și aplicării clauzelor contractuale între părți, nesocotind astfel și îndrumările din decizia de casare referitoare la administrarea probei.

Totodată, deși prin decizia de casare s-a reținut că sumele pretins datorate de către contestatoare și reținute în cuprinsul somației contestate sunt greșite, curtea de apel a soluționat cauza fără a da curs verificării tuturor sumelor facturate, reținând, cu toate acestea, că sunt corecte.

Având în vedere constatările instanței de rejudecare, este cert că împrejurările de fapt nu au fost pe deplin stabilite așa cum s-a dispus prin decizia de casare, instanța de trimitere încălcând dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Hotărârea recurată este astfel susceptibilă de casare, criticile din cadrul primului motiv de recurs fiind, așadar, întemeiate.

Față de considerentele prezentate, recursul contestatoarei apare ca fondat și, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1)-(3) și (5) raportat la art. 315 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte îl va admite, urmând a dispune casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Cu ocazia rejudecării, instanța de trimitere se va conforma deciziei de casare din primul ciclu procesual, sens în care va analiza și apărările formulate de contestatoare în cadrul motivului de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta SC A. SRL împotriva sentinței civile nr. 64/2014 din 01 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 octombrie 2015.