ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1169/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Sesizarea instanței de fond Prin cererea adresată Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SA a solicitat, în contradictoriu cu A.N.D.S., obligarea pârâtei la schimbarea categoriei de folosință a suprafeței de teren ce face obiectul contractului de concesiune din 25 februarie 2008 încheiat între A.D.S., în calitate de concedent și SC A. SA în calitate de concesionar, obligarea A.D.S. la restituirea sumei de 332.695,20 RON către SC A. SA reprezentând contravaloarea redevenței achitată în avans, să fie obligată Agenția să o scutească de la plata redevenței pentru suprafața de 922,89 ha pentru o perioadă de 3 ani, respectiv 2008, 2009 și 2010 și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinare, A.D.S. a invocat excepția de necompetență materială a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal și declinarea competenței în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a comercială pentru că litigiul este unul comercial. 2. Soluția instanței de fond Prin încheierea din 4 decembrie 2009 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal a fost respinsă excepția necompetenței materiale a secției de contencios administrativ a Curții de Apel Craiova cu motivarea că bunurile ce fac obiectul contractului de concesiune nu au același regim juridic, acestea făcând parte atât din domeniul public al statului, în această ipoteză contractul fiind asimilat actelor administrative, cât și domeniului privat al statului, situație care atrage competența de drept comun, dar în raport de caracterul unitar al obiectului cauzei, calitatea de autoritate publică centrală a A.D.S.

și dispozițiile art. 17 C. proc. civ., competența de soluționare aparține instanței de contencios administrativ. Prin sentința nr. 571 din 10 decembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția administrativ și fiscal a fost respinsă acțiunea reclamantei SC A. SA ca neîntemeiată. În motivarea soluției, referitor la primul capăt de cerere, instanța a arătat că nu poate fi reținut refuzul nejustificat al pârâtei pentru că nu există o exprimare explicită a pârâtei, cu exces de putere de a nu rezolva cererea reclamantei ci s-a precizat de către pârâtă că schimbarea categoriei de folosință se poate face numai potrivit legii. În ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere, referitor la obligarea la plata sumei de 332.695,20 RON, instanța de fond a reținut că nu a fost efectuată procedura prealabilă potrivit art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Pentru petitul privind obligarea pârâtei la scutirea de la plata redevenței pentru suprafața de 922,89 ha pentru o perioadă de 3 ani, instanța de fond a arătat că reclamanta și-a asumat obligația de plată a redevenței și aducerea terenului la un nivel optim pentru exploatare și de aceea a respins și acest capăt de cerere. 3. Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe a declarat recurs SC A. SA și s-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare. În motivele de recurs s-a invocat nelegalitatea sentinței pentru că: - nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii – art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. S-a arătat că hotărârea instanței de fond a fost motivată fără a se raporta la probatoriile efectuate, mai ales că a fost efectuată și o expertiză despre care instanța nu amintește nimic. - instanța de fond a interpretat greșit actul dedus judecății, fiind dată și cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. Recurenta a susținut că instanța nu a dat dovadă de rol activ în interpretarea capătului de cerere având ca obiect scutirea de la plata redevenței și nu s-a observat că recurenta-reclamantă, prin cererea de scutire de la plata redevenței, a dorit să invoce excepția de neexecutare a contractului de concesiune și instanța de judecată trebuia să suspende obligația de plată a redevenței pentru perioada de timp care ar fi fost necesară pentru aducerea terenului în situația de a putea fi folosit potrivit destinației sale.

La termenul din 14 decembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, din oficiu, a pus în discuția părților competența materială de soluționare a cauzei, având în vedere obiectul cauzei deduse judecății. Referitor la aceasta, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea excepției de necompetență materială a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal și declinarea competenței în favoarea Tribunalului București, secția contencios administrativ și fiscal în raport de prevederile art. 66 alin. (2) din O.U.G. nr. 54/2006 și art. 2 alin. (1) lit. c) teza a II-a din Legea nr. 554/2004. Intimata A.D.S. a solicitat respingerea excepției pentru că recurenta nu a formulat recurs împotriva încheierii din 4 decembrie 2009 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal prin care s-a respins excepția necompetenței materiale, astfel că a fost stabilită irevocabil competența materială.

4. Soluția instanței de recurs După examinarea motivelor de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va admite recursul declarat pentru următoarele considerente: Reclamanta a solicitat instanței de fond obligarea A.D.S. la schimbarea categoriei de folosință a suprafeței de teren ce face obiectul contractului de concesiune din 25 februarie 2008 încheiat între A.D.S., în calitate de concedent și SC A. SA, în calitate de concesionar, obligarea A.D.S. la restituirea sumei de 332.695,20 RON către SC A. SA reprezentând contravaloarea redevenței achitate în avans, obligarea A.D.S. să scutească reclamanta de la plata redevenței pentru suprafața de 922,89 ha, pentru o perioadă de 3 ani, respectiv 2008, 2009, 2010 și la plata cheltuielilor de judecată.

În fața instanței de fond a fost invocată de către A.D.S. excepția necompetenței materiale a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal și s-a solicitat declinarea competenței în favoarea Tribunalului Bucureșt, secția a VI-a comercială motivat de faptul că litigiul vizează contractul de concesiune din 25 februarie 2008 și A.D.S. săvârșește fapte de comerț, iar contractul de concesiune reprezintă un serviciu public de gestiune privată a patrimoniului. Excepția a fost respinsă prin încheierea din 4 decembrie 2009 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, având în vedere că bunurile ce fac obiectul contractului de concesiune nu au același regim juridic, acesta făcând parte atât din domeniul public al statului (în această ipoteză contractul fiind asimilat actelor administrative) cât și domeniului privat al statului, situație care atrage competența de drept comun și pentru că A.D.S.

este autoritate publică centrală. În recursul declarat de SC A. SA nu a fost criticată soluția instanței de fond în privința modului de soluționare a excepției, iar A.D.S. nu a declarat recurs și nici nu a invocat în întâmpinare excepția necompetenței materiale a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal. Din oficiu, la termenul din 14.12.2011, Înalta Curte a pus în discuția părților, competența materială de soluționare a cauzei în raport de obiectul dedus judecății. Referitor la această excepție, A.D.S. a considerat că a fost stabilită irevocabil competența Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal pentru că A.D.S. nu a declarat recurs și recurenta nu a atacat încheierea prin care a fost respinsă excepția de necompetență materială.

Recurenta SC A. SA a solicitat admiterea excepției și declinarea cauzei în favoarea Tribunalului București, secția contencios administrativ și fiscal în raport de prevederile art. 66 alin. (2) din O.U.G. nr. 54/2006 și art. 2 alin. (1) lit. c) teza a II-a din Legea nr. 554/2004. Având în vedere că excepția necompetenței materiale este o excepție de ordine publică și pentru că litigiul a fost început în anul 2009, în baza art. 306 alin. (2) C. proc. civ. – motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu de instanța de recurs, care este obligată să le pună în discuția părților. Prin urmare, chiar dacă necompetența primei instanțe nu a fost invocată de niciuna dintre părți, instanța de recurs, din oficiu, în raport de prevederile art. 304 pct. 3 C. proc.

civ., potrivit cărora se poate casa o hotărâre ca nelegală când a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, poate invoca necompetența primei instanțe în soluționarea cererii. În privința excepției de necompetență materială a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, invocată din oficiu, se constată că aceasta este întemeiată. Obiectul litigiului l-a constituit modul de executare a contractului de concesiune din 25 februarie 2008 ce a avut ca obiect bunuri proprietate publică și privată a statului, conform caietului de sarcini. Fiind în litigiu un contract de concesiune încheiat în anul 2008 și care vizează bunuri proprietate publică sunt aplicabile în materie de competență dispozițiile art. 66 din O.U.G.

nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică. Potrivit art. 66 alin. (1) din O.U.G. nr. 54/2006 „Soluționarea litigiilor apărute în legătură cu atribuirea, încheierea, executarea, modificarea și încetarea contractului de concesiune, precum și a celor privind acordarea de despăgubiri se realizează potrivit prevederilor Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare”, iar conform art. 66 alin. (2) din același act normativ „Acțiunea în justiție se introduce la secția de contencios administrativ a tribunalului în a cărui jurisdicție se află sediul concedentului”. Este adevărat că obiectul litigiului îl constituie un contract de concesiune ce are ca obiect, pe lângă bunuri proprietate publică, și bunuri proprietate privată a statului, dar, în baza prevederilor art. 17 din C. proc.

civ., se prorogă competența de soluționare și pentru bunul proprietate privată a statului, contractul formând un tot unitar. De asemenea, trebuie avute în vedere dispozițiile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, modificată, care prevede că „Instanța de contencios administrativ este competentă să soluționeze litigiile care apar în fazele premergătoare încheierii unui contract administrativ, precum și orice litigii legate de încheierea, modificarea, interpretarea, executarea și încetarea contractului administrativ” ca și prevederile art. 8 alin. (3) din același act normativ, potrivit cărora „La soluționarea litigiilor prevăzute la alin. (2) se are în vedere regula după care principiul libertății contractuale este subordonat principiului priorității interesului public”.

În raport de aceste prevederi și de obiectul acțiunii reclamantei se constată că instanța competentă să soluționeze cauza în fond este Tribunalul București, secția contencios administrativ și fiscal pentru că este tribunalul în a cărei jurisdicție se află sediul concedentului (A.D.S.). În baza art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va fi admis recursul, va fi casată sentința atacată și trimisă cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București, secția contencios administrativ și fiscal. Pentru că recursul a fost soluționat în baza unei excepții invocate din oficiu de instanța de recurs nu vor putea fi analizate motivele de recurs ce vizează fondul cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de SC A. SRL Dolj împotriva sentinței civile nr. 571 din 10 decembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre competență soluționare la Tribunalul București, secția de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 martie 2012.