ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1169/2012

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea adresată

Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC

A. SA a solicitat, în contradictoriu cu A.N.D.S., obligarea pârâtei la schimbarea

categoriei de folosință a suprafeței de teren ce face obiectul contractului de concesiune

din 25 februarie 2008 încheiat între A.D.S., în calitate de concedent și SC A.

SA în calitate de concesionar, obligarea A.D.S. la restituirea sumei de 332.695,20

RON către SC A. SA reprezentând contravaloarea redevenței achitată în avans, să

fie obligată Agenția să o scutească de la plata redevenței pentru suprafața de 922,89

ha pentru o perioadă de 3 ani, respectiv 2008, 2009 și 2010 și obligarea la plata

cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinare, A.D.S.

a invocat excepția de necompetență materială a Curții de Apel Craiova, secția contencios

administrativ și fiscal și declinarea competenței în favoarea Tribunalului București,

secția a VI-a comercială pentru că litigiul este unul comercial.

fond

Prin încheierea din 4

decembrie 2009 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal

a fost respinsă excepția necompetenței materiale a secției de contencios administrativ

a Curții de Apel Craiova cu motivarea că bunurile ce fac obiectul contractului de

concesiune nu au același regim juridic, acestea făcând parte atât din domeniul public

al statului, în această ipoteză contractul fiind asimilat actelor administrative,

cât și domeniului privat al statului, situație care atrage competența de drept comun,

dar în raport de caracterul unitar al obiectului cauzei, calitatea de autoritate

publică centrală a A.D.S. și dispozițiile art. 17 C. proc. civ., competența de soluționare

aparține instanței de contencios administrativ.

Prin sentința nr. 571

din 10 decembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția administrativ și fiscal a

fost respinsă acțiunea reclamantei SC A. SA ca neîntemeiată.

În motivarea soluției,

referitor la primul capăt de cerere, instanța a arătat că nu poate fi reținut refuzul

nejustificat al pârâtei pentru că nu există o exprimare explicită a pârâtei, cu

exces de putere de a nu rezolva cererea reclamantei ci s-a precizat de către pârâtă

că schimbarea categoriei de folosință se poate face numai potrivit legii.

În ceea ce privește cel

de-al doilea capăt de cerere, referitor la obligarea la plata sumei de 332.695,20

RON, instanța de fond a reținut că nu a fost efectuată procedura prealabilă potrivit

art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Pentru petitul privind

obligarea pârâtei la scutirea de la plata redevenței pentru suprafața de 922,89

ha pentru o perioadă de 3 ani, instanța de fond a arătat că reclamanta și-a asumat

obligația de plată a redevenței și aducerea terenului la un nivel optim pentru exploatare

și de aceea a respins și acest capăt de cerere.

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs SC A. SA și s-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței

și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivele de recurs

s-a invocat nelegalitatea sentinței pentru că:

- nu cuprinde motivele

pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii

– art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

S-a arătat că hotărârea

instanței de fond a fost motivată fără a se raporta la probatoriile efectuate, mai

ales că a fost efectuată și o expertiză despre care instanța nu amintește nimic.

- instanța de fond a interpretat

greșit actul dedus judecății, fiind dată și cu încălcarea și aplicarea greșită a

legii.

Recurenta a susținut că

instanța nu a dat dovadă de rol activ în interpretarea capătului de cerere având

ca obiect scutirea de la plata redevenței și nu s-a observat că recurenta-reclamantă,

prin cererea de scutire de la plata redevenței, a dorit să invoce excepția de neexecutare

a contractului de concesiune și instanța de judecată trebuia să suspende obligația

de plată a redevenței pentru perioada de timp care ar fi fost necesară pentru aducerea

terenului în situația de a putea fi folosit potrivit destinației sale.

La termenul din 14

decembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal, din oficiu, a pus în discuția părților competența materială de soluționare

a cauzei, având în vedere obiectul cauzei deduse judecății.

Referitor la aceasta,

recurenta-reclamantă a solicitat admiterea excepției de necompetență materială a

Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal și declinarea

competenței în favoarea Tribunalului București, secția contencios administrativ

și fiscal în raport de prevederile art. 66 alin. (2) din O.U.G. nr. 54/2006 și

art. 2 alin. (1) lit. c) teza a II-a din Legea nr. 554/2004.

Intimata A.D.S. a solicitat

respingerea excepției pentru că recurenta nu a formulat recurs împotriva încheierii

din 4 decembrie 2009 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și

fiscal prin care s-a respins excepția necompetenței materiale, astfel că a fost

stabilită irevocabil competența materială.

recurs

După examinarea motivelor

de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va admite recursul

declarat pentru următoarele considerente:

Reclamanta a solicitat

instanței de fond obligarea A.D.S. la schimbarea categoriei de folosință a suprafeței

de teren ce face obiectul contractului de concesiune din 25 februarie 2008 încheiat

între A.D.S., în calitate de concedent și SC A. SA, în calitate de concesionar,

obligarea A.D.S. la restituirea sumei de 332.695,20 RON către SC A. SA reprezentând

contravaloarea redevenței achitate în avans, obligarea A.D.S. să scutească reclamanta

de la plata redevenței pentru suprafața de 922,89 ha, pentru o perioadă de 3 ani,

respectiv 2008, 2009, 2010 și la plata cheltuielilor de judecată.

În fața instanței de fond

a fost invocată de către A.D.S. excepția necompetenței materiale a Curții de Apel

Craiova, secția contencios administrativ și fiscal și s-a solicitat declinarea competenței

în favoarea Tribunalului Bucureșt, secția a VI-a comercială motivat de faptul că

litigiul vizează contractul de concesiune din 25 februarie 2008 și A.D.S. săvârșește

fapte de comerț, iar contractul de concesiune reprezintă un serviciu public de gestiune

privată a patrimoniului.

Excepția a fost respinsă

prin încheierea din 4 decembrie 2009 a Curții de Apel Craiova, secția contencios

administrativ și fiscal, având în vedere că bunurile ce fac obiectul contractului

de concesiune nu au același regim juridic, acesta făcând parte atât din domeniul

public al statului (în această ipoteză contractul fiind asimilat actelor administrative)

cât și domeniului privat al statului, situație care atrage competența de drept comun

și pentru că A.D.S. este autoritate publică centrală.

În recursul declarat de

SC A. SA nu a fost criticată soluția instanței de fond în privința modului de soluționare

a excepției, iar A.D.S. nu a declarat recurs și nici nu a invocat în întâmpinare

excepția necompetenței materiale a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ

și fiscal.

Din oficiu, la termenul

din 14.12.2011, Înalta Curte a pus în discuția părților, competența materială de

soluționare a cauzei în raport de obiectul dedus judecății.

Referitor la această excepție,

A.D.S. a considerat că a fost stabilită irevocabil competența Curții de Apel Craiova,

secția contencios administrativ și fiscal pentru că A.D.S. nu a declarat recurs

și recurenta nu a atacat încheierea prin care a fost respinsă excepția de necompetență

materială.

Recurenta SC A. SA a solicitat

admiterea excepției și declinarea cauzei în favoarea Tribunalului București, secția

contencios administrativ și fiscal în raport de prevederile art. 66 alin. (2) din

O.U.G. nr. 54/2006 și art. 2 alin. (1) lit. c) teza a II-a din Legea nr. 554/2004.

Având în vedere că excepția

necompetenței materiale este o excepție de ordine publică și pentru că litigiul

a fost început în anul 2009, în baza art. 306 alin. (2) C. proc. civ. – motivele

de ordine publică pot fi invocate și din oficiu de instanța de recurs, care este

obligată să le pună în discuția părților.

Prin urmare, chiar dacă

necompetența primei instanțe nu a fost invocată de niciuna dintre părți, instanța

de recurs, din oficiu, în raport de prevederile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., potrivit

cărora se poate casa o hotărâre ca nelegală când a fost dată cu încălcarea competenței

de ordine publică a altei instanțe, poate invoca necompetența primei instanțe în

soluționarea cererii.

În privința excepției

de necompetență materială a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ

și fiscal, invocată din oficiu, se constată că aceasta este întemeiată.

Obiectul litigiului l-a

constituit modul de executare a contractului de concesiune din 25 februarie 2008

ce a avut ca obiect bunuri proprietate publică și privată a statului, conform caietului

de sarcini.

Fiind în litigiu un contract

de concesiune încheiat în anul 2008 și care vizează bunuri proprietate publică sunt

aplicabile în materie de competență dispozițiile art. 66 din O.U.G. nr. 54/2006

privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică.

Potrivit art. 66

alin. (1) din O.U.G. nr. 54/2006 „Soluționarea litigiilor apărute în legătură cu

atribuirea, încheierea, executarea, modificarea și încetarea contractului de concesiune,

precum și a celor privind acordarea de despăgubiri se realizează potrivit prevederilor

Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare”, iar

conform art. 66 alin. (2) din același act normativ „Acțiunea în justiție se introduce

la secția de contencios administrativ a tribunalului în a cărui jurisdicție se află

sediul concedentului”.

Este adevărat că obiectul

litigiului îl constituie un contract de concesiune ce are ca obiect, pe lângă bunuri

proprietate publică, și bunuri proprietate privată a statului, dar, în baza prevederilor

art. 17 din C. proc. civ., se prorogă competența de soluționare și pentru bunul

proprietate privată a statului, contractul formând un tot unitar.

De asemenea, trebuie avute

în vedere dispozițiile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, modificată, care

prevede că „Instanța de contencios administrativ este competentă

să soluționeze litigiile care apar în fazele premergătoare încheierii unui contract

administrativ, precum și orice litigii legate de încheierea, modificarea, interpretarea,

executarea și încetarea contractului administrativ” ca și prevederile art. 8

alin. (3) din același act normativ, potrivit cărora „La soluționarea litigiilor prevăzute la alin. (2) se are în vedere

regula după care principiul libertății contractuale este subordonat principiului

priorității interesului public”.

În raport de aceste prevederi

și de obiectul acțiunii reclamantei se constată că instanța competentă să soluționeze

cauza în fond este Tribunalul București, secția contencios administrativ și fiscal

pentru că este tribunalul în a cărei jurisdicție se află sediul concedentului (A.D.S.).

În baza art. 312

alin. (6) C. proc. civ., va fi admis recursul, va fi casată sentința atacată și

trimisă cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București, secția contencios

administrativ și fiscal.

Pentru că recursul a fost

soluționat în baza unei excepții invocate din oficiu de instanța de recurs nu vor

putea fi analizate motivele de recurs ce vizează fondul cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de SC A. SRL Dolj împotriva sentinței civile nr. 571 din 10 decembrie 2010 a Curții

de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată

și trimite cauza spre competență soluționare la Tribunalul București, secția de

contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 martie

2012.