ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 286/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

La data de 21 ianuarie 2008,

reclamanta SC L.D. SRL a chemat-o în judecată pe pârâta A.D.S. București,

solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța să-i fie atribuită

direct

suprafața de 104 hectare teren de la SC O. SA Oradea, pe care sunt constituite

sere proprietatea sa.

Prin sentința civilă nr. 2548

din 25 februarie 2008, Judecătoria Sectorului I București a admis excepția

necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Tribunalului București, secția comercială.

La data de 25 aprilie 2008,

reclamanta a depus la dosar precizări la acțiune solicitând să se dispună

obligarea pârâtei A.D.S. la încheierea contractului de concesiune prin

atribuire directă a suprafeței de 104 hectare teren pe care sunt constituite

serele proprietatea sa.

Prin sentința comercială nr.

8606 din 4 septembrie 2008, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a

respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantă.

Pentru a pronunța această

sentință, prima instanță a reținut,

în

esență, că modalitatea de atribuire directă spre concesionare a terenurilor cu

destinația agricolă care nu fac

parte din capitalul social al

societăților comerciale prevăzute la art. l și 2 alin. (l) din Legea nr. 249/2003

este prevăzută la art. 21

1

alin. (l) din această lege în baza unor

documente necesare conform H.G. 354/2005 și O.M.A.P.D.R. nr. 804/2005, printre

care și acte doveditoare care să ateste achitarea prețului activului.

Tribunalul

a mai reținut că, pârâta în apărare și-a argumentat punctul de

vedere prin aceea că

datorită instrumentelor de plată folosite pentru

achiziționarea serelor de pe suprafața de 104 ha nu s-a putut stabili

dacă prețul a

fost sau nu achitat integral.

A mai

reținut că acest aspect controversat nu a fost lămurit prin probe

suplimentare de către

reclamantă respectiv prin efectuarea unei expertize contabile care să

stabilească sumele achitate și în baza căror documente financiar contabile.

Cu privire la înscrisurile

depuse de reclamantă, prima instanță a reținut ca facturile nu probează acceptarea

în condițiile art. 46 C. com., iar chitanțele, ordinele de plată nu probează cu

certitudine ce creanță a fost stinsă, dacă activele respective au fost grevate

de sarcini în funcție de raporturile juridice între persoanele implicate.

Prin decizia comercială nr. 58

din 3 februarie 2009, Curtea de Apel București, secția comercială, a admis

apelul formulat de reclamantă împotriva sentinței tribunalului, pe care a

anulat-o și a trimis cauza spre competentă soluționare Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de apel a reținut, în considerente, următoarele:

Potrivit

art. 4 din Legea nr. 268/2001, intimata A.D.S. este o instituție de interes

public având ca atribuții și concesionarea

sau arendarea

terenurilor cu destinație agricolă aparținând domeniului public sau

privat al statului.

Art. 2 alin. (l) lit. c)

penultima teză din Legea nr. 554/2004 privind

contenciosul

administrativ prevede că „sunt asimilate actelor administrative în

sensul

prezentei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca

obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea

lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile

publice".

În

cauză, intimata nu a făcut dovada în condițiile reglementate de art. 4 și

art. 6 din Legea nr. 213/1998

privind proprietatea publică și regimul juridic al

acesteia că terenul în litigiu face parte din domeniul privat al

statului, cu atât mai

mult cu cât, adresa nr. 18296 din 18 ianuarie 2009

este emisă de D.F.F. din cadrul A.D.S., iar prin tabelul anexat se face o

afirmație nedovedită.

Ca

atare, nefiind făcută această dovadă, din coroborarea dispozițiilor art. 4

din Legea nr. 268/2001 și art.

2

alin. (l)

lit. c)

din Legea nr. 554/2004, curtea de apel a reținut că, în

cauză, contractul de concesiune pentru care s-a solicitat obligarea intimatei

la încheierea acestuia are caracterul unui act administrativ asimilat.

În consecință, având în

vedere și dispozițiile art. 8 alin. (l) și (2) și art. 10 alin. (l)

din Legea nr. 554/2004, coroborate cu art. 3

alin. (l)

pct. 1 C. proc. civ., curtea de apel a apreciat

că, în cauză, competența

de soluționare ca primă instanță revenea Curții de Apel București, secția contencios

administrativ și fiscal și nu Tribunalului București, secția comercială.

Împotriva deciziei curții de

apel a declarat recurs pârâta A.D.S., întemeindu-se pe dispozițiile art. 304

pct. 5 și 9 C. proc. civ. și solicitând admiterea recursului astfel cum a fost

formulat, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții

de Apel București, secția a VI-a comercială.

Recurenta-pârâtă arată, în

esență, că în prezenta speță dedusă judecății, se solicită obligarea ei la

încheierea contractului de concesiune prin atribuire directă în condițiile

Legii nr. 249/2003 privind suprafața de 104 ha cu destinație agricolă, or,

contractul de concesiune nu reprezintă un act administrativ în accepțiunea

legii contenciosului administrativ, nefiind întrunite condițiile art. 1 alin.

(1) din Legea nr. 544/2004, acesta reprezentând acordul de voință al părților

între care acesta se încheie, aflate din punct de vedere juridic, în raport de

egalitate, în sensul că, acest contract este rezultatul acordului de voință liber

consimțit al părților, încheiat în baza unei negocieri intervenite între părți

și, pe cale de consecință, contractul de concesiune are o natură comercială.

Consideră că, în speță, sunt

aplicabile, dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., aflându-ne în

prezența unei acțiuni comerciale, neevaluabile în bani, așa încât în mod greșit

instanța de apel a admis excepția de necompetență materială a Tribunalului

București, secția a VI-a comercială, în soluționarea în fond a cauzei și a

anulat sentința apelată cu trimiterea spre rejudecare în fond la instanța de

contencios administrativ.

Mai mult, arată că în mod

greșit instanța de apel a apreciat că pârâta nu ar fi făcut dovada că terenul

în litigiu face parte din domeniul privat al statului și, la soluționarea

recursului, solicită ca instanța să rețină prevederile art. 2 alin. (1) din

Legea nr. 554/2004, precum și să constate din probatoriul administrat în cauză,

că terenul ce face obiectul cauzei se află în domeniul privat al statului, ceea

ce conduce la concluzia că prezentului litigiu nu-i sunt aplicabile regulile

speciale ale contenciosului administrativ și că, în mod corect și legal s-a

soluționat cauza în fond la Tribunalul București, secția a VI-a comercială.

Recursul nu este fondat.

Din examinarea actelor

dosarului, se constată următoarele:

Susținerea recurentei-pârâte

conform căreia, în speță, nu ne aflăm în prezența unui act administrativ,

contractul de concesiune nefiind în opinia sa un act de natură administrativă

nu este întemeiată.

Se constată astfel că, prin

acțiunea formulată așa cum a fost precizată ulterior, reclamanta a solicitat

obligarea pârâtei la încheierea contractului de concesiune prin atribuire

directă a suprafeței de 104 hectare teren pe care sunt amplasate serele

proprietatea sa.

Art. 2 alin. (1) lit. c)

penultima teză din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ a

stabilit că sunt asimilate actelor administrative și contractele încheiate de

autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor

proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea

serviciilor publice, achizițiile publice.

Dispozițiile art. 4 din

Legea nr. 268/2001 prevăd că A.D.S. este o instituție de interes public având

ca atribuții și concesionarea sau arendarea terenurilor cu destinație agricolă

aparținând domeniului public sau privat al statului.

Prin urmare, natura juridică

a contractului de concesiune și a altor categorii de activități, aflate conform

legii în competența A.D.S. și prin care aceasta pune în valoare bunuri

proprietate publică gestionate de sine, este aceea de acte administrative în

accepțiunea dată de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, iar

potrivit art. 8 alin. (2) din aceeași lege, instanța de contencios

administrativ este competentă să soluționeze executarea contractului

administrativ.

Rezultă, așadar, din coroborarea

textelor legale mai sus menționate că instanța competentă să judece prezenta

cauză, față de obiectul ei, este Curtea de apel, secția de contencios

administrativ și fiscal.

Cât privește susținerea

recurentei-pârâte, în sensul că terenul a cărei atribuire directă se solicită face

parte din domeniul privat al statului, se constată că este, de asemenea,

neîntemeiată, neavând relevanță în stabilirea în cauză a competenței în

favoarea instanței de contencios administrativ, atâta vreme cât A.D.S. trebuie

să încheie contractele de concesiune prin atribuire directă, cu respectarea atribuțiilor

prevăzute la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 268/2001 și, totodată, să impună ca

autoritate contractantă obligația de efectuare a unor investiții pentru

dezvoltarea exploatației, urmărindu-se, drept urmare, asigurarea și realizarea

unui interes general al statului, care excede interesul particular al părților

contractante, constând în obținerea veniturilor datorate cu titlu de redevență și,

respectiv, exploatarea în interes propriu a terenurilor obiect al concesiunii.

În consecință, nefiind

formulat niciun motiv de recurs întemeiat, care în condițiile expres și

limitativ prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 1 – pct. 9 C. proc. civ., să

conducă la desființarea deciziei curții de apel, aceasta va fi menținută, ca

legală și se va respinge recursul pârâtei, ca nefondat.

Se va respinge cererea

pentru acordarea cheltuielilor de judecată formulată de intimata-reclamantă SC

L.D. SRL Craiova, pentru lipsa dovezilor în original privind efectuarea lor,

respectiv a facturii și a ordinului de plată, ambele aflate în copie la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de pârâta A.D.S. împotriva deciziei comerciale nr. 58 din 3 februarie 2009 a

Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat.

Respinge cererea formulată

de reclamanta SC L.D. SRL CRAIOVA privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința

publică, astăzi 27 ianuarie 2010.