ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2845/2009

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2845/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Covasna la data de 17 mai 2007, sub nr. 723/119/2007, reclamanta SC

M. SA Sfântu Gheorghe a chemat în judecată pe pârâta A.V.A.S. București,

solicitând obligarea acesteia la plata integrală a prejudiciului suferit de SC

M. SA în urma sentinței civile nr. 130 din 28 februarie 2006, pronunțată de

Tribunalul Covasna în dosarul nr. 42/2003, prin care a fost obligată la

restituirea către C.L.J. și C.R. a parcelei înscrise în C.F. nr. 284 Sfântu

Gheorghe cu nr. top. nou 984/143/1/1 în suprafață de 770 mp și la acordarea

către petiționari a măsurilor reparatorii prin echivalent în valoare de 34.620

Euro; de asemenea, a solicitat repararea pierderii suferite cu titlu de

cheltuieli de judecată pe fond și în căile de atac.

La data de 11 iunie 2007, pârâta A.V.A.S.

București a depus întâmpinare la dosar, prin care a invocat excepția

necompetenței teritoriale a Tribunalului Covasna, potrivit dispozițiilor art. 5

și art. 10 pct. 4 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 1010 din 4

octombrie 2007, Tribunalul Covasna a admis excepția de necompetență teritorială

și a declinat competența de soluționare a acțiunii formulate de reclamanta SC

M. SA împotriva pârâtei A.V.A.S. București în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată la

Tribunalul București, secția a III-a civilă, la data de 21 decembrie 2007, sub

nr. 46879/3/2007.

Prin cererea depusă la dosar la data

de 31 ianuarie 2008, pârâta A.V.A.S. București a solicitat declinarea cauzei în

favoarea Secției a VI-a Comercială a Tribunalului București.

Prin încheierea de ședință din data

de 4 februarie 2008, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis

excepția necompetenței funcționale a Secției Civile a Tribunalului București, a

scos cauza de pe rol și a înaintat-o Secției a VI-a Comercială a Tribunalului

București, în vederea soluționării.

Cauza a fost înregistrată la

Tribunalul București, secția a VI-a comercială, la data de 8 februarie 2008,

sub nr. 5381/3/2008.

La termenul de judecată din data de

23 iunie 2008, reclamanta SC M. SA Sfântu Gheorghe a depus la dosar precizare

de acțiune, prin care a arătat că își menține pretențiile pentru suma de

155.000 lei, reprezentând valoarea parcelei de teren de 770 mp.

Prin sentința comercială nr. 13041

din 28 noiembrie 2008, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis

acțiunea formulată de reclamanta SC M. SA, în contradictoriu cu pârâta A.V.A.S.;

a obligat pârâta A.V.A.S. la plata către SC M. SA a sumei de 155.000 lei cu

titlu de despăgubiri și a obligat pârâta la plata sumei de 4390 lei cheltuieli

de judecată.

În motivarea hotărârii, instanța de

fond a reținut, în esență, că, în cazul de față, contractul de vânzare-cumpărare

acțiuni nr. 1490/1997 este anterior Legii nr. 137/2002, astfel încât sunt

aplicabile dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 (abrogate

prin dispozițiile Legii nr. 137/2002).

Tribunalul a reținut

inaplicabilitatea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001 în condițiile în

care, prin Hotărârea nr. 64 a A.G.E.A. SC M. SA, ce a avut loc la data de 13

mai 2008, s-a aprobat reducerea capitalului social cu suma de 236.517 lei

reprezentând cota deținută de A.V.A.S. de 13,44564 % din capitalul social în

urma restituirii unui alt imobil, situat în Sfântu Gheorghe, înscris în C.F.

284 Simeria, nr. top. 985/144/3/1. În urma reducerii capitalului social, așa

cum rezultă din certificatul constatator nr. 19266 din 5 noiembrie 2008 emis de

O.R.C. Covasna, A.V.A.S. nu mai este acționar la SC M. SA.

Din înscrisul intitulat „Raport de

expertiză tehnică evaluare” tribunalul a reținut valoarea de circulație a

imobilului în suprafață de 770 mp în condițiile pieței libere, în cuantum de

155.000 lei.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta A.V.A.S. București,

solicitând, în conformitate cu dispozițiile art. 296 C. proc. civ., admiterea

apelului A.V.A.S., schimbarea în tot a sentinței comerciale nr. 13041 din 28

noiembrie 2008, cu admiterea excepției prescripției dreptului material la

acțiune; în conformitate cu dispozițiile art. 296 C. proc. civ., admiterea

apelului A.V.A.S., schimbarea în tot a sentinței comerciale nr. 13041 din 28

noiembrie 2008, admiterea celorlalte excepții invocate, cu respingerea cererii

de chemare în judecată față de A.V.A.S., ca neîntemeiată.

Prin decizia comercială nr. 185 din

14 aprilie 2009, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a respins

apelul declarat de către apelata A.V.A.S. București împotriva sentinței

comerciale nr. 13041 din 28 noiembrie 2008, pronunțată de Tribunalul București,

secția a VI-a comercială, în dosar nr. 5381/3/2008, în contradictoriu cu

intimata SC M. SA, ca nefondat, și a respins cererea de suspendare a executării

hotărârii atacate, ca rămasă fără obiect.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de control judiciar a reținut, în esență, următoarele aspecte:

Dincolo de faptul că nicio probă

privind aspectul că procedura concilierii directe, cerută de art. 720

1

C. proc. civ., nu a respectat formalitățile legale, nu a fost prezentată în

dosar, după 2 ani de sesizare, analiza unei probleme care reglementează

procedura de acces la o instanță nu își mai poate atinge funcția (aceea de

mediere în scopul preîntâmpinării unui litigiu), iar recunoașterea în acest

stadiu a sancțiunii solicitate de către A.V.A.S. reprezintă o interpretare și

aplicare excesivă a normei de procedură, care ar genera o lipsă de

proporționalitate, având semnificația încălcării substanței dreptului la

proces.

Dreptul de despăgubire solicitat de

către reclamantă se întemeiază pe dispozițiile art. 32

4

din Legea

nr. 99/1999. În consecință, întemeindu-se pe acest drept, reglementat de

normele de drept incidente în materia privatizării, acțiunea promovată pe acest

temei este supusă regimului juridic stabilit de art. 39 din Legea nr. 137/2002.

Pentru stabilirea termenului de

prescripție în cadrul acțiunii promovate în speță, Curtea a avut în vedere

termenul reglementat de textul arătat, respectiv cel de 1 lună, incident

categoriei de cereri rezultate din valorificarea unui drept conferit de legile

privatizării, fiind evident că în cauză reclamanta valorifica un drept conferit

de Legea pentru accelerarea privatizării, nr. 99/1999.

În considerarea art. 39 din Legea

nr. 137/2002, corelat cu art. 32

4

din Legea nr. 99/1999, termenul de

prescripție extinctivă se consideră împlinit la 17 mai 2007, data la care

acțiunea a fost înregistrată la Tribunalul Covasna, așa cum rezultă din data

certă de primire a acțiunii.

Simpla invocare a apărării

referitoare la excepția procesului rău condus, necomplinită de dovada

mijloacelor prin care soluțiile date în litigiul promovat în baza Legii nr. 10/2001

ar fi fost diferite, este insuficientă.

Obligația statului este una de

garanție pentru evicțiune, presupunând despăgubirea societății pentru paguba

efectivă și totală, legea arătând că se plătește o despăgubire care să reprezinte

echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a

imobilelor deținute de societatea comercială, statul garantând plata sumelor

cuvenite.

Potrivit raportului de expertiză

evaluatorie depus în dosar de către SC M. SA, valoarea bunului care a făcut

obiectul evicțiunii era de 155.000 lei, iar pierderea/paguba reclamantei este

echivalentă acestei sume.

Răspunderea A.V.A.S. în cazul de față are

temeiul în lege și este distinctă de efectele contractului de privatizare, care

se produc numai între contractanți. De aceea, nici fluctuațiile de capital ale SC

M. SA, contestate sau nu de către pârâtă, nu influențează conținutul obligației

de despăgubire față de societate pentru pierderea din patrimoniu a terenului

retrocedat.

Obligația

statului nu este limitată la 50 % din prețul efectiv plătit de cumpărător,

potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 137/2002, deoarece această limitare nu

reglementează această obligație de dezdăunare.

Articolul arătat face trimitere la dispozițiile art. 27-29 din aceeași

lege, texte care se referă la obligațiile autorității de privatizare față de

cumpărătorul acțiunilor vândute prin intermediul A.V.A.S. în cadrul

contractelor de privatizare.

Acest litigiu nu stabilește obligații ale A.V.A.S. născute față de

cumpărătorul din contractul de privatizare, ci sunt obligații a căror sursă nu

are izvor convențional, ci exclusiv legal, și se întemeiază pe Legea nr. 99/1999.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs, în termen, pârâta A.V.A.S. București, solicitând admiterea recursului,

modificarea în tot a deciziei comerciale nr. 185 din 14 aprilie 2009, în sensul

admiterii apelului formulat de instituția sa, admiterea excepțiilor invocate

și, pe fondul cauzei, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

În recursul său, întemeiat în drept pe

prevederile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., pârâta a invocat, în esență,

următoarele motive:

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea criticată fiind pronunțată cu

încălcarea dispozițiilor art. 720

1

C. proc. civ.

Termenul expres de comunicare a

convocării de 15 zile prevăzut de alin. (3) al art. 720

1

C. proc.

civ. și termenul de 30 de zile de la data comunicării concilierilor și până la

introducerea cererii de chemare în judecată [termen prevăzut de alin. (5) al

aceluiași articol], care sunt de ordin imperativ, nu au fost respectate.

Nu pot fi reținute susținerile

instanței de apel că „... după 2 ani de la sesizare, analiza unei probleme care

reglementează procedura de acces la o instanță nu își mai poate atinge funcția

...”, deoarece prin neefectuarea acestei proceduri imperative s-a încălcat

dreptul instituției publice de a-și exprima poziția raportat la pretențiile

intimatei-reclamante, deci implicit de a-și formula apărările, aspect sancționat

de însuși art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor

Omului.

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea criticată fiind

pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1351 C. proc. civ.

Faptul că intimat-reclamantă nu a

înțeles să își formuleze apărările astfel încât litigiul având ca obiect

revendicarea imobilului (pentru care se solicită despăgubiri) să fie soluționat

favorabil față de aceasta, neînțelegând să cheme în judecată - printr-o cerere

de chemare în garanție a instituției sale - duce la aplicarea excepției

procesului rău condus.

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea criticată fiind

pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G.

nr. 88/1997 modificată.

Astfel, în speță sunt aplicabile

dispozițiile art. 21 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 modificată.

În esență, prin aplicabilitatea art.

21 din Legea nr. 10/2001, modificată, se înlătură dispoziția specială prevăzută

de art. 32

4

a despăgubirilor bănești.

Astfel, legiuitorul a creat două pârghii legale prin care statul să

suporte repararea prejudiciilor suferite de societățile comerciale ca urmare a

restituirii în natură către foștii proprietari a bunurilor preluate abuziv de

către statul comunist.

Instituția sa poate fi prejudiciată, prin aplicarea a două sancțiuni

prevăzute de legea specială: diminuarea participației statului (prin A.V.A.S.)

la capitalul social al SC M. SA, în temeiul art. 21 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

și obligarea instituției publice la plata de despăgubiri, potrivit art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 modificată.

Astfel, în cazul anulării

respectivei hotărâri A.G.A., instituția sa urmează a redeveni acționar la SC M.

SA, cauză în care sunt incidente dispozițiile art. 21 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

modificată.

Rezultă astfel că, chiar dacă

hotărârea A.G.A. adoptată de SC M. SA s-ar referi la un alt imobil decât cel

pentru care se solicita despăgubiri, în speță sunt incidente dispozițiile art. 21

alin. (3), fapt ce exclude aplicarea art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997

modificată, acțiunea reclamanților fiind inadmisibilă.

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea criticată fiind

pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 modificată, cu privire la cuantumul despăgubirilor.

Astfel, prejudiciul suferit de

intimata-reclamantă, urmare a restituirii în natură a bunurilor imobile trebuie

limitat la valoarea contabilă a acelor bunuri imobile înregistrate în

registrele contabile ale societății la data când societatea a fost privatizată

și nu la valoarea „de piață”.

În caz contrar, societatea ce

urmează a fi despăgubită se va îmbogăți fără justă cauză, prejudiciind statul

prin stabilirea unei valori a bunurilor imobile cu mult mai mare decât cea

existentă în registrele contabile ale societății și avută în vedere în situația

patrimonială a societății la data privatizării.

De asemenea, din valoarea contabilă a imobilului restituit s-ar cuveni

despăgubiri în proporție de 39,94 %, întrucât prin contractul de vânzare-cumpărare

de acțiuni invocat de reclamantă ca temei al despăgubirii, A.V.A.S. (prin

antecesorul său legal) a vândut acțiuni reprezentând numai 39,94 % din capitalul

social al SC M. SA.

A mai învederat recurenta că nu

există nicio mențiune în art. 32

4

din Legea nr. 99/1999 privind

faptul că despăgubirile se acordă la nivelul valorii de piață a activului.

dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru

accelerarea privatizării, care modifică cadrul stabilit de O.U.G. nr. 88/1997,

completată de Legea nr. 99/1999, dispoziție prin care se arată că, în toate

cazurile, valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăși cumulat 50 % din

prețul efectiv plătit de cumpărător.

Prin hotărârile criticate, instituția sa a fost obligată la o sumă

considerabil mai mare decât prețul încasat în contractul de vânzare-cumpărare

de acțiuni încheiat, ducând la o îmbogățire fără justă cauză a intimatei-reclamante.

La data de 3

noiembrie 2009, intimata-reclamantă SC M. SA Sfântu Gheorghe a depus la dosar

întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

Examinând recursul pârâtei, prin prisma motivelor invocate și a

temeiului de drept indicat, Înalta Curte constată că acesta este nefondat,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

1) Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă

A.V.A.S. București invocă un prim motiv, anume cel prevăzut de dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând modificarea în tot a hotărârii

criticate, în sensul admiterii apelului formulat de instituția sa și a

excepției invocate, cu respingerea acțiunii ca prematur formulată.

Sunt invocate de către recurentă

dispozițiile art. 720

1

alin. (3) C. proc. civ., care stabilesc

termenul expres de comunicare a convocării de 15 zile, coroborate cu

dispozițiile art. 720

1

alin. (5) C. proc. civ., care stabilesc

termenul de 30 de zile de la data comunicării concilierilor și până la

introducerea cererii de chemare în judecată, socotind că aceste termene, care

sunt de ordin imperativ, nu au fost respectate, cererea de chemare în judecată

fiind formulată în prealabil cu procedura concilierii, fapt ce nu corespunde

dispozițiilor prevăzute de art. 720

1

C. proc. civ.

Acest motiv nu poate fi primit.

Într-adevăr, potrivit dispozițiilor art. 720

1

C. proc. civ., „în procesele și cererile în materie comercială evaluabile în

bani, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, reclamantul va

încerca soluționarea litigiului prin conciliere directă cu cealaltă parte” [alin.

(1)]. „Data convocării pentru conciliere nu se va fixa mai devreme de 15 zile

de la data primirii actelor comunicate potrivit alin. (2)” [alin. (3)]. „Înscrisul

despre rezultatul concilierii ori, în cazul în care pârâtul nu a dat curs

convocării prevăzute la alin. (2), dovada că de la data primirii acestei

convocări au trecut 30 de zile se anexează la cererea de chemare în judecată” [alin.

(5)].

Din economia art. 720

1

C.

proc. civ. rezultă, așadar, fără putință de tăgadă, caracterul imperativ al

dispoziției și momentul în care se realizează concilierea, respectiv înaintea

introducerii acțiunii.

De altfel, art. 109 alin. (2) C. proc.

civ. stabilește expres că „în cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea

instanței competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri

prealabile, în condițiile stabilite de acea lege”, iar „dovada îndeplinirii

procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare în judecată”.

În speța de față, se constată că pârâta

nu invocă neîndeplinirea procedurii prealabile de conciliere, ci nerespectarea

termenelor prevăzute la alin. (3) și (5) ale art. 720

1

C. proc. civ.

Or, nerespectarea unora din prevederile

art. 720

1

C. proc. civ. nu atrage automat nulitatea concilierii, ci

numai dacă partea dovedește o vătămare. Dacă demersul reclamantei ar fi rămas

fără rezultat sau pârâta ar fi invocat și dovedit o vătămare, s-ar fi putut

pune cu temei problema unei proceduri prealabile de conciliere viciată.

Dar pârâta nu numai că nu invocă

vătămarea, dar nici nu invocă neefectuarea concilierii prealabile pentru a

paraliza acțiunea reclamantei, excepția prematurității formulării acțiunii

fiind invocată pentru nerespectarea termenelor de 15 zile și, respectiv, de 30

de zile și, mai mult, fără ca pârâta să depună vreo dovadă în acest sens.

Având în vedere scopul și finalitatea

acestei concilieri, se reține că, din moment ce la data soluționării cauzei

procedura concilierii prealabile era efectuată, din înscrisurile de la dosar

rezultând că procesul era inevitabil între părți, excepția prematurității nu

mai era fondată.

Totodată, dispozițiile art. 720

1

C. proc. civ. se consideră ca fiind de ordine publică, însă numai în ce

privește obligativitatea parcurgerii procedurii, nu și în privința condițiilor

de formă privitoare la îndeplinirea acesteia.

Aceasta deoarece scopul edictării normei

în discuție depășește interesele private ale părților, vizând și interesul general,

acela al degrevării instanțelor prin soluționarea amiabilă a diferendelor

dintre comercianți sau, cel puțin, al asigurării unei celerități sporite în

judecarea unor astfel de litigii, prin cunoașterea prealabilă și reciprocă a

pretențiilor, dovezilor și apărărilor părților potrivnice.

Mai mult decât atât, este evident că

sancțiunea nerespectării procedurii concilierii, care este o procedură

prealabilă introducerii cererii de chemare în judecată, este cea a respingerii

acțiunii ca inadmisibilă, și nu ca prematură, având în vedere dispozițiile art.

109 alin. (2) C. proc. civ. în acest sens.

Critica formulată de recurenta-pârâtă A.V.A.S.

București, în sensul că, prin neefectuarea acestei proceduri imperative, s-a

încălcat dreptul instituției publice de a-și exprima poziția raportat la

pretențiile intimatei-reclamante, deci implicit de a-și formula apărările,

aspect sancționat de însuși art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, nu poate fi primită.

Prin instituirea procedurii prealabile de

conciliere, legiuitorul a urmărit să transpună în practică principiul

celerității soluționării litigiilor dintre părți - mai pregnant în materie

comercială - și să degreveze activitatea instanțelor de judecată. Astfel, rolul

normei procedurale criticate este acela de a reglementa o procedură

extrajudiciară, care să ofere părților posibilitatea de a se înțelege asupra

eventualelor pretenții ale reclamantului, fără implicarea autorității

judecătorești competente.

Față de aceste rațiuni majore, condiționarea

sesizării instanței de parcurgerea procedurii de conciliere cu partea

potrivnică nu poate fi calificată ca o îngrădire a accesului liber la justiție,

în accepțiunea prohibită de prevederile de referință, atâta vreme cât partea

interesată poate sesiza instanța judecătorească cu cererea de chemare în

judecată, urmând ca în fazele procesuale ale litigiului să beneficieze de toate

garanțiile prevăzute de lege, inclusiv de dreptul de a fi asistată de un avocat

și de a-și formula apărările.

2) Prin cel de-al doilea motiv de

recurs formulat, recurenta a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., în argumentarea căruia a susținut că hotărârea criticată

a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1351 C. civ.

Această critică este nefondată.

Potrivit prevederilor art. 1351 C. civ.,

„

dacă cumpărătorul s-a judecat până la ultima

instanță cu evingătorul său, fără să cheme în cauză pe vânzător, și a fost

condamnat, vânzătorul nu mai răspunde de evicțiune, de va proba că erau

mijloace să câștige judecata”.

În lumina acestui text, dacă cumpărătorul

este acționat în judecată de către un terț, care invocă un drept asupra bunului

vândut, atunci cumpărătorul are dreptul să-l cheme în garanție pe vânzător,

pentru a-l apăra contrar evicțiunii și a fi respinsă acțiunea terțului.

Mijlocul juridic prin care se realizează

acest lucru îl constituie cererea de chemare în garanție, în condițiile art.

60-63 C. proc. civ., iar interesul acestei cereri este dublu: pe de o parte -

pentru ca vânzătorul devenit parte în proces să prezinte toate dovezile pentru

a se respinge pretențiile terțului, iar, pe de altă parte - pentru a face

opozabilă față de vânzător hotărârea judecătorească ce se va pronunța în cauză.

Cererea de chemare în garanție, având ca

scop să asigure celui care a căzut în pretenții posibilitatea de a se despăgubi

de la partea de la care a dobândit dreptul, poate fi formulată numai de către

partea interesată, pentru care constituie o facultate, și nu o obligație.

Dacă, însă, cumpărătorul nu formulează o

asemenea cerere de chemare în garanție, atunci el se poate apăra singur, iar în

cazul în care pierde procesul cu terțul, poate acționa în judecată, pe calea

unei acțiuni civile separate, în garanție pentru evicțiune, pe vânzător. Dacă

din această din urmă acțiune vânzătorul opune cumpărătorului excepția

procesului său condus

- exceptio mali processus

- dovedind că ar fi avut

mijloace potrivite pentru a respinge pretențiile terțului dacă era parte în

procesul dintre cumpărător și terț, atunci vânzătorul se va exonera de

răspunderea pentru evicțiune.

În cauza de față, însă, deși recurenta-pârâtă

A.V.A.S. București susține, pe calea unei critici de recurs, distincte,

excepția procesului rău condus, aceasta nu indică nicio probă prin care să

dovedească că erau mijloace să câștige judecata, spre a fi aplicabilă, astfel,

această excepție.

Prin urmare, nu s-ar putea susține cu

temei că o hotărâre ar fi greșită pentru că nu s-a dispus citarea în instanță a

unei persoane în calitate de chemat în garanție, cât timp o atare cerere nu a

fost formulată de partea interesată.

3 . Prin motivul trei de recurs, recurenta-pârâtă

A.V.A.S. București critică hotărârea din apel sub aspectul „confuziei” pe care

consideră că instanța o face între obligația de despăgubire, prevăzută de legea

specială (O.U.G. nr. 88/1997) și dispozițiile art. 21 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

modificată, socotind că, prin aplicabilitatea art. 21 din Legea nr. 10/2001,

modificată, se înlătură dispoziția specială prevăzută de art. 32

4

a

despăgubirilor bănești.

Acest motiv nu poate fi primit de către

instanța de recurs.

Încheierea contractului de vânzare-cumpărare

acțiuni a avut ca scop privatizarea societății reclamante SC M. SA și, în

calitate de societate privatizată, aceasta este în drept să solicite

despăgubiri urmare restituirii, din patrimoniul său, a unui imobil către foștii

proprietari, în baza art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, care este

legea specială aplicabilă, tocmai datorită procesului de privatizare, și nicidecum

Legea nr. 10/2001

privind regimul juridic al unor

imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989,

lege

care reprezintă dreptul comun aplicabil pentru repararea

prejudiciilor cauzate prin restituirea către foștii proprietari a imobilelor

preluate în mod abuziv de către stat.

dezvoltat, de asemenea, în baza dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

vizează fondul pricinii, socotindu-se că prejudiciul suferit de intimata-reclamantă,

urmare a restituirii în natură a bunurilor imobile, trebuie limitat la valoarea

contabilă a acelor bunuri imobile înregistrate în registrele contabile ale

societății la data când societatea a fost privatizată, și nu la valoarea „de

piață”.

În acest context, se susține că nu

există nicio mențiune în art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată

prin Legea nr. 99/1999, privind faptul că despăgubirile se acordă la nivelul

valorii de piață a activului.

Argumentele invocate de recurenta-pârâtă

A.V.A.S. București în legătură cu determinarea despăgubirilor la valoarea

contabilă a bunurilor restituite nu pot fi reținute de către instanța de

recurs.

În lipsa unor criterii de

despăgubire, chiar dacă obligația de despăgubire s-a prevăzut într-o lege a

privatizării, și nu în legea prin care se stabilește restituirea în natură a

imobilelor către foștii proprietari, cum susține recurenta, despăgubirea se

raportează la valoarea de circulație a imobilului retrocedat.

În acest sens, art. 32

4

alin. (1) și (3) din O.U.G. nr. 88/1997 stabilește obligația instituțiilor

publice implicate de a plăti societăților comerciale, care au suferit un

prejudiciu în urma restituirii imobilelor către foștii proprietari, o

despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin

restituirea în natură a imobilelor deținute de societatea comercială către

foștii proprietari. Această despăgubire se poate stabili de instituțiile

publice implicate, de comun acord cu societățile comerciale, iar în caz de

divergență, prin justiție.

În lipsa unor dispoziții care să

limiteze reparația, corect s-a stabilit că aceasta trebuie să fie pe măsura

prejudiciului suferit.

Instanța de apel a apreciat corect

că valoarea contabilă nu ar asigura o justă despăgubire, dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, aplicabile în speță, statuând asupra cuantumului

despăgubirilor, care nu este limitat la valoarea imobilului restituit, înscrisă

în evidența contabilă a societății, răspunderea pârâtei avându-și izvorul

într-un drept de garanție specific dreptului comun, reglementat și prin legea

specială.

În plus, legiuitorul a făcut

distincție între despăgubiri și contravaloarea imobilului chiar în textul art. 32

4

,

invocat ca temei al acțiunii, ceea ce înseamnă că este evident că echivalentul

bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilului

reprezintă o despăgubire echitabilă și îndestulătoare.

Un alt argument însușit corect de

instanța de apel este acela că legiuitorul folosește termenul „despăgubiri”, și

nu acela de „valoare contabilă a activelor”, și că nici nu ar fi avut sens

oferirea posibilității stabilirii sumei pe cale amiabilă, care în speță a eșuat

din pricina refuzului recurentei de a se prezenta la invitația la conciliere

adresată de intimată.

Este de remarcat și faptul că instanțele

au apreciat în mod corect că se cuvine o dreaptă despăgubire pe considerentul

că intimata a suferit o veritabilă expropriere, fiind incidente atât

dispozițiile art. 44 alin. (3) din Constituție, cât și dispozițiile art. 1 din

Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană pentru drepturile și

libertățile fundamentale ale omului.

În ceea ce privește pretinsa

îmbogățire fără just temei, se cuvine a se preciza că aceasta presupune faptul

juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului

altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic.

Teoria îmbogățirii fără just temei

invocată de recurentă nu își găsește aplicarea în cauză, deoarece niciuna din

cele trei condiții ale acțiunii de

in rem verso

nu este îndeplinită,

distinct de faptul că recurenta, în argumentarea acestei teze, compară prețul

încasat pe acțiuni la nivelul anului 1997 cu valoarea actuală a despăgubirilor,

fără să actualizeze cu coeficientul de inflație suma încasată, ceea ce lipsește

de concludență ipoteza prezentată.

În cauză, rezultă, de altfel, că

despăgubirile solicitate de intimată au ca temei juridic atât dispozițiile art.

32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, cât și actul juridic care-l reprezintă

contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiat între părți la 23 decembrie

1997.

Împrejurarea că, prin contractul de vânzare-cumpărare

acțiuni, A.V.A.S. (prin antecesorul său legal), în calitate de instituție

publică implicată, a vândut acțiuni reprezentând 39,94 % din capitalul social,

și nu 100 % din capital, nu este de natură să limiteze cuantumul despăgubirii

la procentul de acțiuni vândute, deoarece repararea prejudiciului instituită în

sarcina instituției implicate vizează pierderea bunurilor imobile aflate în

proprietate și în patrimoniul societății, și nu a acțiunilor vândute, deținute

de acționari și care au un alt regim juridic.

dezvoltat, de asemenea, în baza dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

vizează fondul pricinii, socotindu-se că, prin hotărârile criticate, instituția

recurentă a fost obligată la o sumă considerabil mai mare decât prețul încasat

în contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiat, ducând la o îmbogățire

fără justă cauză a intimatei-reclamante.

În acest context, se susține că, chiar și

în situația în care ar fi îndeplinit toate condițiile pentru acordarea de

despăgubiri, instituția publică implicată nu ar putea fi obligată la o valoare

peste limita de 50 % din prețul încasat de către aceasta din vânzarea

pachetului de acțiuni.

Sunt invocate dispozițiile art. 30 din

Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, care

modifică cadrul stabilit de O.U.G. nr. 88/1997, completată de Legea nr. 99/1999,

dispoziții prin care se arată că, în toate cazurile, valoarea despăgubirilor

acordate nu va putea depăși cumulat 50 % din prețul efectiv plătit de

cumpărător.

Acest motiv nu a fost invocat în apel și,

deci, el nu poate fi invocat direct în recurs pentru prima dată,

omisso

medio

, dar și sub acest aspect decizia atacată este la adăpost de orice

critică, deoarece, așa cum se arată în considerentele instanței de apel,

prevederile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 137/2002, invocate de recurentă și

care se referă la reducerea valorii despăgubirilor acordate potrivit dispozițiilor

art. 27- 29 din lege, până la limita de 50 %, cumulat, din prețul efectiv

plătit de cumpărător, sunt inaplicabile raportului juridic dedus judecății,

întrucât, potrivit art. 30 alin. (3) din același act normativ, prevederile art.

32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 99/1999, rămân

aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate

înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi, respectiv Legea nr. 137/2002.

Ori, în cazul dedus judecății, contractul a fost încheiat în 23 decembrie 1997.

Față de această precizare a legii,

înseamnă că modul de determinare a cuantumului despăgubirilor, stabilit de

Legea nr. 137/2002, nu-i este aplicabil acestui litigiu, întrucât privatizarea

concretizată prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni a

avut loc înainte de intrarea sa în vigoare.

Este de remarcat și faptul că instanțele

au apreciat în mod corect că se cuvine o dreaptă despăgubire pe considerentul

că intimata a suferit o veritabilă expropriere, fiind incidente atât

dispozițiile art. 44 alin. (3) din Constituție, cât și dispozițiile art. 1 din

Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană pentru drepturile și

libertățile fundamentale ale omului.

În ceea ce privește pretinsa îmbogățire

fără just temei, invocată și în cadrul acestui motiv, se cuvine a se preciza că

aceasta presupune faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit

pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei

juridic. În cauză, însă, rezultă că despăgubirile solicitate de intimată au ca

temei juridic atât dispozițiile art. 32

4

din Legea nr. 99/1999, cât

și actul juridic care-l reprezintă contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni

încheiat între părți la 23 decembrie 1997.

Teoria îmbogățirii fără just temei

invocată de recurentă nu își găsește aplicarea în cauză, deoarece niciuna din

cele trei condiții ale acțiunii de

in rem verso

nu este îndeplinită,

distinct de faptul că recurenta, în argumentarea acestei teze, compară prețul

încasat pe acțiuni la nivelul anului 1997 cu valoarea actuală a despăgubirilor,

fără să actualizeze cu coeficientul de inflație suma încasată, ceea ce lipsește

de concludență ipoteza prezentată.

Față de cele de mai sus, Înalta Curte

urmează ca, în temeiul art. 312 C. proc. civ., să respingă recursul pârâtei, ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de pârâta A.V.A.S. București împotriva deciziei comerciale

nr. 185 din 14 aprilie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

VI-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 noiembrie 2009.