ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2845/2009

În speță sunt aplicabile dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea criticată fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 720 1 C. proc. civ. Termenul expres de comunicare a convocării de 15 zile prevăzut de alin. (3) al art. 720 1 C. proc. civ. și termenul de 30 de zile de la data comunicării concilierilor și până la introducerea cererii de chemare în judecată [termen prevăzut de alin. (5) al aceluiași articol], care sunt de ordin imperativ, nu au fost respectate. Nu pot fi reținute susținerile instanței de apel că „... după 2 ani de la sesizare, analiza unei probleme care reglementează procedura de acces la o instanță nu își mai poate atinge funcția ...”, deoarece prin neefectuarea acestei proceduri imperative s-a încălcat dreptul instituției publice de a-și exprima poziția raportat la pretențiile intimatei-reclamante, deci implicit de a-și formula apărările, aspect sancționat de însuși art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului.

În speță sunt aplicabile dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea criticată fiind pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1351 C. proc. civ. Faptul că intimat-reclamantă nu a înțeles să își formuleze apărările astfel încât litigiul având ca obiect revendicarea imobilului (pentru care se solicită despăgubiri) să fie soluționat favorabil față de aceasta, neînțelegând să cheme în judecată - printr-o cerere de chemare în garanție a instituției sale - duce la aplicarea excepției procesului rău condus.

În speță sunt aplicabile dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea criticată fiind pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată. Astfel, în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 21 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 modificată. În esență, prin aplicabilitatea art. 21 din Legea nr. 10/2001, modificată, se înlătură dispoziția specială prevăzută de art. 32 4 a despăgubirilor bănești. Astfel, legiuitorul a creat două pârghii legale prin care statul să suporte repararea prejudiciilor suferite de societățile comerciale ca urmare a restituirii în natură către foștii proprietari a bunurilor preluate abuziv de către statul comunist. Instituția sa poate fi prejudiciată, prin aplicarea a două sancțiuni prevăzute de legea specială: diminuarea participației statului (prin A.V.A.S.) la capitalul social al SC M. SA, în temeiul art. 21 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, și obligarea instituției publice la plata de despăgubiri, potrivit art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată. Astfel, în cazul anulării respectivei hotărâri A.G.A., instituția sa urmează a redeveni acționar la SC M. SA, cauză în care sunt incidente dispozițiile art. 21 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificată. Rezultă astfel că, chiar dacă hotărârea A.G.A. adoptată de SC M. SA s-ar referi la un alt imobil decât cel pentru care se solicita despăgubiri, în speță sunt incidente dispozițiile art. 21 alin. (3), fapt ce exclude aplicarea art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată, acțiunea reclamanților fiind inadmisibilă.

În speță sunt aplicabile dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea criticată fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată, cu privire la cuantumul despăgubirilor. Astfel, prejudiciul suferit de intimata-reclamantă, urmare a restituirii în natură a bunurilor imobile trebuie limitat la valoarea contabilă a acelor bunuri imobile înregistrate în registrele contabile ale societății la data când societatea a fost privatizată și nu la valoarea „de piață”. În caz contrar, societatea ce urmează a fi despăgubită se va îmbogăți fără justă cauză, prejudiciind statul prin stabilirea unei valori a bunurilor imobile cu mult mai mare decât cea existentă în registrele contabile ale societății și avută în vedere în situația patrimonială a societății la data privatizării. De asemenea, din valoarea contabilă a imobilului restituit s-ar cuveni despăgubiri în proporție de 39,94 %, întrucât prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni invocat de reclamantă ca temei al despăgubirii, A.V.A.S. (prin antecesorul său legal) a vândut acțiuni reprezentând numai 39,94 % din capitalul social al SC M. SA. A mai învederat recurenta că nu există nicio mențiune în art. 32 4 din Legea nr. 99/1999 privind faptul că despăgubirile se acordă la nivelul valorii de piață a activului.

De asemenea, hotărârea criticată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, care modifică cadrul stabilit de O.U.G. nr. 88/1997, completată de Legea nr. 99/1999, dispoziție prin care se arată că, în toate cazurile, valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăși cumulat 50 % din prețul efectiv plătit de cumpărător. Prin hotărârile criticate, instituția sa a fost obligată la o sumă considerabil mai mare decât prețul încasat în contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiat, ducând la o îmbogățire fără justă cauză a intimatei-reclamante. La data de 3 noiembrie 2009, intimata-reclamantă SC M. SA Sfântu Gheorghe a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului. Examinând recursul pârâtei, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: 1) Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă A.V.A.S. București invocă un prim motiv, anume cel prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând modificarea în tot a hotărârii criticate, în sensul admiterii apelului formulat de instituția sa și a excepției invocate, cu respingerea acțiunii ca prematur formulată. Sunt invocate de către recurentă dispozițiile art. 720 1 alin. (3) C. proc. civ., care stabilesc termenul expres de comunicare a convocării de 15 zile, coroborate cu dispozițiile art. 720 1 alin. (5) C. proc. civ., care stabilesc termenul de 30 de zile de la data comunicării concilierilor și până la introducerea cererii de chemare în judecată, socotind că aceste termene, care sunt de ordin imperativ, nu au fost respectate, cererea de chemare în judecată fiind formulată în prealabil cu procedura concilierii, fapt ce nu corespunde dispozițiilor prevăzute de art. 720 1 C. proc. civ. Acest motiv nu poate fi primit. Într-adevăr, potrivit dispozițiilor art. 720 1 C. proc. civ., „în procesele și cererile în materie comercială evaluabile în bani, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, reclamantul va încerca soluționarea litigiului prin conciliere directă cu cealaltă parte” [alin. (1)]. „Data convocării pentru conciliere nu se va fixa mai devreme de 15 zile de la data primirii actelor comunicate potrivit alin. (2)” [alin. (3)]. „Înscrisul despre rezultatul concilierii ori, în cazul în care pârâtul nu a dat curs convocării prevăzute la alin. (2), dovada că de la data primirii acestei convocări au trecut 30 de zile se anexează la cererea de chemare în judecată” [alin. (5)]. Din economia art. 720 1 C. proc. civ. rezultă, așadar, fără putință de tăgadă, caracterul imperativ al dispoziției și momentul în care se realizează concilierea, respectiv înaintea introducerii acțiunii. De altfel, art. 109 alin. (2) C. proc. civ. stabilește expres că „în cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanței competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, în condițiile stabilite de acea lege”, iar „dovada îndeplinirii procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare în judecată”. În speța de față, se constată că pârâta nu invocă neîndeplinirea procedurii prealabile de conciliere, ci nerespectarea termenelor prevăzute la alin. (3) și (5) ale art. 720 1 C. proc. civ. Or, nerespectarea unora din prevederile art. 720 1 C. proc. civ. nu atrage automat nulitatea concilierii, ci numai dacă partea dovedește o vătămare. Dacă demersul reclamantei ar fi rămas fără rezultat sau pârâta ar fi invocat și dovedit o vătămare, s-ar fi putut pune cu temei problema unei proceduri prealabile de conciliere viciată. Dar pârâta nu numai că nu invocă vătămarea, dar nici nu invocă neefectuarea concilierii prealabile pentru a paraliza acțiunea reclamantei, excepția prematurității formulării acțiunii fiind invocată pentru nerespectarea termenelor de 15 zile și, respectiv, de 30 de zile și, mai mult, fără ca pârâta să depună vreo dovadă în acest sens. Având în vedere scopul și finalitatea acestei concilieri, se reține că, din moment ce la data soluționării cauzei procedura concilierii prealabile era efectuată, din înscrisurile de la dosar rezultând că procesul era inevitabil între părți, excepția prematurității nu mai era fondată. Totodată, dispozițiile art. 720 1 C. proc. civ. se consideră ca fiind de ordine publică, însă numai în ce privește obligativitatea parcurgerii procedurii, nu și în privința condițiilor de formă privitoare la îndeplinirea acesteia. Aceasta deoarece scopul edictării normei în discuție depășește interesele private ale părților, vizând și interesul general, acela al degrevării instanțelor prin soluționarea amiabilă a diferendelor dintre comercianți sau, cel puțin, al asigurării unei celerități sporite în judecarea unor astfel de litigii, prin cunoașterea prealabilă și reciprocă a pretențiilor, dovezilor și apărărilor părților potrivnice. Mai mult decât atât, este evident că sancțiunea nerespectării procedurii concilierii, care este o procedură prealabilă introducerii cererii de chemare în judecată, este cea a respingerii acțiunii ca inadmisibilă, și nu ca prematură, având în vedere dispozițiile art. 109 alin. (2) C. proc. civ. în acest sens. Critica formulată de recurenta-pârâtă A.V.A.S. București, în sensul că, prin neefectuarea acestei proceduri imperative, s-a încălcat dreptul instituției publice de a-și exprima poziția raportat la pretențiile intimatei-reclamante, deci implicit de a-și formula apărările, aspect sancționat de însuși art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu poate fi primită. Prin instituirea procedurii prealabile de conciliere, legiuitorul a urmărit să transpună în practică principiul celerității soluționării litigiilor dintre părți - mai pregnant în materie comercială - și să degreveze activitatea instanțelor de judecată. Astfel, rolul normei procedurale criticate este acela de a reglementa o procedură extrajudiciară, care să ofere părților posibilitatea de a se înțelege asupra eventualelor pretenții ale reclamantului, fără implicarea autorității judecătorești competente. Față de aceste rațiuni majore, condiționarea sesizării instanței de parcurgerea procedurii de conciliere cu partea potrivnică nu poate fi calificată ca o îngrădire a accesului liber la justiție, în accepțiunea prohibită de prevederile de referință, atâta vreme cât partea interesată poate sesiza instanța judecătorească cu cererea de chemare în judecată, urmând ca în fazele procesuale ale litigiului să beneficieze de toate garanțiile prevăzute de lege, inclusiv de dreptul de a fi asistată de un avocat și de a-și formula apărările. 2) Prin cel de-al doilea motiv de recurs formulat, recurenta a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în argumentarea căruia a susținut că hotărârea criticată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1351 C. civ. Această critică este nefondată. Potrivit prevederilor art. 1351 C. civ., „ dacă cumpărătorul s-a judecat până la ultima instanță cu evingătorul său, fără să cheme în cauză pe vânzător, și a fost condamnat, vânzătorul nu mai răspunde de evicțiune, de va proba că erau mijloace să câștige judecata”. În lumina acestui text, dacă cumpărătorul este acționat în judecată de către un terț, care invocă un drept asupra bunului vândut, atunci cumpărătorul are dreptul să-l cheme în garanție pe vânzător, pentru a-l apăra contrar evicțiunii și a fi respinsă acțiunea terțului. Mijlocul juridic prin care se realizează acest lucru îl constituie cererea de chemare în garanție, în condițiile art. 60-63 C. proc. civ., iar interesul acestei cereri este dublu: pe de o parte - pentru ca vânzătorul devenit parte în proces să prezinte toate dovezile pentru a se respinge pretențiile terțului, iar, pe de altă parte - pentru a face opozabilă față de vânzător hotărârea judecătorească ce se va pronunța în cauză. Cererea de chemare în garanție, având ca scop să asigure celui care a căzut în pretenții posibilitatea de a se despăgubi de la partea de la care a dobândit dreptul, poate fi formulată numai de către partea interesată, pentru care constituie o facultate, și nu o obligație. Dacă, însă, cumpărătorul nu formulează o asemenea cerere de chemare în garanție, atunci el se poate apăra singur, iar în cazul în care pierde procesul cu terțul, poate acționa în judecată, pe calea unei acțiuni civile separate, în garanție pentru evicțiune, pe vânzător. Dacă din această din urmă acțiune vânzătorul opune cumpărătorului excepția procesului său condus - exceptio mali processus - dovedind că ar fi avut mijloace potrivite pentru a respinge pretențiile terțului dacă era parte în procesul dintre cumpărător și terț, atunci vânzătorul se va exonera de răspunderea pentru evicțiune. În cauza de față, însă, deși recurenta-pârâtă A.V.A.S. București susține, pe calea unei critici de recurs, distincte, excepția procesului rău condus, aceasta nu indică nicio probă prin care să dovedească că erau mijloace să câștige judecata, spre a fi aplicabilă, astfel, această excepție. Prin urmare, nu s-ar putea susține cu temei că o hotărâre ar fi greșită pentru că nu s-a dispus citarea în instanță a unei persoane în calitate de chemat în garanție, cât timp o atare cerere nu a fost formulată de partea interesată. 3 . Prin motivul trei de recurs, recurenta-pârâtă A.V.A.S. București critică hotărârea din apel sub aspectul „confuziei” pe care consideră că instanța o face între obligația de despăgubire, prevăzută de legea specială (O.U.G. nr. 88/1997) și dispozițiile art. 21 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificată, socotind că, prin aplicabilitatea art. 21 din Legea nr. 10/2001, modificată, se înlătură dispoziția specială prevăzută de art. 32 4 a despăgubirilor bănești. Acest motiv nu poate fi primit de către instanța de recurs. Încheierea contractului de vânzare-cumpărare acțiuni a avut ca scop privatizarea societății reclamante SC M. SA și, în calitate de societate privatizată, aceasta este în drept să solicite despăgubiri urmare restituirii, din patrimoniul său, a unui imobil către foștii proprietari, în baza art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, care este legea specială aplicabilă, tocmai datorită procesului de privatizare, și nicidecum Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, lege care reprezintă dreptul comun aplicabil pentru repararea prejudiciilor cauzate prin restituirea către foștii proprietari a imobilelor preluate în mod abuziv de către stat. 4. Un al patrulea motiv de recurs, dezvoltat, de asemenea, în baza dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează fondul pricinii, socotindu-se că prejudiciul suferit de intimata-reclamantă, urmare a restituirii în natură a bunurilor imobile, trebuie limitat la valoarea contabilă a acelor bunuri imobile înregistrate în registrele contabile ale societății la data când societatea a fost privatizată, și nu la valoarea „de piață”. În acest context, se susține că nu există nicio mențiune în art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 99/1999, privind faptul că despăgubirile se acordă la nivelul valorii de piață a activului. Argumentele invocate de recurenta-pârâtă A.V.A.S. București în legătură cu determinarea despăgubirilor la valoarea contabilă a bunurilor restituite nu pot fi reținute de către instanța de recurs. În lipsa unor criterii de despăgubire, chiar dacă obligația de despăgubire s-a prevăzut într-o lege a privatizării, și nu în legea prin care se stabilește restituirea în natură a imobilelor către foștii proprietari, cum susține recurenta, despăgubirea se raportează la valoarea de circulație a imobilului retrocedat. În acest sens, art. 32 4 alin. (1) și (3) din O.U.G. nr. 88/1997 stabilește obligația instituțiilor publice implicate de a plăti societăților comerciale, care au suferit un prejudiciu în urma restituirii imobilelor către foștii proprietari, o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deținute de societatea comercială către foștii proprietari. Această despăgubire se poate stabili de instituțiile publice implicate, de comun acord cu societățile comerciale, iar în caz de divergență, prin justiție. În lipsa unor dispoziții care să limiteze reparația, corect s-a stabilit că aceasta trebuie să fie pe măsura prejudiciului suferit. Instanța de apel a apreciat corect că valoarea contabilă nu ar asigura o justă despăgubire, dispozițiile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, aplicabile în speță, statuând asupra cuantumului despăgubirilor, care nu este limitat la valoarea imobilului restituit, înscrisă în evidența contabilă a societății, răspunderea pârâtei avându-și izvorul într-un drept de garanție specific dreptului comun, reglementat și prin legea specială. În plus, legiuitorul a făcut distincție între despăgubiri și contravaloarea imobilului chiar în textul art. 32 4 , invocat ca temei al acțiunii, ceea ce înseamnă că este evident că echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilului reprezintă o despăgubire echitabilă și îndestulătoare. Un alt argument însușit corect de instanța de apel este acela că legiuitorul folosește termenul „despăgubiri”, și nu acela de „valoare contabilă a activelor”, și că nici nu ar fi avut sens oferirea posibilității stabilirii sumei pe cale amiabilă, care în speță a eșuat din pricina refuzului recurentei de a se prezenta la invitația la conciliere adresată de intimată. Este de remarcat și faptul că instanțele au apreciat în mod corect că se cuvine o dreaptă despăgubire pe considerentul că intimata a suferit o veritabilă expropriere, fiind incidente atât dispozițiile art. 44 alin. (3) din Constituție, cât și dispozițiile art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană pentru drepturile și libertățile fundamentale ale omului. În ceea ce privește pretinsa îmbogățire fără just temei, se cuvine a se preciza că aceasta presupune faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic. Teoria îmbogățirii fără just temei invocată de recurentă nu își găsește aplicarea în cauză, deoarece niciuna din cele trei condiții ale acțiunii de in rem verso nu este îndeplinită, distinct de faptul că recurenta, în argumentarea acestei teze, compară prețul încasat pe acțiuni la nivelul anului 1997 cu valoarea actuală a despăgubirilor, fără să actualizeze cu coeficientul de inflație suma încasată, ceea ce lipsește de concludență ipoteza prezentată. În cauză, rezultă, de altfel, că despăgubirile solicitate de intimată au ca temei juridic atât dispozițiile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, cât și actul juridic care-l reprezintă contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiat între părți la 23 decembrie 1997. Împrejurarea că, prin contractul de vânzare-cumpărare acțiuni, A.V.A.S. (prin antecesorul său legal), în calitate de instituție publică implicată, a vândut acțiuni reprezentând 39,94 % din capitalul social, și nu 100 % din capital, nu este de natură să limiteze cuantumul despăgubirii la procentul de acțiuni vândute, deoarece repararea prejudiciului instituită în sarcina instituției implicate vizează pierderea bunurilor imobile aflate în proprietate și în patrimoniul societății, și nu a acțiunilor vândute, deținute de acționari și care au un alt regim juridic. 5. Ultimul motiv de recurs, dezvoltat, de asemenea, în baza dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează fondul pricinii, socotindu-se că, prin hotărârile criticate, instituția recurentă a fost obligată la o sumă considerabil mai mare decât prețul încasat în contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiat, ducând la o îmbogățire fără justă cauză a intimatei-reclamante. În acest context, se susține că, chiar și în situația în care ar fi îndeplinit toate condițiile pentru acordarea de despăgubiri, instituția publică implicată nu ar putea fi obligată la o valoare peste limita de 50 % din prețul încasat de către aceasta din vânzarea pachetului de acțiuni. Sunt invocate dispozițiile art. 30 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, care modifică cadrul stabilit de O.U.G. nr. 88/1997, completată de Legea nr. 99/1999, dispoziții prin care se arată că, în toate cazurile, valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăși cumulat 50 % din prețul efectiv plătit de cumpărător. Acest motiv nu a fost invocat în apel și, deci, el nu poate fi invocat direct în recurs pentru prima dată, omisso medio , dar și sub acest aspect decizia atacată este la adăpost de orice critică, deoarece, așa cum se arată în considerentele instanței de apel, prevederile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 137/2002, invocate de recurentă și care se referă la reducerea valorii despăgubirilor acordate potrivit dispozițiilor art. 27- 29 din lege, până la limita de 50 %, cumulat, din prețul efectiv plătit de cumpărător, sunt inaplicabile raportului juridic dedus judecății, întrucât, potrivit art. 30 alin. (3) din același act normativ, prevederile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 99/1999, rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi, respectiv Legea nr. 137/2002. Ori, în cazul dedus judecății, contractul a fost încheiat în 23 decembrie 1997. Față de această precizare a legii, înseamnă că modul de determinare a cuantumului despăgubirilor, stabilit de Legea nr. 137/2002, nu-i este aplicabil acestui litigiu, întrucât privatizarea concretizată prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni a avut loc înainte de intrarea sa în vigoare. Este de remarcat și faptul că instanțele au apreciat în mod corect că se cuvine o dreaptă despăgubire pe considerentul că intimata a suferit o veritabilă expropriere, fiind incidente atât dispozițiile art. 44 alin. (3) din Constituție, cât și dispozițiile art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană pentru drepturile și libertățile fundamentale ale omului. În ceea ce privește pretinsa îmbogățire fără just temei, invocată și în cadrul acestui motiv, se cuvine a se preciza că aceasta presupune faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic. În cauză, însă, rezultă că despăgubirile solicitate de intimată au ca temei juridic atât dispozițiile art. 32 4 din Legea nr. 99/1999, cât și actul juridic care-l reprezintă contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiat între părți la 23 decembrie 1997. Teoria îmbogățirii fără just temei invocată de recurentă nu își găsește aplicarea în cauză, deoarece niciuna din cele trei condiții ale acțiunii de in rem verso nu este îndeplinită, distinct de faptul că recurenta, în argumentarea acestei teze, compară prețul încasat pe acțiuni la nivelul anului 1997 cu valoarea actuală a despăgubirilor, fără să actualizeze cu coeficientul de inflație suma încasată, ceea ce lipsește de concludență ipoteza prezentată. Față de cele de mai sus, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 312 C. proc. civ., să respingă recursul pârâtei, ca nefondat.