ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1424/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1424/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursului

civil de față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Constată că, prin acțiunea înregistrată la

Judecătoria Sf. Gheorghe sub nr. 3415 din 9 octombrie 2002, reclamanții F.I.O.

și B.E.A.A., în contradictoriu cu pârâții SC C. SA Sf. Gheorghe, Statul Român

prin D.G.F.P. Covasna și Municipiul Sf. Gheorghe - prin primar, au solicitat:

să se constate că sunt moștenitori în cote de ½ de pe urma defunctei

T.A., proprietară tabulară a imobilului înscris în CF colectivă nr. 2005 Sf.

Gheorghe, nr. top 1621/1/1; să se constate nulitatea absolută a transmiterii

dreptului de proprietate de la pârâtul Statul Român la pârâta SC C. SA Sf.

Gheorghe, precum și a intabulării dreptului de proprietate în CF sub B+9 și 11

în favoarea societății pârâte, fără consimțământul proprietarilor tabulari și

cu încălcarea drepturilor acestora; să se dispună radierea dreptului de

proprietate al societății pârâte; să se dispună înscrierea dreptului de

proprietate al reclamanților și să fie obligată societatea pârâtă să le lase în

liberă și netulburată posesie și proprietate imobilul înscris în CF colectivă

nr. 2005 Sf. Gheorghe, la A+3, sub nr. top 1621/1/1, casă cu etaj și curte de

327 mp, cu cheltuieli de judecată.

Judecătoria Sf.

Gheorghe, prin sentința civilă nr. 59 din 15 ianuarie 2003, a declinat

competența materială de soluționare a acțiunii promovate de reclamanți, în

favoarea Tribunalului Covasna.

În fața acestei

instanțe, pârâta SC C. SA a formulat cerere de chemare în garanție a A.P.A.P.S.

București, iar reclamanții și-au precizat acțiunea, în sensul că au chemat în

judecată și Consiliul Județean Covasna, învederând că cererea de chemare în

judecată se întemeiază pe dispozițiile art. 480, 481 și 644 C. civ., art. 34 și

36 din Decretul - Lege nr. 115/1938 și are natura juridică a unei acțiuni

mixte: revendicare imobiliară prin compararea titlurilor; nulitatea titlurilor

de proprietate deținute de pârâți; rectificarea situației de carte funciară

care nu corespunde realității; intabularea drepturilor de proprietate asupra

imobilului în litigiu, corelativ cu obligarea societății pârâte de a le lăsa în

liberă și netulburată posesie și proprietate imobilul.

Tribunalul Covasna,

prin sentința civilă nr. 1129 din 4 noiembrie 2003 a respins atât acțiunea

formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâții SC C. SA Sf. Gheorghe, Statul

Român - prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Covasna, Municipiul Sf.

Gheorghe-prin primar și Consiliul Județean Covasna, cât și cererea de chemare

în garanție a A.P.A.P.S. București formulată de pârâta SC C. SA Sf. Gheorghe.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța de fond a reținut, în esență, că acțiunea de drept comun

întemeiată pe dispozițiile art. 480 și 481 C. civ. nu mai poate fi exercitată

față de prevederile Legii nr. 10/2001, procedură la care reclamanții au apelat

și care le asigură accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil.

Ca atare, față de

modul de soluționare al capătului principal de cerere, revendicare prin

comparare de titluri, tribunalul a apreciat că devine inutil de analizat

cererile incidentale și accesorii, respectiv tardivitatea capătului de cerere

privind nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate,

neîndeplinirea procedurii prealabile, lipsa calității procesuale pasive și

autoritatea de lucru judecat.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanții, solicitând admiterea apelului și

schimbarea în tot a sentinței apelate, în sensul admiterii acțiunii, astfel cum

a fost precizată.

În dezvoltarea

motivelor de apel s-a susținut că hotărârea este nelegală în raport cu dreptul

fundamental de acces la un tribunal imparțial, drept constituțional și,

totodată, garantat și prin dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului.

Reclamanții au mai

susținut că instanța de judecată era obligată să verifice constituționalitatea

dispozițiilor aplicabile în soluționarea cauzei și, în raport de rezultatul

acestei verificări, judecata trebuia realizată cu respectarea drepturilor

fundamentale.

Textele din legea

fundamentală ce reglementează drepturile și libertățile omului, prevăd cu

caracter de principiu: jurisdicțiile administrative, cum sunt cele instituite

prin Legea nr. 10/2001, sunt facultative; accesul la justiție nu poate fi

împiedicat și paralizat, cu referire la jurisdicțiile administrative care nu

dau părții accesul la o instanță judecătorească imparțială; dreptul de

proprietate și moștenire garantat de stat și nu poate fi îngrădit.

Pe de altă parte, s-a

mai arătata de reclamanți că prin sentința civilă nr. 594 din 19 martie 2002 a

Judecătoriei Sf. Gheorghe, irevocabilă, s-a stabilit că imobilul în litigiu a

fost preluat de stat fără titlu valabil, astfel că prima instanță, numai prin

încălcarea legii a respins acțiunea în constatarea dreptului lor de proprietate

în contradictoriu cu SC C. SA.

Curtea de Apel

Brașov, prin decizia nr. 73/Ap din 11 aprilie 2006, a admis excepția

autorității de lucru judecat față de pârâta SC C. SA Sf. Gheorghe (cu privire

la petitele privind revendicarea imobilului înscris în CF nr. 2500 Sf. Gheorghe

și intabularea dreptului de proprietate pe numele reclamanților) și a respins

ca nefondat apelul formulat de aceștia.

La pronunțarea

acestei decizii, instanța de apel a apreciat că accesul liber la justiție

presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește actul de

justiție, a căror reglementare este de competență exclusivă a legiuitorului.

Odată cu intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele care intră sub incidența

acestui act normativ, persoanele îndreptățite pot obține repararea prejudiciului

cauzat numai în condițiile legii sus menționate, sub sancțiunea pierderii

dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii.

Sub aspectul

excepției autorității de lucru judecat, s-a reținut că prin sentința civilă nr.

537/1995 a Judecătoriei Sf. Gheorghe a fost respinsă acțiunea reclamanților din

cauza de față, având ca obiect revendicarea imobilului înscris în CF 2005 și

intabularea dreptului lor de proprietate.

Pe de altă parte,

prin sentința civilă nr. 2447/2004 a Judecătoriei Sf. Gheorghe s-a respins

cererea reconvențională formulată și precizată de către pârâți (reclamanții

prezentei pricini) împotriva SC C. SA privind constatarea dreptului de

proprietate asupra aceluiași imobil și intabularea în CF a acestei proprietăți.

Curtea de apel a

apreciat, față de hotărârile judecătorești menționate, că sub aspect material

obiectul acțiunilor formulate îl constituie același imobil și dreptul de

proprietate asupra acestuia, fundamentul dreptului pretins în ambele cereri,

fiind același.

În speță, raportul

juridic care leagă părțile litigante ca participând la efectele judecății sunt

reclamanții și SC C. SA.

Împotriva deciziei

nr. 73/Ap/2006 a Curții de Apel Brașov, reclamanții au formulat atât cerere de

revizuire, întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., cât și

recurs.

Cererea de revizuire

a deciziei, ca fiind în conflict cu sentința civilă nr. 594/2002, a fost

respinsă de Curtea de Apel Brașov prin decizia civilă nr. 127/Ap/2006,

apreciindu-se că prin sentința civilă nr. 594/2002 nu s-a desfășurat în

contradictoriu cu intimata SC C. SA, ci a purtat asupra valabilității titlului

statului, fiind întemeiată pe dispozițiile Decretului nr. 92/1950, pe când în

procesul soluționat prin decizia civilă nr. 73/Ap/2006 a Curții de Apel Brașov,

ce s-a cerut a fi retractată, acțiunea a avut un caracter mixt, fiind o acțiune

în revendicare imobiliară și în constatarea nulității titlului pârâtei,

excepția puterii lucrului judecat fiind invocată în mod greșit de instanță din

oficiu.

Prin decizia civilă

nr. 2728 din 27 martie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Civilă

și de Proprietate Intelectuală a admis recursurile reclamanților, a casat

decizia civilă nr. 73/Ap din 11 aprilie 2006 a Curții de Apel Brașov și a

trimis cauza spre rejudecarea apelului aceleiași instanțe și, de asemenea, a

casat și decizia civilă nr. 127/Ap din 4 iulie 2006 a Curții de Apel Brașov și,

drept consecință a casării celei dintâi decizii, a respins cererea de revizuire

ca rămasă fără obiect, cu următoarea motivare și îndrumare.

Instanța de casare a

reținut că excepția de fond a fost soluționată cu încălcarea dispozițiilor art.

1201 C. civ., întrucât prin cele două hotărâri nu s-a dezbătut fondul cauzei

asupra dreptului de proprietate.

Astfel, prin sentința

civilă nr. 537 din 27 februarie 1995 acțiunea în revendicare formulată de F.I.

și B.E., a fost respinsă cu motivarea că, față de Hotărârea nr. 1 din 20

februarie 2005 a Curții Supreme de Justiție, constituită în Secții Unite,

„instanța de judecată nu are competența de a cenzura legea de naționalizare și

nici de a reconstitui un drept de proprietate în patrimoniul celor care

consideră că în mod greșit li s-a aplicat actul de naționalizare, un asemenea

drept urmând a fi reconstituit celor în cauză numai pe cale legislativă, deci

printr-o lege specială".

Totodată, s-a

constatat că prin considerentele sentinței, s-a explicitat dispozitivul arătat,

rezultând că instanța a invocat în fapt o excepție de inadmisibilitate a

acțiunii, cea a lipsei competenței generale a instanțelor de a soluționa

acțiunea în revendicare formulată, cât timp legiuitorul nu a inițiat măsuri de

reparație printr-o lege specială.

Înalta Curte, prin

aceeași decizie de casare, a constatat că nici cea de a doua hotărâre nu are

statuări de fond asupra dreptului de proprietate cu privire la imobilul în

litigiu.

Prin sentința civilă

nr. 2447 din 14 decembrie 2004 a Judecătoriei Sf. Gheorghe cererea

reconvențională formulată de pârâții F. și B., prin care au solicitat

constatarea dreptului lor de proprietate asupra imobilului în litigiu, a fost

respinsă.

În motivarea cererii

reconvenționale, revizuenții au invocat nulitatea preluării, față de

dispozițiile Legii nr. 10/2001 și a conținutului sentinței civile nr. 594 din

19 martie 2002, prin care s-a constatat nevalabilitatea titlului statului

asupra imobilului în litigiu.

Instanța, în

motivarea hotărârii pronunțate, a reținut că „la data promovării acțiunii,

statul nu mai are calitatea de proprietar . dreptul de proprietate fiind

transmis reclamantei (SC C. SA)".

Totodată, s-a arătat

că „Legea nr. 10/2001 nu a fost pusă în aplicare cu efecte definitive" și

că „Statul Român nu este parte în proces, . titlul de dobândire a proprietății

de către reclamantă nu a făcut obiectul vreunui petit în acest dosar", iar

titularii cererii reconvenționale nu au făcut dovada transmiterii proprietății

asupra imobilului de la reclamantă către ei.

Înalta Curte a

apreciat că simpla împrejurare că cererea reconvențională a fost respinsă în

contradictoriu cu SC C. SA, nu atrage automat incidența excepției în discuție.

Considerentele,

atunci când lămuresc hotărârea instanței, fac parte din puterea de lucru

judecat.

Or, din cea din urmă

hotărâre rezultă că nu s-a discutat valabilitatea „titlului de dobândire a

proprietății" de către SC C. SA și, drept urmare, petitul referitor la

nulitatea titlului de proprietate al societății comerciale, capăt principal de

cerere și nu accesoriu cum greșit s-a reținut, nu a făcut niciodată obiect al

dezbaterii judiciare, cum de asemenea, între părți nu s-a purtat vreun proces

soluționat pe fond având drept obiect acțiunea în revendicare.

S-a concluzionat că

instanța de apel, cu încălcarea dispozițiilor art. 1201 C. civ., a soluționat

calea de atac pe cale de excepției puterii lucrului judecat și nu în fond.

Prin aceeași decizie

de casare, s-a stabilit că la momentul rejudecării, instanța de apel, în

temeiul dispozițiilor art. 129 C. proc. civ., va pune în discuția părților și

semnificația juridică a sentinței civile nr. 594/2002 a Judecătoriei Sf. Gheorghe.

După casarea cu

trimitere, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov sub nr.

1318/64 din 9 octombrie 2007.

În această etapă

procesuală, pârâții SC C. SA Sf. Gheorghe și Statul Român prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice Covasna au invocat excepția autorității de lucru

judecat în raport de decizia civilă nr. 2603 din 9 martie 2005 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție.

Rejudecând apelul,

prin decizia civilă nr. 66/Ap din 13 iunie 2008, Curtea de Apel Brașov - Secția

civilă și pentru cauze cu minori și familie, a respins excepția autorității de

lucru judecat și excepția puterii lucrului judecat, s-a admis apelul formulat

de reclamanții F.I.O. și B.E.A.A. împotriva sentinței civile nr. 1129 din 4

noiembrie 2003, pronunțată de Tribunalul Covasna, pe care a schimbat-o în

parte, în sensul admiterii în parte a acțiunii în revendicare de drept comun și

în consecință: a constatat dreptul de proprietate în cote de câte 1/2 parte în

favoarea reclamanților asupra imobilului situat în Sfântu Gheorghe, înscris în

C.F. colectivă nr. 2005 Sfântu Gheorghe, la A + 3 cu nr. top 1621/1/1, casă cu

etaj și curte de 327 mp; s-a dispus radierea dreptului nostru de proprietate

asupra imobilului și înscrierea dreptului de proprietate în favoarea reclamanților

asupra aceluiași imobil; a obligat societatea SC C. SA Sfântu Gheorghe să le

lase reclamanților deplina proprietate și posesie asupra imobilului menționat;

cu 2.106,52 lei cheltuieli de judecată, în favoarea acestora.

Prin aceeași decizie

s-a respins petitul privind constatarea nulității absolute a transmiterii

dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu de la Statul Român la SC

C. SA Sfântu Gheorghe.

Instanța de apel, în

temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ., a procedat la soluționarea cu

prioritate a excepției invocate, apreciind că aceasta este nefondată.

Astfel, s-a reținut

prin decizia civilă nr. 2603 din 9 martie 2006 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, s-au admis recursurile reclamanților F.I.O. și B.E.A.A. și al pârâtei

SC C. SA Sf. Gheorghe, au fost casate hotărârile date în cauză, respectiv

decizia civilă nr. 584/Ap din 28 iunie 2005 a Curții de Apel Brașov și sentința

civilă nr. 852 din 30 septembrie 2004 a Tribunalului Covasna și, în rejudecare,

s-a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamanți.

Din considerentele

decizii date în recurs, care explică dispozitivul acesteia, rezultă că instanța

de recurs a invocat în fapt o excepție de inadmisibilitate a acțiunii promovate

de către reclamanți, în susținerea căreia s-a motivat că, „după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001 acțiunea în revendicare pentru imobilele preluate

abuziv, formulată în contradictoriu cu persoana deținătoare a bunului, în

condițiile dreptului comun (art. 480, 481 și 482 C. civ.), nu mai poate fi

folosită”.

S-a concluzionat că,

prin decizia civilă nr. 2603 din 9 martie 2006 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție nu a fost soluționată pe fond acțiunea în revendicare a reclamanților,

ce viza mai multe imobile, inclusiv pe cel din prezentul litigiu, motiv pentru

care excepția autorității de lucru judecat a fost respinsă ca neîntemeiată.

Procedând la

rejudecarea apelului, după casarea cu trimitere, instanța de apel a reținut pe

fond cele ce urmează.

Curtea

Constituțională a decis că foștii proprietari deposedați abuziv nu și-au

pierdut niciodată dreptul de proprietate.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului (în Cauza Florescu împotriva României) a considerat că,

atunci când s-a constatat ilegalitatea naționalizări, precum și absența

titlului statului asupra bunului, aceste constatări „au ca efect recunoașterea,

indirect și cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate al fostului

proprietar asupra bunului său.”

Pe de altă parte,

Înalta Curte de Casație și Justiție constituită în Secții Unite a decis prin

Decizia nr. XXXIII din 9 iunie 2008 că, în cazul conflictului dintre legea

specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

convenția are prioritate, iar această prioritate poate fi dată în cadrul unei

acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel

nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității

raporturilor juridice.

Prin sentința civilă

nr. 594 din 19 martie 2002 a Judecătoriei Sf. Gheorghe rămasă definitivă prin

decizia civilă nr. 121A din 20 iunie 2002 a Tribunalul Covasna și irevocabilă

prin decizia civilă nr. 894R din 25 septembrie 2002 a Curții de Apel Brașov,

s-a constatat că imobilul înscris în CF colectivă nr. 2005 Sf. Gheorghe la A+3,

nr. top 1621/1/1, casă de cărămidă cu etaj și curte în suprafață de 327 mp, a

fost preluat de stat fără titlu valabil din proprietatea numitei Ț.A. (născută

A.), hotărâre care se bucură de puterea lucrului judecat, iar față de pârâta SC

C. SA Sf. Gheorghe se înfățișează ca o prezumție relativă, reglementată prin

dispozițiile art. 1200 pct. 4 C. civ.

Dacă între părți

hotărârea judecătorească are natura unui act juridic, producând efecte

obligatorii, pentru terți ea are caracterul unei prezumții relative ce este

opozabilă acestora, atât timp cât nu au făcut dovada contrară.

Instanța de apel a

apreciat că statuările sentinței civile nr. 594/2002 a Judecătoriei Sf.

Gheorghe, ce privesc imobilul în litigiu, se bucură de prezumția de adevăr

juridic și sunt opozabile pârâtei SC C. SA Sf. Gheorghe, chiar dacă aceasta nu

a fost parte în acel proces, întrucât, prezumția legală de adevăr juridic nu a

fost răsturnată de aceasta, iar considerentele sentinței menționate subzistă,

prin urmare, și în prezent.

În consecință,

instanța de apel a reținut că imobilul în litigiu, fiind preluat de către stat

pe baza unui titlu nevalabil, se impune a fi restituit adevăraților

proprietari, respectiv, reclamanților în calitate de moștenitori ai fostei

proprietare tabulare Ț.A.

Această soluție se

impune și ca urmare a comparării titlurilor de proprietate asupra imobilului în

litigiu, în cadrul acțiunii în revendicare.

În acest context, s-a

apreciat că titlul mai bine caracterizat este cel al fostei proprietare

tabulare Ț.A., întrucât imobilul a fost construit de către aceasta, conform

mențiunilor de la poziția B+3 din CF nr. 2005 Sf. Gheorghe, în timp ce pârâta

SC C. SA Sf. Gheorghe a dobândit dreptul de proprietate asupra aceluiași imobil

de la Stat, în condițiile în care acesta nu a avut niciodată calitatea de veritabil

proprietar al acestuia, din moment ce titlul său de preluare nu a fost valabil,

astfel că, nici nu putea să transmită în mod valabil dreptul de proprietate.

În condițiile în care

titlul statului nu a fost valabil, înscrierea dreptului său de proprietate ca

și ulterioarele înscrieri în CF, inclusiv cea în favoarea pârâtei SC C. SA Sf.

Gheorghe, sunt lipsite de suport juridic, astfel că, instanța de apel a

constatat că prevederile art. 34 pct. 1 din Decretul - Lege nr. 115/1938 și

prevederile Legii nr. 7/1996 ce reglementează acțiunea în rectificare de carte

funciară, sunt pe deplin aplicabile în speță.

În baza acestor texte

de lege, conform cărora rectificarea înscrierii în cartea funciară se poate

cere dacă înscrierea sau titlul pe baza căruia s-a efectuat înscrierea nu a

fost valabil, urmează a se dispune radierea dreptului de proprietate al pârâtei

SC C. SA Sf. Gheorghe asupra imobilului în litigiu și a înscrierilor

consecutive din cartea funciară și înscrierea dreptului de proprietate al

reclamanților, fiecare cu o cotă de 1/2, ținând seama de faptul că sunt rude de

același grad ale antecesoarei lor, defuncta

Ț

.A.

Întrucât reclamanții

sunt proprietarii imobilului în litigiu, au dreptul de a se bucura de toate

prerogativele proprietății ce decurg din dispozițiile art. 480 C. civ. și, în

consecință, pârâta SC C. SA Sf. Gheorghe a fost obligată să le lase imobilul în

deplină proprietate și posesie.

Petitul privitor la

constatarea nulității transmiterii dreptului de proprietate de la Statul Român

la pârâta SC C. SA Sf. Gheorghe a fost respins pe considerentul că, prin

procedeul comparării titlurilor de proprietate efectele actului de strămutare a

dreptului de proprietate, sunt înlăturate.

De asemenea, a fost

respinsă cererea reclamanților referitoare și la revendicarea suprafeței de 270

mp cu nr. top 1623/4/2/1 din CF nr. 2005 Sf. Gheorghe, întrucât aceasta a fost

o cerere nouă formulată în apel, inadmisibilă, potrivit art. 294 alin. (1) C.

proc. civ.

A fost păstrată

dispoziția referitoare la cererea de chemare în garanție a A.V.A.S. București

din sentința apelată, întrucât aceasta nu a făcut obiect al vreunei critici în

apel.

În baza art. 274 C.

proc. civ., pârâta SC C. SA a fost obligată să plătească reclamanților suma de

2.106,52 lei cheltuieli de judecată parțiale, pentru toate fazele procesuale;

la stabilirea acestui cuantum au fost luate în calcul înscrisurile doveditoare

depuse la dosar de către reclamanți, mai puțin contravaloarea cartelelor

telefonice, întrucât pentru acestea nu exista certitudinea utilizării lor

pentru comunicări numai în legătură cu procesele.

În termen legal,

împotriva acestei decizii, pârâta SC C. SA Sf. Gheorghe, a promovat recurs,

criticând soluția instanței de apel pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

că decizia atacată este dată cu încălcarea principiului autorității lucrului

judecat.

În dezvoltarea

acestei critici se arată că prin decizia civilă nr. 2603 din 9 martie 2006,

Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate de reclamanții

B.E.A.A., F.I.O. și pârâtele SC „M.Z.” SRL și SC C. SA Sfântu Gheorghe,

împotriva deciziei nr. 584 din 28 iunie 2005 a Curții de Apel Brașov, a casat

decizia recurată, precum și sentința civilă nr. 852 din 30 septembrie 2004 a

Tribunalului Covasna și, rejudecând cauza în fond, a respins în mod irevocabil

acțiunea reclamanților ce viza mai multe imobile, între care cel din prezenta

cauză.

Litigiul în care s-a

pronunțat decizia civilă nr. 2603 din 9 martie 2006 de către Înalta Curte de

Casație și Justiție a avut ca obiect revendicarea, pe baza dreptului comun, a

imobilelor situate în Sfântu Gheorghe, județul Covasna, înscrise în C.F. nr.

2005 a localității Sfântu Gheorghe, cu nr. top 1621/1/1, casă de cărămidă cu

etaj și curte, în suprafață de 327 mp (Hotel T.), nr. top 1621/1/2 - unitate

comercială P+1, curte în suprafață de 707 mp, nr. top 1621/1/3 - curte în

suprafață de 40 mp, nr. top 1623/4/2/2 - curte în suprafață de 451 mp, C.F. nr.

14530 nr. top 1623/4/2/3 - curte în suprafață de 206 mp, C.F. nr. 1494 nr. top

1623/4/2/4 - curte în suprafață de 66 mp și nr. top 1623/4/2/1 – terasă, în

suprafață de 270 mp, în total 1440 mp.

Prezenta cauză are ca

obiect doar o parte din imobilele arătate mai sus, anume: imobilul înscris în

C.F. nr. 2005 a localității Sfântu Gheorghe, cu nr. top 1621/1/1, casă de

cărămidă cu etaj și curte de 327 mp. (Hotel

Ț

.), și cel cu nr. top 1623/4/2/1, terasă în

suprafață de 270 mp.

Or, dacă s-a respins

o primă acțiune, având ca obiect întregul unui lucru, există autoritate de

lucru judecat în cea de-a doua având ca obiect doar o parte din lucru și, în

consecință, reclamanții din a doua cerere, nu pot revendica o parte din tot

deoarece, respingerea primei acțiuni în revendicare se extinde asupra

întregului bun revendicat, ca efect principiului res iudicata pro veritate

habetur.

Având în vedere că

prin decizia civilă nr. 2603 din 9 martie 2006, Înalta Curte de Casație și

Justiție, admițând atât recursul reclamanților cât și pârâților, a casat

decizia atacată, precum și soluția instanței de fond și, contrar

considerentelor instanței de apel, nu se poate susține faptul că Înalta Curte a

soluționat cauza pe cale excepție, iar nu pe fond, iar faptul că pricina a fost

soluționată pe fond, rezultată și din considerentele deciziei civile nr. 7705

din 2 octombrie 2006, având ca obiect contestația în anulare formulată de

reclamanți.

În consecință,

recurenta susține că, în cauză, există nu autoritate de lucru judecat (calitate

atașată hotărârii care poate fi atacată pe căile ordinare de atac), ci puterea

lucrului judecat (când hotărârea nu mai poate fi atacată pe nici o cale de

atac), excepție de ordine publică.

Se arată, totodată,

de către recurentă că puterea lucrului judecat instituie interdicția pentru

părți și instanță de a reexamina și de a se pronunța încă o dată asupra

chestiunilor tranșate prin prima hotărâre - non bis in idem - iar

obligativitatea puterii lucrului judecat impune părților și instanței să se

supună acesteia pentru apărarea securității și stabilității raporturilor juridice,

fiind deasupra intereselor private a părților (efectul negativ).

Excepția autorității

lucrului judecat presupune condiția triplei identități de părți, obiect și

cauză, cerințe îndeplinite față de pricina soluționată prin decizia civilă nr.

2603 din 9 martie 2006 a Înaltei Curți.

Instanța de apel,

supunând judecății din nou același litigiu și pronunțându-se într-un sens

contrar celor decise prin decizia civilă nr. 2603 din 9 martie 2006 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, a încălcat excepția puterii lucrului judecat, cu

ignorarea dispozițiilor art. 1201 C. civ. cu referire la art. 166 C. proc.

civ., în condițiile în care, pretențiile deduse judecății au făcut obiect al

verificării jurisdicționale într-o instanță anterioară.

motiv de recurs, recurenta reiterează excepția inadmisibilității acțiunii în

revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480-481 C. civ., având în vedere

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Obiectul litigiului

constă în imobile care cad sub incidența Legii nr. 10/2001, republicată, fiind

vorba de un imobil naționalizat în baza art. 1 pct. 3 din Decretul nr. 92/1950

("hotelurile, cu întreg inventarul lor").

Acțiunea în

revendicare a fost promovată în luna noiembrie 2002, după data de 14 februarie

2001, dată la care a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001.

Potrivit art. 6 alin.

(2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al

acesteia "Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele

obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii

proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de

reparație" or, Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile

preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, este

tocmai legea specială de reparație.

După intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele care intră sub incidența

ei, persoanele îndreptățite pot obține măsuri reparatorii numai în condițiile

și cu procedura prevăzută de acest act normativ.

Recurenta susține că

prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea

recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a

imobilelor naționalizate și fără să diminueze accesul la justiție, a adus

perfecționări sistemului reparator pe care a subordonat-o controlului

judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special, derogatorii de la dreptul

comun, singurele ce pot fi invocate după intrarea în vigoare a legii de

reparație.

Cum prevederile Legii

nr. 10/2001 interesează ordinea publică, rezultă că ea este de imediată

aplicare în concordanță cu prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998,

art. 15 alin. (2) din Constituție, republicată și art. 1 C. civ.

Prin urmare, întrucât

prevederile art. 480 - 481 C. civ. au un caracter general față de această Legea

nr. 10/2001, acțiunea în revendicare bazată pe acest temei, este inadmisibilă

după intrarea în vigoare a legii noi de reparație, iar soluția instanței de

apel este lipsit de temei legal întrucât, controlul judecătoresc și restituirea

proprietății pot avea loc potrivit procedurilor reglementate de legea nouă,

accesul la justiție fiind permis în condițiile art. 26 alin. (3), condiționat

de parcurgerea procedurii notificării.

de recurs, recurenta învederează că pe fond, acțiunea în revendicare imobiliară

de drept comun admisă de instanța de apel este nedovedită, netemeinică și

nelegală.

Potrivit art. 480 C.

civ., proprietatea dreptul unei persoane de a se folosi de un bun, de a-i

culege fructele civile si naturale si a dispune de el, adică de a-l înstrăina,

iar acțiunea în revendicare este mijlocul specific de apărare al acestui drept.

În materia

revendicării imobiliare de drept comun, reclamantul are obligația să dovedească

că este titularul dreptului real de proprietate (art. 1169 C. civ.), dovadă

care constituie temeiul juridic al acțiunii în revendicare.

Or, reclamanții, prin

acțiunea lor de revendicare se prevalează de următoarele înscrisuri:

certificatul de moștenitor nr. 204 din 24 octombrie 2002, sentința civilă nr.

594 din 19 martie 2002, pronunțată de Judecătoria Sfântu Gheorghe, prin care

s-a anulat titlul statului prin naționalizare cu privire la imobilul înscris în

C.F. nr. 2005 al localității Sfântu Gheorghe, A+3, nr. top. 1621/1/1, casă de

cărămidă, cu etaj si curte, în suprafață de 327 mp și nr. top 1623/4/2/1 terasă

în suprafață de 270 mp.

Certificatul de

moștenitor nu constituie titlu de proprietate și nu poate fi opus terților cu

această semnificație și, pe de altă parte, în raporturile cu terții,

certificatul de moștenitor nu face dovada întinderii drepturilor aflate în

patrimoniul defunctului la momentul decesului acestuia.

Acest înscris (în

realitate, doar certificat de calitate de moștenitor), este menit să confere

apelanților doar calitatea de persoane îndreptățite în accepțiunea Legii nr.

10/2001, iar nu calitatea de proprietar asupra terenurilor revendicate.

Pe de altă parte,

recurenta învederează că sentința civilă nr. 594 din 19 martie 2002, pronunțată

de Judecătoria Sfântu Gheorghe, nu îi este opozabilă, societatea recurentă

nefiind parte în acel proces.

Noțiunea de

opozabilitate a unei hotărâri judecătorești are două accepțiuni: accepțiunea

restrânsă, stricto sensu, când se referă la efectele pe care aceasta le produce

față de părțile implicate în proces și o accepțiune largă, lato sensu, când se

referă la efectul erga omnes al hotărârii.

Hotărârea

judecătorească nu poate crea drepturi și obligații față de persoana (fizică sau

juridică) necitată în proces, ea nefiind parte în litigiul tranșat și nici

reprezentată.

Pe de altă parte,

prin sentința menționată, s-a anulat doar titlul statului fără a se hotărî cu

privire la stabilirea dreptului de proprietate al apelanților.

Având în vedere cele

arătate, recurenta afirmă că în cauză, nu se poate vorbi despre existența unui

"bun", în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Prin naționalizare,

apelanții au pierdut proprietatea în favoarea statului, astfel încât nu aveau

calitatea de proprietari la data promovării acțiunii în revendicare de drept

comun, condiție sine qua non pentru admiterea acțiunii, conform prevederilor

art. 1169 C. civ.

Dreptul de

proprietate al apelanților nefiind reconstituit, aceasta nu se poate bucura de

garanțiile constituționale, situație care nu poate conduce la admiterea

acțiunii.

Contra titlului

intimaților, recurenta invocă titlul său de proprietate cu privire la imobilele

revendicate.

Astfel, acestea au

fost naționalizate prin Decretul nr. 92/1950, iar dreptul de proprietate al

statului, dobândit prin naționalizare, a fost înscris în C.F. nr. 2005 al

localității Sfântu Gheorghe prin încheierea nr. 2063/1955.

Se arată de către

recurentă că a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilelor în litigiu în

temeiul art. 20 alin. (2), din Legea nr. 15/1990 și al H.G. nr. 834/1991, drept

ce a fost intabulat în C.F. nr. 2005 Sfântu Gheorghe, astfel că, imobilele

revendicate constituie proprietate privată, sens în care invocă și contractul

de vânzare cumpărare de acțiuni nr. DCV/4 din 21 aprilie 1999 (39,9%)9 %, în

urma căruia societatea pârâtă a devenit integral privatizată.

În consecință,

apelanții sunt îndreptățiți doar ia măsuri reparatorii prin echivalent

prevăzute de Legea nr. 10/2001, republicată.

La dobândirea

proprietății, societate recurentă pretinde că a fost de bună – credință, în

sensul prevederilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, după prima

republicare, având în vedere calitatea statului de proprietar tabular la data

transmiterii bunurilor. Textul menționat recunoaște validitatea actelor

juridice, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, încheiate

cu respectarea legilor în vigoare la data privatizării (tempus regit actum),

precum și a principiului stabilității raporturilor de proprietate prevăzut la

pct. 1 lit. c) din H.G. nr. 498/2003 de aprobare a Normelor metodologice de

aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.

Recunoașterea

prevalentei interesului subdobânditorului de bună-credință a fost impusă de

rațiuni care vizează asigurarea securității circuitului civil și stabilitatea

raporturilor juridice, iar din punct de vedere juridic, soluția se

fundamentează pe "principiul validității aparenței în drept" . Prin

consacrarea bunei-credințe, ca o cauză de înlăturare a nulității absolute a

actelor de înstrăinare a imobilelor ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001,

legiuitorul a înțeles ca în conflictul de interese dintre adevăratul proprietar

și subdobânditorul de bună-credință a bunului său imobil, să fie preferat cel

din urmă.

Or, în cauză nu s-a

probat reaua-credință a recurentei la dobândirea proprietății.

Restituirea în natură

a imobilelor în discuție nu este legal posibilă câtă vreme, pe cale

judecătorească, nu au fost desființate actele de privatizare prin care imobilul

a fost transmis în proprietatea privată a societății recurente.

Potrivit prevederilor

art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 "Bunurile din patrimoniul

societății comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite

cu alt titlu", iar potrivit Deciziei Plenului Curții Constituționale nr. 1

din 7 septembrie 1993 "bunurile regiilor autonome și ale societăților

comerciale nu constituie proprietate de stat, ci proprietate privată, chiar

dacă statul deține la societățile comerciale majoritatea capitalului

social."

În consecință,

acțiunea în revendicare de drept comun prin comparare de titluri promovată de

reclamanți trebuia respinsă ca neîntemeiată, aceștia având doar calitatea de

persoane îndreptățite la măsuri reparatorii prin echivalent, astfel cum s-a

arătat.

S-au anexat motivelor

de recurs, în copie, următoarele înscrisuri: decizia civilă nr. 2603 din 9

martie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția Civilă și de

Proprietate Intelectuală, decizia civilă nr. 7705 din 2 octombrie 2006 a

aceleiași instanțe, ulterior fiind depuse și decizia nr. 1 din 28 iulie 2001

emisă de recurentă de respingere a notificării nr. 42/2001, formulată de

intimați „cu precizarea că procedura administrativă a fost abandonată de

reclamanți în favoarea acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile

dreptului comun, acțiune respinsă de ÎCCJ prin decizia nr. 2603 din 9 martie

2006”, precum și adresa nr. 650 din 10 octombrie 2005 prin care recurenta a

transmis notificările intimaților nr. 7 din 18 mai 2001 și nr. 8 din 23 mai

2001 către AVAS București.

Intimații reclamanți

au formulat întâmpinare la motivele de recurs, solicitând respingerea căii de

atac și menținerea deciziei instanței de apel.

Recursul formulat

este nefondat.

Analizând materialul

probator administrat în cauză, văzând criticile formulate prin motivele de

recurs și examinând, în baza acestora, decizia atacată, Înalta Curte constată

că nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Intimații reclamanți,

uzând de prevederile Legii nr. 10/2001, au formulat notificări către unitățile

deținătoare ale imobilelor ce au aparținut autoarei lor, prin care au solicitat

restituirea în natură a acestora.

Inițial, imobilul

proprietatea autorilor intimaților (T.A. și A.), înscris în CF 2005 colectivă a

localității Sf. Gheorghe, jud. Covasna, la poziția A+2, era format din 1440 mp

și casă de cărămidă cu etaj compusă din 16 camere și dependințe, reprezentând

un singur corp de proprietate, ce a fost preluat de stat în baza Decretului nr.

92/1950 de la proprietara tabulară T.A., preluare intabulată în favoarea

Statului prin încheierea notarială nr. 2063/1955.

Ulterior

naționalizării, imobilul a fost dezmembrat în mai multe parcele, parcela în

litigiu fiind A+3, nr. top. 1621/1/1, casă de cărămidă cu etaj și curte în

suprafață de 327 mp, intabulată în favoarea recurentei prin încheierea nr.

1591/1993 sub nr. B11.

Efectul acestor

dezmembrări succesive, în contextul Legii nr. 10/2001, are semnificația

existenței mai multor unități deținătoare ale unor părți din imobil, motiv

pentru care intimații reclamanți au procedat la notificarea fiecăreia dintre

ele, dar și a APAPS-ului, filele 17-31 dosar 2452/2001 al Judecătoriei Sfântu

Gheorghe.

Notificarea nr.

5/2001, este cea care a fost adresată recurentei (înregistrată în evidențele

sale sub nr. 289 din 7 mai 2001, astfel cum reclamanții precizează în

conținutul acesteia), în timp ce recurenta prin decizia nr. 1/28 iulie 2001,

analizează notificarea nr. 42/2001 (ce conținea completarea unei alte

notificări, nr. 4/2001, iar nu a celei cu nr. 5), prin care a respins cererea

reclamanților de restituire în natură a restaurantului R. (actuala denumire a

Hotelului T. fiind Hotel R., conform susținerilor recurentei din întâmpinarea

formulată la prima instanță).

Totodată, prin adresa

nr. 650 din 10 octombrie 2005, recurenta înaintează AVAS-ului pentru competentă

soluționare, notificările nr. 7 din 18 mai 2001 și 8 din 23 mai 2001, prima

referitoare la un alt imobil (nr. top. 1623/4/2/3) și, ambele adresate unor

alte entități decât recurenta (SC E. SRL și SC M.Z. SRL), persoane juridice cu

care aceasta s-a aflat, în diferite momente, în raporturi contractuale, în timp

ce reclamanții au purtat anterior litigii și cu acestea.

Înalta Curte

apreciază aceste precizări ca fiind necesare pentru a se observa că nu există

certitudine cu privire la soluționarea de către recurentă a notificării

formulate de reclamanți având ca obiect imobilul din prezentul litigiu (CF 2005

colectivă a localității Sf. Gheorghe, nr. top. 1621/1/1, casă cu etaj și teren

de 327 mp), câtă vreme prin decizia nr. 1 din 28 iulie 2001, recurenta se

referă la notificarea nr. 42/2001, iar imobilul este identificat generic prin

nr. top. 1621/1, CF 2005 Sf. Gheorghe, constatare utilă în dezlegarea excepției

de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare invocată de recurentă și

justificată prin susținerea priorității procedurii Legii nr. 10/2001 (obiect al

celui de-al doilea motiv de recurs).

Criticile formulate

de recurentă cu referire la greșita soluționare în apel a excepției autorității

de lucru judecat (și puterii de lucru judecat, potrivit disocierii recurentei) nu

pot fi analizate disociat de cele privind inadmisibilitatea acțiunii în

revendicare în baza dispozițiilor dreptului comun, dată fiind hotărârea

anterioară în raport de care se invocă autoritatea de lucru judecat, respectiv,

decizia nr. 2603 din 9 martie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală prin care s-a respins ca

inadmisibilă acțiunea în revendicare promovată de către reclamanți, de

asemenea, întemeiată pe dispozițiile de drept comun, acțiune ce a avut un

obiect mai larg.

Paralel cu derularea

procedurii inițiate în baza Legii nr. 10/2001, reclamanții au formulat acțiunea

în constatarea nulității titlului statului la data de 29 mai 2001, acțiune

înregistrată pe rolul Tribunalului Covasna sub nr. 966/2001, declinată în

favoarea Judecătoriei Sf. Gheorghe (înregistrată sub nr. 2452/2001) și admisă

prin sentința civilă nr. 594 din 19 martie 2002 (definitivă prin decizia civilă

nr. 121A din 20 iunie 2002 a Tribunalului Covasna și irevocabilă prin decizia

civilă nr. 894R din 25 septembrie 2002 a Curții de Apel Brașov).

Prin urmare,

constatarea nevalabilității preluării imobilului de către stat a avut loc la o

dată ulterioară emiterii deciziei nr. 1 din 28 iulie 2001 de către recurentă,

ceea ce echivalează, astfel cum corect a reținut instanța de apel, cu

recunoașterea unui „bun” în favoarea reclamanților, potrivit înțelesului

autonom al acestei noțiuni în jurisprudența constantă a Curții Europene a

Drepturilor Omului în evaluarea cauzelor prin care se reclamă încălcări ale

art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.

Ca atare, chiar dacă

s-ar admite că prin menționata decizie, recurenta a soluționat notificarea ce

privea imobilul din această cauză și ea a fost comunicată reclamanților, iar

aceștia nu au atacat-o conform dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr.

10/2001, republicată (art. 24 alin. (3), în forma anterioară), având în vedere

că la data pronunțării sentinței civile nr. 594 din 19 martie 2002 a

Judecătoriei Sf. Gheorghe valorificarea dreptului lor de proprietate astfel

recunoscut, cu efect retroactiv, nu mai era posibilă în procedura Legii nr.

10/2001 (urmare a epuizării termenului de contestare), rezultă că acțiunea în

revendicare pe baza dispozițiilor de drept comun rămâne singurul mijloc procedural

eficient și efectiv pentru a se reclama protejarea dreptului de proprietate,

acțiunea de față fiind inițiată la 9 octombrie 2002.

Este real că s-ar

putea imputa reclamanților neatacarea deciziei emise de recurentă, situație în

care dacă optau pentru formularea unei acțiuni în justiție pentru constatarea

nevalabilității preluării ar fi fost necesar să atace decizia și să solicite

suspendarea soluționării contestației potrivit dispozițiilor art. 244 pct. 1 C.

proc. civ., ori, dacă această cerere în instanță ar fi fost formulată anterior

emiterii deciziei de către recurentă, ar fi fost util să se solicite unității

deținătoare suspendarea procedurii administrative până la pronunțarea unei

soluții irevocabile cu privire la această chestiune (deși, conform art. 2.8 din

H.G. nr. 498/2003 – Normele Metodologice pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, în

vigoare la data respectivă, atare competență era recunoscută și unităților

deținătoare).

Însă, această culpă a

reclamanților este anihilată de existența unei hotărâri judecătorești,

definitive și irevocabile, ulterioare, prin care reclamanților li se recunoaște

un „bun” și care la acest moment are semnificația unei încălcări neîntrerupte a

dreptului lor de proprietate, ce nu poate rămâne în afara garanțiilor consacrate

prin dispozițiile art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană,

dispoziții prevalente față de normele dreptului intern, în baza art. 20 alin.

(2) rap la art. 11 din Constituția României.

În consecință, Înalta

Curte apreciază neîntemeiată excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare

formulată pe calea dreptului comun, excepție prioritară în ordinea de

soluționare, față de cea a autorității de lucru judecat, susținută în prezentul

recurs ca primă critică de nelegalitate a deciziei atacate.

În ce privește

puterea de lucru judecat, ea este atât o prezumție legală absolută

irefragabilă, potrivit art. 1201 C. civ., dar și excepție procesuală de fond,

peremptorie și absolută, prevăzută de art. 166 C. proc. civ., ambele fiind

instrumente juridice menite să servească instituția puterii lucrului judecat

care are la bază două reguli fundamentale: o cerere nu poate fi judecată în mod

definitiv decât o singură dată și aceea că o soluție cuprinsă într-o hotărâre

judecătorească este prezumată a exprima adevărul și ea nu trebuie să fie

contrazisă printr-o altă hotărâre.

Puterea lucrului

judecat are o dublă funcție: pozitivă, în sensul că partea care a câștigat

procesul se poate prevala de dreptul recunoscut prin hotărârea definitivă

într-o nouă judecată, fără ca această instanță să mai poată lua în discuție

existența dreptului și o funcție negativă, care presupune că partea care a

pierdut procesul nu mai poate repune în discuție dreptul său într-un alt

litigiu.

Pentru a se constata

existența puterii de lucru judecat, este necesar a se identifica tripla

identitate de elemente la care se referă art. 1201 C. civ.: părți, obiect și

cauză.

Recurenta a susținut

excepția puterii de lucru judecat cu referire la decizia civilă nr. 2603 din 9

martie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția Civilă și de

Proprietate Intelectuală prin care s-au admis recursurile reclamanților F.I.O.

și B.E.A.A. și al pârâtei SC C. SA Sf. Gheorghe, au fost casate hotărârile date

în cauză, respectiv decizia civilă nr. 584/Ap din 28 iunie 2005 a Curții de

Apel Brașov și sentința civilă nr. 852 din 30 septembrie 2004 a Tribunalului

Covasna și, în rejudecare, s-a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de

reclamanți.

Instanța de apel a

respins excepția invocată de pârâtă pentru considerentul că decizia anterioară

nu soluționează fondul cauzei, fiind pronunțată pe calea excepției de

inadmisibilitate.

În ce privește

condiția identității de părți, ea se constată a fi întrunită, atât recurenta

cât și intimații cauzei participând (chiar în aceleași calități procesuale) la

judecata finalizată prin decizia menționată.

Înalta Curte constată

însă, contrar celor susținute de recurentă, că identitatea de obiect nu se

verifică.

În sfera noțiunii de

obiect se include atât obiectul material (bunul revendicat), cât și dreptul

subiectiv ce poartă asupra obiectului (dreptul de proprietate asupra bunului

revendicat).

Obiectul, din punct

de vedere material, al acțiunii anterioare, exclude imobilul revendicat în

cauza de față, CF 2005 Sf. Gheorghe, nr. top. 1621/1/1 – casă cu etaj din

cărămidă și teren de 327 mp, astfel cum intimații au arătat.

Analizând petitul

cererii înregistrate la data de 17 ianuarie 2003 sub nr. 203/2003 pe rolul

Tribunalului Covasna, se constată că aceasta a vizat imobilele din aceeași CF

2005 Sf. Gheorghe - nr. top. 1621/1/2/I de la A+7, nr. top. 1621/1/2/II de la

A+8, nr. top. 1621/1/2/III de la A+9, nr. top. 1621/1/2/IV de la A+10, nr. top.

1621/1/2/V de la A+11, nr. top. 1621/1/2/VI de la A+12, dar și terenul de la

A+15, nr. top. 1623/4/2/3, precum și terenul de sub A+8 din CF 1494, nr. top.

1623/4/2/4/1.

Or, în prezentul

dosar, reclamanții au revendicat de la pârâtă imobilul din CF 2005 Sf.

Gheorghe, nr. top. 1621/1/1 – casă din cărămidă și teren de 327 mp de sub A+3,

conform primei dezmembrări, ceea ce nu a făcut obiectul primei judecăți.

Contrar celor

menționate de recurentă, imobilul cu nr. top 1623/4/2/1 (terasă în suprafață de

270 mp) nu a fost obiect al prezentei judecăți, cererea privind acest imobil

fiind respinsă ca inadmisibilă în apel, întrucât a fost formulată pentru prima

dată în calea de atac, contrar dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

În examinarea

excepției puterii lucrului judecat este suficient ca unul dintre cele trei

elemente să nu fie întrunit, pentru a face excepția inoperantă.

Pe de altă parte,

argumentul instanței de apel se cere a fi înlăturat întrucât și o hotărâre

judecătorească pronunțată chiar pe cale de excepție în urma unei judecăți

contradictorii, cu caracter contencios, se bucură de putere de lucru judecat,

putând fi opusă ulterior prin invocarea ambelor sale funcții, pozitivă și

negativă.

Puterea de lucru

judecat este relativă atât timp cât hotărârea nu a rămas irevocabilă (moment la

care ea se consolidează), după cum există hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile care au doar o putere de lucru judecat relativă, în sensul că ea

există atâta vreme cât situația avută în vedere la pronunțare rămâne

neschimbată, niciuna din cele două ipoteze nefiind întrunite în cauză, pentru a

permite instanței de apel concluzia inexistenței puterii de lucru judecat

(premisa identității de obiect, nefiind analizată în apel).

Soluția curții de

apel, pe fondul pretențiilor deduse judecății, este dată cu aplicarea corectă a

dispozițiilor art. 480 C. civ., fiind pronunțată cu corecta identificare a

titlului preferabil, precedată de stabilirea semnificației sentinței civile nr.

594 din 19 martie 2002 a Judecătoriei Sf. Gheorghe de constatare a

nevalabilității preluării imobilului de către stat, dezlegare ce a constituit o

îndrumare obligatorie pentru instanța de rejudecare, stabilită prin decizia de

casare nr. 2728 din 27 martie 2007 a Înaltei Curți.

Prin urmare, se va

respinge și acest ultim motiv de recurs ca nefondat.

Deși corecte

susținerile recurentei cu privire sarcina probei în acțiunea în revendicare ca

și la forța probantă a certificatului de calitate de moștenitor depus la dosar

de reclamanți, nu acesta este mijlocul de probă prin care intimații și-au

dovedit dreptul de proprietate pretins în cauză.

Intimații reclamanți

au făcut dovada dreptului de proprietate al autoarei lor prin extrasul de carte

funciară din care reiese intabularea dreptului de proprietate în favoarea

acesteia, și cum în sistemul de carte funciară intabularea dreptului este constitutivă

de drept, conform art. 17 alin. (1) din Decretul-lege nr. 115/1938, rezultă că

nu erau necesare dovezi suplimentare cu privire la acest aspect.

Pe de altă parte,

printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă (sentința civilă nr.

594 din 19 martie 2002) s-a constatat nevalabilitatea preluării imobilului de

către stat în baza Decretului 92/1950, ceea ce are semnificația recunoașterii

cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamanților dobândit pe

cale succesorală de la autoarea lor, T.A., supusă naționalizării.

În ce privește

inopozabilitatea acestei hotărâri judecătorești invocată ca apărare de

recurentă, Înalta Curte constată că instanța de apel a înlăturat aceste

susțineri, concluzionând că pentru terți ea are caracterul unei prezumții

relative ce poate fi răsturnată prin proba contrară, intimații prevalându-se de

acesta ca mijloc de probă.

Pe de altă parte, ea

nu este opozabilă recurentei în sensul că nu dă naștere direct la drepturi și

obligații în sarcina sa, însă, este opozabilă autorului său cu titlu

particular, statul român, de la care recurenta a dobândit dreptul asupra

imobilului în litigiu, cu toate însușirile și viciile sale.

Din această

perspectivă, certificatul de atestare a dreptului de proprietate de care

recurenta se prevalează în susținerea dreptului său, având un caracter

declarativ, nu poate fi recunoscut ca dovadă a unui drept de