ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2129/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 3544 din 28 octombrie 2009, a admis acțiunea formulată de reclamanta Ț.E., în contradictoriu cu Statul Român, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, obligând pârâta să desemneze un evaluator, conform procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005, precum și să emită decizia cuprinzând titlul de despăgubiri, în baza dispoziției nr. 747 din 5 noiembrie 2004, emisă de Primăria Municipiului Turnu Măgurele, pentru imobilul situat în acest oraș, într-un termen de 30 de zile de la data întocmirii raportului de evaluare.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, prin dispoziția mai sus menționată s-a admis cererea de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent, formulată de reclamantă pentru imobilul situat în Municipiul Turnu Măgurele, și s-a stabilit valoarea echivalentă a imobilului, imposibil de restituit în natură, de 951.336.454 lei. Constatând că atitudinea de tergiversare a soluționării dosarului, manifestată de pârâtă, a permis trecerea unui interval de 5 ani de la data emiterii deciziei nr. 746 din 5 noiembrie 2004, fără ca reclamanta să beneficieze de o soluționare efectivă a cererii sale, instanța a apreciat că, în speță, au fost încălcate prevederile art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O.

și art. 1 din Primul Protocol adițional C.E.D.O., întrucât un termen rezonabil nu poate fi apreciat ca fiind mai mare de 6 luni, iar cei 5 ani care au trecut de la data transmiterii dosarului de despăgubiri reprezintă un interval suficient de care pârâta a beneficiat pentru analizarea dosarului reclamantei. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, solicitând modificarea ei în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind neîntemeiată. În motivarea recursului au fost reiterate apărările formulate în fața primei instanțe, vizând, în esență, necesitatea respectării ordinii de înregistrare a dosarelor, a etapelor prevăzute de Legea nr. 247/2005 și a completării dosarului reclamantei cu înscrisuri din care să reiasă dacă s-a dat curs autorizației de demolare a construcțiilor.

S-a susținut, totodată, că nu este justificată stabilirea unui termen de numai 30 de zile de la întocmirea raportului de evaluare pentru emiterea deciziei conținând titlul de despăgubire, în condițiile în care anterior emiterii acesteia este obligatorie efectuarea anumitor operațiuni tehnico-administrative constând în comunicarea raportului de evaluare către persoanele îndreptățite, acestea având dreptul să formuleze obiecțiuni, examinarea eventualelor obiecțiuni formulate și comunicarea răspunsului evaluatorului, atât către beneficiari, cât și Comisiei Centrale, imposibil fiind ca toate acestea să fie finalizate în termenul astfel stabilit. Recursul nu este fondat. Examinând actele dosarului, hotărârea atacată și criticile ce i-au fost aduse, prin prisma dispozițiilor art. 304 1 C. proc.

civ. și a prevederilor legale incidente în materia supusă controlului judiciar, Înalta Curte reține că nu subzistă în cauză nici un motiv de nelegalitate care să impună casarea sau modificarea acesteia, pentru argumentele ce succed. Procedura administrativă instituită prin Legea nr. 247/2005 pentru acordarea despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv și care nu pot fi restituite în natură este o procedură complexă, cuprinzând mai multe etape distincte, a căror parcurgere este obligatorie, astfel încât în mod obiectiv decizia reprezentând titlul de despăgubire nu poate fi emisă în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, care constituie dreptul comun în materia contenciosului administrativ.

În aceste proceduri sunt implicate mai multe entități, iar legiuitorul nu a stabilit un termen în interiorul căruia să se deruleze fiecare dintre etapele obligatorii de parcurs. Această omisiune nu poate conduce la ideea că autoritatea publică este abilitată să determine ea însăși un atare interval de timp, fiind necesar ca respectivele decizii să fie emise într-un termen rezonabil, în sensul dispozițiilor art. 6 din C.E.D.O., așa cum în mod constant s-a pronunțat această instanță supremă. Termenul rezonabil se referă atât la durata procedurilor administrative, cât și la timpul necesar finalizării procedurilor judiciare, statul având obligația de a organiza funcționarea puterilor sale astfel încât să răspundă acestei cerințe pentru ca persoana îndreptățită să beneficieze efectiv de protecția asigurată prin acest text al Convenției, precum și prin art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la aceasta.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat în mod constant că aprecierea caracterului rezonabil al duratei unei proceduri trebuie să fie făcută în fiecare cauză în parte, în funcție de circumstanțele sale concrete, precum și prin raportare la criteriile consacrate de jurisprudența acesteia. Respectând aceste exigențe, pe baza probatoriului administrat, prima instanță a concluzionat în mod corect că tergiversarea soluționării dosarului reclamantei, care a avut drept consecință prelungirea la 5 ani a perioadei de timp în care aceasta nu a beneficiat de acordarea efectivă a măsurilor reparatorii, echivalează cu o încălcare a prevederilor art. 6 din C.E.D.O. și a art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție.

Criticile recurentei nu pot fi primite întrucât, pe de o parte, demolarea construcțiilor este circumscrisă unei situații de fapt, care poate fi dovedită prin orice mijloc de probă, nu numai prin înscrisuri, din actele dosarului rezultând că respectiva măsură a fost pusă în practică și urmată de construirea unui bloc, iar pe de altă parte, aspectele ce vizează etapa temporală a finalizării raportului de evaluare pot și trebuie să fie avute în vedere numai pentru determinarea momentului de început al curgerii termenului stabilit pentru emiterea deciziei conținând titlul de despăgubire, în ipoteza în care se va acționa pentru acoperirea unui eventual prejudiciu cauzat de nexecutarea hotărârii. Față de cele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Statul Român, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, împotriva sentinței civile nr. 3544 din 28 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 aprilie 2010.