ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2129/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 3544

din 28 octombrie 2009, a admis acțiunea formulată de reclamanta

Ț.E., în contradictoriu cu Statul Român, prin Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor, obligând pârâta să desemneze un evaluator,

conform procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005, precum și să

emită decizia cuprinzând titlul de despăgubiri, în baza

dispoziției nr. 747 din 5 noiembrie 2004, emisă de Primăria Municipiului

Turnu Măgurele, pentru imobilul situat în acest oraș, într-un termen

de 30 de zile de la data întocmirii raportului de evaluare.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut că, prin dispoziția mai sus

menționată s-a admis cererea de acordare de măsuri reparatorii

prin echivalent, formulată de reclamantă pentru imobilul situat în

Municipiul Turnu Măgurele, și s-a stabilit valoarea echivalentă a

imobilului, imposibil de restituit în natură, de 951.336.454 lei.

Constatând că atitudinea de

tergiversare a soluționării dosarului, manifestată de

pârâtă, a permis trecerea unui interval de 5 ani de la data emiterii deciziei

nr. 746 din 5 noiembrie 2004, fără ca reclamanta să beneficieze

de o soluționare efectivă a cererii sale, instanța a apreciat

că, în speță, au fost încălcate prevederile art. 6

paragraful 1 din C.E.D.O. și art. 1 din Primul Protocol adițional C.E.D.O.,

întrucât un termen rezonabil nu poate fi apreciat ca fiind mai mare de 6 luni,

iar cei 5 ani care au trecut de la data transmiterii dosarului de

despăgubiri reprezintă un interval suficient de care pârâta a

beneficiat pentru analizarea dosarului reclamantei.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor, solicitând modificarea ei în sensul respingerii cererii de

chemare în judecată ca fiind neîntemeiată.

În motivarea recursului au fost

reiterate apărările formulate în fața primei instanțe,

vizând, în esență, necesitatea respectării ordinii de

înregistrare a dosarelor, a etapelor prevăzute de Legea nr. 247/2005

și a completării dosarului reclamantei cu înscrisuri din care să

reiasă dacă s-a dat curs autorizației de demolare a

construcțiilor. S-a susținut, totodată, că nu este

justificată stabilirea unui termen de numai 30 de zile de la întocmirea

raportului de evaluare pentru emiterea deciziei conținând titlul de

despăgubire, în condițiile în care anterior emiterii acesteia este

obligatorie efectuarea anumitor operațiuni tehnico-administrative constând

în comunicarea raportului de evaluare către persoanele

îndreptățite, acestea având dreptul să formuleze

obiecțiuni, examinarea eventualelor obiecțiuni formulate și

comunicarea răspunsului evaluatorului, atât către beneficiari, cât

și Comisiei Centrale, imposibil fiind ca toate acestea să fie finalizate

în termenul astfel stabilit.

Recursul nu este fondat.

Examinând actele dosarului,

hotărârea atacată și criticile ce i-au fost aduse, prin prisma dispozițiilor

art. 304

1

C. proc. civ. și a prevederilor legale incidente în

materia supusă controlului judiciar, Înalta Curte reține că nu

subzistă în cauză nici un motiv de nelegalitate care să

impună casarea sau modificarea acesteia, pentru argumentele ce succed.

Procedura administrativă

instituită prin Legea nr. 247/2005 pentru acordarea despăgubirilor

aferente imobilelor preluate în mod abuziv și care nu pot fi restituite în

natură este o procedură complexă, cuprinzând mai multe etape

distincte, a căror parcurgere este obligatorie, astfel încât în mod

obiectiv decizia reprezentând titlul de despăgubire nu poate fi emisă

în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr.

554/2004, care constituie dreptul comun în materia contenciosului

administrativ.

În aceste proceduri sunt implicate

mai multe entități, iar legiuitorul nu a stabilit un termen în

interiorul căruia să se deruleze fiecare dintre etapele obligatorii

de parcurs.

Această omisiune nu poate

conduce la ideea că autoritatea publică este abilitată să

determine ea însăși un atare interval de timp, fiind necesar ca

respectivele decizii să fie emise într-un termen rezonabil, în sensul dispozițiilor

art. 6 din C.E.D.O., așa cum în mod constant s-a pronunțat

această instanță supremă.

Termenul rezonabil se referă

atât la durata procedurilor administrative, cât și la timpul necesar

finalizării procedurilor judiciare, statul având obligația de a

organiza funcționarea puterilor sale astfel încât să

răspundă acestei cerințe pentru ca persoana

îndreptățită să beneficieze efectiv de protecția asigurată

prin acest text al Convenției, precum și prin art. 1 din Protocolul

adițional nr. 1 la aceasta.

Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a precizat în mod constant că aprecierea caracterului rezonabil al

duratei unei proceduri trebuie să fie făcută în fiecare

cauză în parte, în funcție de circumstanțele sale concrete,

precum și prin raportare la criteriile consacrate de jurisprudența

acesteia.

Respectând aceste exigențe, pe

baza probatoriului administrat, prima instanță a concluzionat în mod

corect că tergiversarea soluționării dosarului reclamantei, care

a avut drept consecință prelungirea la 5 ani a perioadei de timp în

care aceasta nu a beneficiat de acordarea efectivă a măsurilor reparatorii,

echivalează cu o încălcare a prevederilor art. 6 din C.E.D.O. și

a art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție.

Criticile recurentei nu pot fi

primite întrucât, pe de o parte, demolarea construcțiilor este

circumscrisă unei situații de fapt, care poate fi dovedită prin

orice mijloc de probă, nu numai prin înscrisuri, din actele dosarului

rezultând că respectiva măsură a fost pusă în practică

și urmată de construirea unui bloc, iar pe de altă parte,

aspectele ce vizează etapa temporală a finalizării raportului de

evaluare pot și trebuie să fie avute în vedere numai pentru determinarea

momentului de început al curgerii termenului stabilit pentru emiterea deciziei

conținând titlul de despăgubire, în ipoteza în care se va

acționa pentru acoperirea unui eventual prejudiciu cauzat de nexecutarea hotărârii.

Față de cele expuse, Înalta

Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Statul

Român, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, împotriva

sentinței civile nr. 3544 din 28 octombrie 2009 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 27 aprilie 2010.