ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2037/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 2 iunie 2004, reclamantul F.A. a chemat în judecată Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, solicitând obligarea acestuia să-i asigure condițiile necesare reluării activității și obligarea sa la plata sumei de 250.000 Euro, reprezentând daune morale. În motivarea acțiunii, reclamantul arată că deține funcția de director executiv al Direcției pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală a județului Arad și că în perioada 6 iunie 2003 - 30 noiembrie 2003, raportul său de serviciu a fost suspendat, în conformitate cu prevederile art. 81 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 188/1999, aflându-se în concediu, pentru incapacitate temporară de muncă.

Reclamantul susține că la data de 12 ianuarie 2004 a informat în scris, pârâtul, cu privire la încetarea motivului de suspendare a raportului său de serviciu, solicitând să-i asigure condițiile necesare reluării activității în funcția de conducere deținută. Întrucât pârâtul nu i-a răspuns, la data de 26 mai 2004 a revenit în scris la solicitarea sa, pârâtul refuzând să-i permită reluarea activității în funcția de conducere deținută. Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 394 din 21 septembrie 2004, a respins acțiunea, reținând că prin Ordinul nr. 245 din 15 iulie 2003, reclamantul fusese eliberat din funcția de director general al D.G.A.I.A., Arad și numit într-o funcție de execuție, astfel că după încetarea suspendării nu mai putea să-și reia funcția de conducere și că este lipsită de orice relevanță, împrejurarea că acest ordin a fost anulat de instanța de judecată.

Împotriva acestei soluții a declarat recurs, reclamantul F.A., susținând în esență că, în mod greșit instanța de fond a constatat că în momentul în care a notificat pârâtului că au încetat motivele care au determinat suspendarea de drept a raportului său de serviciu, nu mai deținea funcția de conducere. De asemenea, încălcând dispozițiile legii, instanța a apreciat, ca fiind lipsită de orice relevanță, împrejurarea că Ordinul nr. 245/2003 a fost anulat. Recursul este fondat, pentru următoarele considerente: Hotărârea instanței de fond este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea greșită a legii. În perioada 6 iunie 2003 - 30 noiembrie 2003, raportul de serviciu al recurentului-reclamant a fost suspendat de drept, în conformitate cu prevederile art. 81 lit. h) din Legea nr. 188/1999, republicată, fiind în concediu pentru incapacitate temporară de muncă.

Cu toate că prevederile art. 35 din Legea nr. 188/1999 interzic încetarea sau modificarea raportului de serviciu în perioada concediului de boală, prin Ordinul nr. 245 din 15 iulie 2003, intimatul-pârât l-a eliberat pe recurentul-reclamant din funcția de director general, raportul său de serviciu de funcționar public de conducere încetând prin încălcarea prevederilor legale. Prin sentința civilă nr. 439 din 2 decembrie 2003, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, a anulat Ordinul nr. 245/2003, obligând pârâtul să-l reintegreze pe reclamantul F.A., în funcția deținută la data emiterii ordinului.

Această hotărâre este definitivă și executorie de drept, în conformitate cu dispozițiile art. 289 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, coroborate cu prevederile art. 93 din Legea nr. 188/1999, potrivit cărora dispozițiile prezentei legi se completează cu prevederile legislației muncii, precum și cu reglementările de drept comun, civile, administrative sau penale, după caz, în măsura în care nu contravin legislației specifice funcției publice. Dispozițiile art. 278 C. proc. civ., prevăd că hotărârile primei instanțe sunt executorii de drept, când au ca obiect: pct. 1, plata salariilor sau altor drepturi izvorâte din raporturile juridice de muncă, iar art. 371 prevede că obligația stabilită prin hotărârea unei instanțe sau printr-un alt titlu, se aduce la îndeplinire de bună voie.

Nesocotind aceste prevederi legale, instanța de fond a constatat că este lipsită de orice relevanță, împrejurarea că Ordinul nr. 245/2003 a fost anulat de instanță. Sentința civilă nr. 439/2003 prin care a fost anulat acel act administrativ, deși definitivă, nu este executorie, după cum prevăd dispozițiile art. 14 alin. (2) din Legea nr. 29/1990. Fără vreun temei legal, instanța de fond a apreciat că în momentul în care recurentul-reclamant i-a notificat pârâtului, că au încetat motivele de suspendare de drept a raportului său de serviciu, nu mai deținea funcția de conducere. Întrucât Ordinul nr. 245/2003 a fost anulat de instanța de fond, prin anulare a rămas în vigoare actul administrativ de numire în funcția de conducere.

Întrucât prin sentința civilă nr. 439 din 2 decembrie 2003 a fost anulat ordinul atacat și a fost obligat pârâtul să-l reîncadreze pe reclamant în funcția de director executiv la Direcția pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală a județului Arad, recurentul-reclamant urmează să pună în executare această hotărâre, capătul său de cerere privind obligarea pârâtului de a-i asigura condițiile necesare reluării activității, neputând fi admis. Cu privire la solicitarea recurentului-reclamant, de a fi obligat pârâtul la plata sumei de 250.000 Euro, cu titlu de daune morale, se constată următoarele: Potrivit art. 998 C. civ.: „orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”.

Regulile de bază ce guvernează răspunderea civilă sunt: principiul reparării integrale a prejudiciului și principiul reparării în natură a prejudiciului. Repararea integrală a prejudiciului presupune înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale unui fapt ilicit și culpabil, fie ele patrimoniale sau nepatrimoniale, în scopul repunerii în situația anterioară a victimei ( restitutio in integrum ). Potrivit dispozițiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 29/1990, în cazul admiterii cererii în anulare a actului administrativ sau de recunoaștere a dreptului încălcat, instanța va hotărî și asupra daunelor materiale și morale. În literatura de specialitate, daunele morale sunt apreciate ca reprezentând o atingere adusă existenței fizice a persoanei, integrității corporale și sănătății, cinstei, demnității și onoarei, prestigiului profesional, ș.a.m.d.

Potrivit dispozițiilor art. 1169 C. civ., sarcina probei în cererea privind acordarea daunelor morale revin reclamantului ( actori incubit onus probandi ). Potrivit regulilor din dreptul comun, reclamantul trebuie să facă dovada existenței prejudiciului moral încercat a caracterului ilicit al faptei pârâtului, săvârșită de acesta cu vinovăție și a raportului de cauzalitate dintre prejudiciul respectiv și fapta pârâtului. În cazul în speță, prin comportamentul său abuziv și ilegal, intimatul-pârât i-a vătămat grav recurentului-reclamant un drept fundamental – dreptul la muncă, cauzându-i și prejudicii de ordin moral, prin afectarea onoarei, prestigiului și a demnității ocrotite de lege. Atitudinea pârâtului i-a afectat grav recurentului-reclamant, și sănătatea, motiv care a determinat suspendarea de drept a raportului său de serviciu, înrăutățindu-i afecțiunile cardiovasculare de care suferă.

Cu privire la stabilirea cuantumului daunelor morale, instanța va avea în vedere ca acesta să aibă efecte compensatorii, neputând să constituie nici amenzi excesive pentru autorii daunelor și nici venituri nejustificate pentru victimele acestora. Spre deosebire de celelalte despăgubiri civile, care presupun un suport probator, în privința daunelor morale nu se poate apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care, în raport cu consecințele suferite de partea vătămată, va aprecia o anumită sumă globală care să compenseze prejudiciul moral cauzat. Având în vedere cele mai sus expuse, instanța va admite cel de-al doilea capăt de cerere și va dispune obligarea pârâtului la echivalentul în lei a sumei de 50.000 Euro și la cheltuieli de judecată, conform art. 274 C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de F.A. împotriva sentinței civile nr. 394 din 21 septembrie 2004, a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ. Modifică sentința atacată și în fond, admite în parte acțiunea formulată de reclamantul F.A. Obligă pârâtul să plătească reclamantului, cu titlu de daune morale, echivalentul în lei a 50.000 euro și 3.800.000 lei, cheltuieli de judecată. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 martie 2005.