ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2037/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

la 2 iunie 2004, reclamantul F.A. a chemat în judecată Ministerul Agriculturii,

Pădurilor și Dezvoltării Rurale, solicitând obligarea acestuia să-i asigure

condițiile necesare reluării activității și obligarea sa la plata sumei de

250.000 Euro, reprezentând daune morale.

În motivarea acțiunii,

reclamantul arată că deține funcția de director executiv al Direcției pentru

Agricultură și Dezvoltare Rurală a județului Arad și că în perioada 6 iunie

2003 - 30 noiembrie 2003, raportul său de serviciu a fost suspendat, în

conformitate cu prevederile art. 81 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 188/1999,

aflându-se în concediu, pentru incapacitate temporară de muncă.

Reclamantul susține că la

data de 12 ianuarie 2004 a informat în scris, pârâtul, cu privire la încetarea

motivului de suspendare a raportului său de serviciu, solicitând să-i asigure

condițiile necesare reluării activității în funcția de conducere deținută.

Întrucât pârâtul nu i-a răspuns, la data de 26 mai 2004 a revenit în scris la

solicitarea sa, pârâtul refuzând să-i permită reluarea activității în funcția

de conducere deținută.

Curtea de Apel Timișoara, secția

comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 394 din 21

septembrie 2004, a respins acțiunea, reținând că prin Ordinul nr. 245 din 15

iulie 2003, reclamantul fusese eliberat din funcția de director general al

D.G.A.I.A., Arad și numit într-o funcție de execuție, astfel că după încetarea

suspendării nu mai putea să-și reia funcția de conducere și că este lipsită de

orice relevanță, împrejurarea că acest ordin a fost anulat de instanța de

judecată.

Împotriva acestei soluții a

declarat recurs, reclamantul F.A., susținând în esență că, în mod greșit

instanța de fond a constatat că în momentul în care a notificat pârâtului că au

încetat motivele care au determinat suspendarea de drept a raportului său de

serviciu, nu mai deținea funcția de conducere.

De asemenea, încălcând

dispozițiile legii, instanța a apreciat, ca fiind lipsită de orice relevanță,

împrejurarea că Ordinul nr. 245/2003 a fost anulat.

Recursul este fondat, pentru

următoarele considerente:

Hotărârea instanței de fond

este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea greșită a legii.

În perioada 6 iunie 2003 -

30 noiembrie 2003, raportul de serviciu al recurentului-reclamant a fost

suspendat de drept, în conformitate cu prevederile art. 81 lit. h) din Legea nr.

188/1999, republicată, fiind în concediu pentru incapacitate temporară de

muncă.

Cu toate că prevederile art.

35 din Legea nr. 188/1999 interzic încetarea sau modificarea raportului de

serviciu în perioada concediului de boală, prin Ordinul nr. 245 din 15 iulie 2003,

intimatul-pârât l-a eliberat pe recurentul-reclamant din funcția de director

general, raportul său de serviciu de funcționar public de conducere încetând

prin încălcarea prevederilor legale.

Prin sentința civilă nr. 439

din 2 decembrie 2003, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de

contencios administrativ, a anulat Ordinul nr. 245/2003, obligând pârâtul să-l

reintegreze pe reclamantul F.A., în funcția deținută la data emiterii

ordinului.

Această hotărâre este

definitivă și executorie de drept, în conformitate cu dispozițiile art. 289 din

Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, coroborate cu prevederile art. 93 din Legea nr.

188/1999, potrivit cărora dispozițiile prezentei legi se completează cu

prevederile legislației muncii, precum și cu reglementările de drept comun,

civile, administrative sau penale, după caz, în măsura în care nu contravin

legislației specifice funcției publice.

Dispozițiile art. 278 C.

proc. civ., prevăd că hotărârile primei instanțe sunt executorii de drept, când

au ca obiect: pct. 1, plata salariilor sau altor drepturi izvorâte din

raporturile juridice de muncă, iar art. 371 prevede că obligația stabilită prin

hotărârea unei instanțe sau printr-un alt titlu, se aduce la îndeplinire de

bună voie.

Nesocotind aceste prevederi

legale, instanța de fond a constatat că este lipsită de orice relevanță,

împrejurarea că Ordinul nr. 245/2003 a fost anulat de instanță. Sentința civilă

nr. 439/2003 prin care a fost anulat acel act administrativ, deși definitivă,

nu este executorie, după cum prevăd dispozițiile art. 14 alin. (2) din Legea nr.

29/1990.

Fără vreun temei legal,

instanța de fond a apreciat că în momentul în care recurentul-reclamant i-a

notificat pârâtului, că au încetat motivele de suspendare de drept a raportului

său de serviciu, nu mai deținea funcția de conducere. Întrucât Ordinul nr. 245/2003

a fost anulat de instanța de fond, prin anulare a rămas în vigoare actul

administrativ de numire în funcția de conducere.

Întrucât prin sentința

civilă nr. 439 din 2 decembrie 2003 a fost anulat ordinul atacat și a fost

obligat pârâtul să-l reîncadreze pe reclamant în funcția de director executiv la

Direcția

pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală

a județului Arad,

recurentul-reclamant urmează să pună în executare această hotărâre, capătul său

de cerere privind obligarea pârâtului de a-i asigura condițiile necesare

reluării activității, neputând fi admis.

Cu privire la solicitarea

recurentului-reclamant, de a fi obligat pârâtul la plata sumei de 250.000 Euro,

cu titlu de daune morale, se constată următoarele:

Potrivit art. 998 C. civ.:

„orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a

cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”.

Regulile de bază ce

guvernează răspunderea civilă sunt: principiul reparării integrale a

prejudiciului și principiul reparării în natură a prejudiciului.

Repararea integrală a prejudiciului

presupune înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale unui fapt ilicit și

culpabil, fie ele patrimoniale sau nepatrimoniale, în scopul repunerii în situația

anterioară a victimei (

restitutio in integrum

).

Potrivit dispozițiilor art. 11

alin. (2) din Legea nr. 29/1990, în cazul admiterii cererii în anulare a

actului administrativ sau de recunoaștere a dreptului încălcat, instanța va

hotărî și asupra daunelor materiale și morale.

În literatura de

specialitate, daunele morale sunt apreciate ca reprezentând o atingere adusă

existenței fizice a persoanei, integrității corporale și sănătății, cinstei,

demnității și onoarei, prestigiului profesional, ș.a.m.d.

Potrivit dispozițiilor art. 1169

C. civ., sarcina probei în cererea privind acordarea daunelor morale revin reclamantului

(

actori incubit onus probandi

). Potrivit regulilor din dreptul comun,

reclamantul trebuie să facă dovada existenței prejudiciului moral încercat a

caracterului ilicit al faptei pârâtului, săvârșită de acesta cu vinovăție și a

raportului de cauzalitate dintre prejudiciul respectiv și fapta pârâtului.

În cazul în speță, prin

comportamentul său abuziv și ilegal, intimatul-pârât i-a vătămat grav

recurentului-reclamant un drept fundamental – dreptul la muncă, cauzându-i și

prejudicii de ordin moral, prin afectarea onoarei, prestigiului și a demnității

ocrotite de lege.

Atitudinea pârâtului i-a

afectat grav recurentului-reclamant, și sănătatea, motiv care a determinat

suspendarea de drept a raportului său de serviciu, înrăutățindu-i afecțiunile

cardiovasculare de care suferă.

Cu privire la stabilirea

cuantumului daunelor morale, instanța va avea în vedere ca acesta să aibă

efecte compensatorii, neputând să constituie nici amenzi excesive pentru

autorii daunelor și nici venituri nejustificate pentru victimele acestora.

Spre deosebire de celelalte

despăgubiri civile, care presupun un suport probator, în privința daunelor

morale nu se poate apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care,

în raport cu consecințele suferite de partea vătămată, va aprecia o anumită

sumă globală care să compenseze prejudiciul moral cauzat.

Având în vedere cele mai sus

expuse, instanța va admite cel de-al doilea capăt de cerere și va dispune

obligarea pârâtului la echivalentul în lei a sumei de 50.000 Euro și la cheltuieli

de judecată, conform art. 274 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

F.A. împotriva sentinței civile nr. 394 din 21 septembrie 2004, a Curții de

Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ.

Modifică sentința atacată și

în fond, admite în parte acțiunea formulată de reclamantul F.A.

Obligă pârâtul să plătească

reclamantului, cu titlu de daune morale, echivalentul în lei a 50.000 euro și

3.800.000 lei, cheltuieli de judecată.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 martie 2005.