ÎCCJ, decizie (scj.ro #85133)

Funcționar public. Eliberare din funcție în perioada concediului pentru incapacitate temporară de muncă. Vătămarea unui drept. Daune morale. Legea nr.29/1990 , art.11 alin.(2) Legea nr.188/1999, republicată , art.35, art.81 alin.(1) lit.h), art.93 Legea nr.53/2003 - Codul muncii , art.289 Cod civil , art.998, art.1169 Codul de procedură civilă , art.278, art.371 Potrivit prevederilor art.35 din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, în perioada concediului de boală, raportul de serviciu nu poate înceta și nu poate fi modificat decât din inițiativa funcționarului public în cauză.

În speță, faptul că, ulterior anulării de către instanță a actului administrativ prin care s-a dispus încetarea raportului de serviciu al recurentului-reclamant în perioada concediului pentru incapacitate temporară de muncă, intimatul-pârât, emitent al actului administrativ, nu a pus în executare sentința civilă prin care s-a dispus reîncadrarea funcționarului în funcția deținută anterior, reprezintă un comportament abuziv și ilegal, de natură să-i vatăme grav recurentului-reclamant un drept fundamental – dreptul la muncă, cauzându-i și prejudicii de ordin moral, prin atingerea adusă onoarei, prestigiului și demnității ocrotite de lege. Cuantumul daunelor morale acordate trebuie să aibă efecte compensatorii, neputând să constituie nici amenzi excesive aplicate intimatului-pârât și nici venituri nejustificate acordate recurentului-reclamant.

I.C.C.J., Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr.2037 din 29 martie 2005 Prin acțiunea înregistrată la 2.06.2004, reclamantul F.A.G. a chemat în judecată Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, solicitând obligarea acestuia să-i asigure condițiile necesare reluării activității și obligarea sa la plata sumei de 250.000 Euro, reprezentând daune morale. În motivarea acțiunii, reclamantul arată că deține funcția de director executiv al Direcției pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală a Județului Arad și că, în perioada 06.06. – 30.11.2003, raportul său de serviciu a fost suspendat în conformitate cu prevederile art.81 alin.(1) lit.h) din Legea nr.188/1999, aflându-se în concediu pentru incapacitate temporară de muncă.

Reclamantul susține că, la data de 12.01.2004, a informat în scris pârâtul cu privire la încetarea motivului de suspendare a raportului său de serviciu, solicitând să-i asigure condițiile necesare reluării activității în funcția de conducere deținută. Întrucât pârâtul nu i-a răspuns, la data de 26.05.2004 a revenit în scris la solicitarea sa, pârâtul refuzând să-i permită reluarea activității în funcția de conducere deținută. Curtea de Apel Timișoara – Secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr.394 din 21 septembrie 2004, a respins acțiunea, reținând că prin Ordinul nr.245 din 15.07.2003 reclamantul fusese eliberat din funcția de director general și numit într-o funcție de execuție, astfel că după încetarea suspendării nu mai putea să-și reia funcția de conducere și că este lipsită de orice relevanță împrejurarea că acest ordin a fost anulat de instanța de judecată.

Împotriva acestei soluții a declarat recurs reclamantul F.A.G., susținând, în esență, că, în mod greșit, instanța de fond a constatat că în momentul în care a notificat pârâtului că au încetat motivele care au determinat suspendarea de drept a raportului său de serviciu, nu mai deținea funcția de conducere. De asemenea, încălcând dispozițiile legii, instanța a apreciat ca fiind lipsită de orice relevanță împrejurarea că Ordinul nr.245/2003 a fost anulat. Recursul este fondat. Hotărârea instanței de fond este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea greșită a legii. În perioada 06.06 – 30.11.2003, raportul de serviciu al recurentului-reclamant a fost suspendat de drept în conformitate cu prevederile art.81 alin.(1) lit.h) din Legea nr.188/1999, republicată, fiind în concediu pentru incapacitate temporară de muncă.

Cu toate că prevederile art.35 din Legea nr.188/1999 interzic încetarea sau modificarea raportului de serviciu în perioada concediului de boală, prin Ordinul nr.245 din 15.07.2003, intimatul-pârât l-a eliberat pe recurentul-reclamant din funcția de director general, raportul său de serviciu de funcționar public de conducere încetând prin încălcarea prevederilor legale. Prin sentința civilă nr.439 din 2.12.2003 Curtea de Apel Timișoara – Secția comercială și de contencios administrativ a anulat Ordinul nr.245/2003, obligând pârâtul să-l reintegreze pe reclamant în funcția deținută la data emiterii ordinului.

Această hotărâre este definitivă și executorie de drept, în conformitate cu dispozițiile art.289 din Legea nr.53/2003 – Codul muncii, coroborate cu prevederile art.93 din Legea nr.188/1999, potrivit cărora dispozițiile prezentei legi se completează cu prevederile legislației muncii, precum și cu reglementările de drept comun, civile, administrative sau penale, după caz, în măsura în care nu contravin legislației specifice funcției publice. Dispozițiile art.278 C.proc.civ. prevăd că hotărârile primei instanțe sunt executorii de drept când au ca obiect plata salariilor sau altor drepturi izvorâte din raporturile juridice de muncă, iar art.371 prevede că obligația stabilită prin hotărârea unei instanțe sau printr-un alt titlu, se aduce la îndeplinire de bună voie.

Nesocotind aceste prevederi legale, instanța de fond a constatat că este lipsită de orice relevanță împrejurarea că Ordinul nr.245/2003 a fost anulat de instanță. Sentința civilă nr.439/2003 prin care a fost anulat acel act administrativ, deși definitivă nu este executorie, după cum prevăd dispozițiile art.14 alin.2 din Legea nr.29/1990. Fără vreun temei legal, instanța de fond a apreciat că în momentul în care recurentul-reclamant i-a notificat pârâtului că au încetat motivele de suspendare de drept a raportului său de serviciu, nu mai deținea funcția de conducere. Întrucât Ordinul nr.245/2003 a fost anulat de instanța de fond, prin anulare a rămas în vigoare actul administrativ de numire în funcția de conducere.

Întrucât, prin sentința civilă nr.439 din 2.12.2003, a fost anulat ordinul atacat și a fost obligat pârâtul să-l reîncadreze pe reclamant în funcția de director executiv la Direcției pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală a Județului Arad, recurentul-reclamant urmează să pună în executare această hotărâre, capătul său de cerere privind obligarea pârâtului de a-i asigura condițiile necesare reluării activității neputând fi admis. Cu privire la solicitarea recurentului-reclamant de a fi obligat pârâtul la plata sumei de 250.000 Euro, cu titlu de daune morale, se constată următoarele: Potrivit art.998 Cod civil: „orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”.

Regulile de bază ce guvernează răspunderea civilă sunt: principiul reparării integrale a prejudiciului și principiul reparării în natură a prejudiciului. Repararea integrală a prejudiciului presupune înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale unui fapt ilicit și culpabil, fie ele patrimoniale sau nepatrimoniale, în scopul repunerii în situația anterioară a victimei, conform principiului de drept restitutio in integrum . Potrivit dispozițiilor art.11 alin.2 din Legea nr.29/1990, în cazul admiterii cererii în anulare a actului administrativ sau de recunoaștere a dreptului încălcat, instanța va hotărî și asupra daunelor materiale și morale. În literatura de specialitate, daunele morale sunt apreciate ca reprezentând o atingere adusă existenței fizice a persoanei, integrității corporale și sănătății, cinstei, demnității și onoarei, prestigiului profesional, ș.a.m.d.

Potrivit dispozițiilor art.1169 din Codul civil, sarcina probei în cererea privind acordarea daunelor morale revine reclamantului, conform principiului de drept actori incumbit onus probandi . Potrivit regulilor din dreptul comun, reclamantul trebuie să facă dovada existenței prejudiciului moral încercat a caracterului ilicit al faptei pârâtului, săvârșită de acesta cu vinovăție și a raportului de cauzalitate dintre prejudiciul respectiv și fapta pârâtului. În speță, prin comportamentul său abuziv și ilegal, intimatul-pârât i-a vătămat grav recurentului-reclamant un drept fundamental – dreptul la muncă, cauzându-i și prejudicii de ordin moral, prin afectarea onoarei, prestigiului și a demnității ocrotite de lege.

Atitudinea pârâtului i-a afectat grav recurentului-reclamant și sănătatea, motiv care a determinat suspendarea de drept a raportului său de serviciu, înrăutățindu-i afecțiunile cardiovasculare de care suferă. Cu privire la stabilirea cuantumului daunelor morale, instanța va avea în vedere ca acesta să aibă efecte compensatorii, neputând să constituie nici amenzi excesive pentru autorii daunelor și nici venituri nejustificate pentru victimele acestora. Spre deosebire de celelalte despăgubiri civile, care presupun un suport probator, în privința daunelor morale nu se poate apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care, în raport de consecințele suferite de partea vătămată, va aprecia o anumită sumă globală care să compenseze prejudiciul moral cauzat.

Instanța a admis cel de-al doilea capăt de cerere și a dispus obligarea pârâtului la plata echivalentului în lei al sumei de 50.000 Euro și la cheltuieli de judecată. Recursul a fost admis.