ÎCCJ, decizie (scj.ro #85133)

Funcționar public. Eliberare

din funcție în perioada concediului pentru incapacitate temporară de muncă.

Vătămarea unui drept. Daune morale.

Legea

nr.29/1990

, art.11 alin.(2)

Legea

nr.188/1999, republicată

, art.35, art.81 alin.(1) lit.h), art.93

Legea

nr.53/2003 - Codul muncii

, art.289

Cod

civil

, art.998, art.1169

Codul

de procedură civilă

, art.278, art.371

Potrivit prevederilor art.35 din Legea nr.188/1999 privind

Statutul funcționarilor publici, republicată, în perioada concediului de boală,

raportul de serviciu nu poate înceta și nu poate fi modificat decât din

inițiativa funcționarului public în cauză.

În speță, faptul că, ulterior anulării de către instanță a

actului administrativ prin care s-a dispus încetarea raportului de serviciu al

recurentului-reclamant în perioada concediului pentru incapacitate temporară de

muncă, intimatul-pârât, emitent al actului administrativ, nu a pus în executare

sentința civilă prin care s-a dispus reîncadrarea funcționarului în funcția

deținută anterior, reprezintă un comportament abuziv și ilegal, de natură să-i

vatăme grav recurentului-reclamant un drept fundamental – dreptul la muncă,

cauzându-i și prejudicii de ordin moral, prin atingerea adusă onoarei,

prestigiului și demnității ocrotite de lege.

Cuantumul daunelor morale acordate trebuie să aibă efecte

compensatorii, neputând să constituie nici amenzi excesive aplicate

intimatului-pârât și nici venituri nejustificate acordate

recurentului-reclamant.

I.C.C.J.,

Secția de contencios administrativ și fiscal,

decizia

nr.2037 din 29 martie 2005

Prin acțiunea înregistrată la 2.06.2004, reclamantul F.A.G. a chemat în

judecată Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, solicitând

obligarea acestuia să-i asigure condițiile necesare reluării activității și

obligarea sa la plata sumei de 250.000 Euro, reprezentând daune morale.

În motivarea acțiunii, reclamantul arată că deține funcția de director executiv

al Direcției pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală a Județului Arad și că, în

perioada 06.06. – 30.11.2003, raportul său de serviciu a fost suspendat în

conformitate cu prevederile art.81 alin.(1) lit.h) din Legea nr.188/1999,

aflându-se în concediu pentru incapacitate temporară de muncă.

Reclamantul susține că, la data de 12.01.2004, a informat în scris pârâtul cu

privire la încetarea motivului de suspendare a raportului său de serviciu,

solicitând să-i asigure condițiile necesare reluării activității în funcția de

conducere deținută. Întrucât pârâtul nu i-a răspuns, la data de 26.05.2004 a

revenit în scris la solicitarea sa, pârâtul refuzând să-i permită reluarea

activității în funcția de conducere deținută.

Curtea de Apel Timișoara – Secția comercială și de contencios administrativ, prin

sentința civilă nr.394 din 21 septembrie 2004, a respins acțiunea, reținând că

prin Ordinul nr.245 din 15.07.2003 reclamantul fusese eliberat din funcția de

director general și numit într-o funcție de execuție, astfel că după încetarea

suspendării nu mai putea să-și reia funcția de conducere și că este lipsită de

orice relevanță împrejurarea că acest ordin a fost anulat de instanța de

judecată.

Împotriva acestei soluții a declarat recurs reclamantul F.A.G., susținând, în

esență, că, în mod greșit, instanța de fond a constatat că în momentul în care

a notificat pârâtului că au încetat motivele care au determinat suspendarea de

drept a raportului său de serviciu, nu mai deținea funcția de conducere.

De asemenea, încălcând dispozițiile legii, instanța a apreciat ca fiind lipsită

de orice relevanță împrejurarea că Ordinul nr.245/2003 a fost anulat.

Recursul este fondat.

Hotărârea instanței de fond este lipsită de temei legal, fiind dată cu

aplicarea greșită a legii.

În perioada 06.06 – 30.11.2003, raportul de serviciu al recurentului-reclamant

a fost suspendat de drept în conformitate cu prevederile art.81 alin.(1) lit.h)

din Legea nr.188/1999, republicată, fiind în concediu pentru incapacitate temporară

de muncă.

Cu toate că prevederile art.35 din Legea nr.188/1999 interzic încetarea sau

modificarea raportului de serviciu în perioada concediului de boală, prin

Ordinul nr.245 din 15.07.2003, intimatul-pârât l-a eliberat pe recurentul-reclamant

din funcția de director general, raportul său de serviciu de funcționar public

de conducere încetând prin încălcarea prevederilor legale.

Prin sentința civilă nr.439 din 2.12.2003 Curtea de Apel Timișoara – Secția

comercială și de contencios administrativ a anulat Ordinul nr.245/2003,

obligând pârâtul să-l reintegreze pe reclamant în funcția deținută la data

emiterii ordinului.

Această hotărâre este definitivă și executorie de drept, în conformitate cu

dispozițiile art.289 din Legea nr.53/2003 – Codul muncii, coroborate cu

prevederile art.93 din Legea nr.188/1999, potrivit cărora dispozițiile

prezentei legi se completează cu prevederile legislației muncii, precum și cu

reglementările de drept comun, civile, administrative sau penale, după caz, în

măsura în care nu contravin legislației specifice funcției publice.

Dispozițiile art.278 C.proc.civ. prevăd că hotărârile primei instanțe sunt

executorii de drept când au ca obiect plata salariilor sau altor drepturi

izvorâte din raporturile juridice de muncă, iar art.371 prevede că obligația

stabilită prin hotărârea unei instanțe sau printr-un alt titlu, se aduce la

îndeplinire de bună voie.

Nesocotind aceste prevederi legale, instanța de fond a constatat că este lipsită

de orice relevanță împrejurarea că Ordinul nr.245/2003 a fost anulat de

instanță. Sentința civilă nr.439/2003 prin care a fost anulat acel act

administrativ, deși definitivă nu este executorie, după cum prevăd dispozițiile

art.14 alin.2 din Legea nr.29/1990.

Fără vreun temei legal, instanța de fond a apreciat că în momentul în care

recurentul-reclamant i-a notificat pârâtului că au încetat motivele de

suspendare de drept a raportului său de serviciu, nu mai deținea funcția de

conducere. Întrucât Ordinul nr.245/2003 a fost anulat de instanța de fond, prin

anulare a rămas în vigoare actul administrativ de numire în funcția de

conducere.

Întrucât, prin sentința civilă nr.439 din 2.12.2003, a fost anulat ordinul

atacat și a fost obligat pârâtul să-l reîncadreze pe reclamant în funcția de

director executiv la Direcției pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală a

Județului Arad, recurentul-reclamant urmează să pună în executare această

hotărâre, capătul său de cerere privind obligarea pârâtului de a-i asigura

condițiile necesare reluării activității neputând fi admis.

Cu privire la solicitarea recurentului-reclamant de a fi obligat  pârâtul

la plata sumei de 250.000 Euro, cu titlu de daune morale, se constată

următoarele:

Potrivit art.998 Cod civil: „orice faptă a omului care cauzează altuia

prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”.

Regulile de bază ce guvernează răspunderea civilă sunt: principiul reparării

integrale a prejudiciului și principiul reparării în natură a prejudiciului.

Repararea integrală a prejudiciului presupune înlăturarea tuturor consecințelor

dăunătoare ale unui fapt ilicit și culpabil, fie ele patrimoniale sau

nepatrimoniale, în scopul repunerii în situația anterioară a victimei, conform

principiului de drept

restitutio in integrum

.

Potrivit dispozițiilor art.11 alin.2 din Legea nr.29/1990, în cazul admiterii

cererii în anulare a actului administrativ sau de recunoaștere a dreptului

încălcat, instanța va hotărî și asupra daunelor materiale și morale.

În literatura de specialitate, daunele morale sunt apreciate ca reprezentând o

atingere adusă existenței fizice a persoanei, integrității corporale și

sănătății, cinstei, demnității și onoarei, prestigiului profesional, ș.a.m.d.

Potrivit dispozițiilor art.1169 din Codul civil, sarcina probei în cererea

privind acordarea daunelor morale revine reclamantului, conform principiului de

drept

actori incumbit onus probandi

. Potrivit regulilor din dreptul

comun, reclamantul trebuie să facă dovada existenței prejudiciului moral

încercat a caracterului ilicit al faptei pârâtului, săvârșită de acesta cu

vinovăție și a raportului de cauzalitate dintre prejudiciul respectiv și fapta

pârâtului.

În speță, prin comportamentul său abuziv și ilegal, intimatul-pârât i-a vătămat

grav recurentului-reclamant un drept fundamental – dreptul la muncă, cauzându-i

și prejudicii de ordin moral, prin afectarea onoarei, prestigiului și a

demnității ocrotite de lege.

Atitudinea pârâtului i-a afectat grav recurentului-reclamant și sănătatea,

motiv care a determinat suspendarea de drept a raportului său de serviciu,

înrăutățindu-i afecțiunile cardiovasculare de care suferă.

Cu privire la stabilirea cuantumului daunelor morale, instanța

va avea în vedere ca acesta să aibă efecte compensatorii, neputând să

constituie nici amenzi excesive pentru autorii daunelor și nici venituri

nejustificate pentru victimele acestora.

Spre deosebire de celelalte despăgubiri civile, care presupun un

suport probator, în privința daunelor morale nu se poate apela la probe

materiale, judecătorul fiind singurul care, în raport de consecințele suferite

de partea vătămată, va aprecia o anumită sumă globală care să compenseze

prejudiciul moral cauzat.

Instanța a admis cel de-al doilea capăt de cerere și a dispus

obligarea pârâtului la plata echivalentului în lei al sumei de 50.000 Euro și

la cheltuieli de judecată.

Recursul a fost admis.