ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6108/2019

Ședința publică din data de 03 decembrie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1 Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2013 reclamantul A., în contradictoriu cu autoritatea pârâtă Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, a solicitat anularea Ordinului nr. 337/04.03.2013 și a actului administrativ subsecvent Ordinul 3110/09.10.2013, ambele emise de Ministrul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice prin care s-a dispus eliberarea sa din funcția publică de Director al Direcției pentru Dezvoltare Locală; reintegrarea sa în funcția publică deținută anterior emiterii actului administrativ contestat sau într-o funcție publică echivalentă, de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești și obligarea intimatei la plata de despăgubiri în condițiile art. 106 din Legea 188/1999 egale cu totalitatea drepturilor salariale și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, calculate de la data eliberării din funcție, până la reintegrarea efectivă în funcție.

1.2. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința nr. 41 din 27.02.2017 a Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice și s-a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, ca nefondată.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinței civile nr. 41 pronunțata la data de 27.02.2017 de către Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal a formulat recurs reclamantul A., criticând hotărârea atacată ca nelegală, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

I. Sentința nu cuprinde motivele care au condus la concluzia legalității Ordinului nr. 3110/09.10.2013.

Prin cererea adresată instanței a solicitat anularea Ordinului de eliberare din funcție nr. 337/2013 si implicit a actului subsecvent, respectiv Ordinul de încetare a raportului de serviciu nr. 3110/2013, însă instanța de fond, fără a cerceta, în prealabil, nelegalitatea acestui din urma act, a respins acțiunea ca nefondată, motivarea sentinței referindu-se exclusiv la legalitatea Ordinului nr. 337/2013 și nicidecum la legalitatea/nelegalitatea Ordinului nr. 3110/2013 deși era necesară analizarea și motivarea legalității acestui act subsecvent, în raport de art. 106 din Legea nr. 188/1999.

Soluția primei instanțe, de respingere a acțiunii, reflectă o analiză superficială și o înlăturare nemotivată și fără suport probator a unor apărări formulate, esențiale pentru dezlegarea raportului juridic litigios, o astfel de atitudine echivalând cu o necercetare judecătorească efectivă a fondului cauzei, aspect de natură a prejudicia dreptul la un proces echitabil.

II. Motivarea contradictorie a hotărârii.

Instanța de fond, deși a reținut că intimatul a acceptat concediul medical depus de recurent, nu l-a contestat sau anulat, l-a încadrat în succesiunea actelor emise, și totuși s-a pronunțat în mod greșit în sensul că intimatul nu avea cum să cunoască că existența concediului medical, astfel încât cu privire la hotărârea pronunțată nu se poate exercita un control judiciar eficient, prin prisma acestor contradicții.

III. Sentința a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 36 din Legea nr. 188/1999 prin raportare la art. 81 din Ordinul nr. 60/2006; art. 99 din Legea nr. 188/1999; art. 100 din Legea nr. 188/999

a. Art. 36 din legea nr. 188/1999 nu permite instituției publice ca, în ipoteze în care funcționarul public nu prezintă în termen de 24 de ore certificatul medical, să dispună încetarea raportului de muncă al acestuia, chiar și în ipoteza în care acesta se afla în concediu medical; ci, dimpotrivă, textul de lege nu suportă nicio derogare, în nicio situație nu este permisă încetarea raportului de munca la momentul la care funcționarul este în concediu medical.

Instituția public cunoștea că recurentul se afla în concediu medical încă din 04.03.2013, aspect comunicat acesteia imediat ce starea de boala s-a instalat și nu i-a permis să se deplaseze la serviciu (MDRAP nu a afirmat că în perioada 04.03-13.03.2013 nu ar fi fost bolnav și, implicit, în concediu medical; mai mult, absența sa nu a fost constatată ca fiind o absență nejustificată, ci s-a considerat ca fiind in concediu medical).

Art. 81 din Ordinul nr. 60/2006 stabilește obligativitatea asiguratului de a aduce la cunoștința angajatorului certificatul medical de concediu în termen de 24 de ore doar pentru a realiza plata indemnizației aferente și pentru a anunța Casa de Asigurări de Sănătate; nu pentru a stopa o eventuala încetare a contractului de muncă.

b. Prin acțiune, s-a arătat că Ordinul nr. 337/2012 a fost emis cu încălcarea art. 99 alin. (5) din Legea nr. 188/1999, nefiind puse la dispoziția recurentului funcții publici vacante corespunzătoare pentru a putea opta cu privire la acestea.

Contrar celor reținute de instanța de fond, eliberarea recurentului din funcție încalcă principiul egalității de șanse, întrucât nu i-a fost acordată șansa de a susține un examen în care să-și dovedească cunoștințele profesionale și să îndeplinească astfel unicul criteriu pentru menținerea în funcție, lipsa de șanse nefiindu-i imputabilă.

Încălcarea art. 99 alin. (3), (5) și (6) din Legea nr. 188/1999, este justificată de nerespectarea prevederilor care i-ar fi permis ca odată cu stabilirea postului suspus reducerii, să aibă posibilitatea reală de a ocupa un alt post de funcționar public vacant; sub acest aspect a subliniat că nu trebuia să facă vreo dovadă, ci intimatul trebuia să facă dovada că la data respectivă, chiar dacă ar fi cerut o listă a posturilor vacante în condițiile art. 99 alin. (6) din Legea nr. 188/1999, aceasta i-ar fi asigurat posibilitatea ocupării unui alt post, întrucât nu existau posturi vacante corespunzătoare.

c. Potrivit dispozițiilor art. 100 alin. (3) din lege pentru ipoteza reorganizării și în cazul în care există mai mulți funcționari publici care optează pentru aceeași funcție, se organizează examen de către autoritatea publică, ceea ce în speță s-a și întâmplat, fiind relevant jurisprudența instanței supreme (deciziile nr. 4623/2010 și nr. 1178/2008)

Prin Ordinul nr. 115/31.01.2013 se aprobă noua organigramă și Statul de funcții al Ministerului Dezvoltării, menținându-se numărul de 772 de posturi.

In realitate, așa numita reorganizare a instituției a vizat doar schimbarea unor denumiri ale Direcțiilor din subordinea Ministerului, vechea Direcție pentru relația cu comunitățile locale fiind "botezata" ca urmare a reorganizării Direcția de Administrație publica Locala, Direcție care are in subordine tot un număr de trei Direcții cum existau si anterior, respectiv Direcția pentru Descentralizarea administrației publice, Direcția pentru Reforma Administrației Publice si Direcția pentru Politici Fiscale si Bugetare Locale. In concluzie in cadrul acestei noi Direcții, existau tot trei funcții de conducere echivalente celor din vechea organigrama.

In aceste condiții este evident ca postul deținut de reclamant nu a fost redus, astfel incat paratul trebuia sa facă dovada ca atribuțiile noilor posturi înființate s-au modificat in proporție de peste 50%, pentru a face dovada ca au fost respectate dispozițiile art. 100 din Legea 188/1999.

Însă, atât timp cât pârâta nu a făcut dovada că atribuțiile postului deținut anterior de către reclamant nu sunt în proporție de mai mult de 50% diferite de atribuțiile noilor funcții de conducere create prin înființarea Direcției de Administrație Publica, nu a făcut dovada respectării dispozițiilor art. 100 din Legea nr. 188/1999.

IV. In mod greșit instanța de fond nu s-a pronunțat asupra nulității absolute a Ordinului nr. 337/3013 de eliberare din funcția publica și implicit a Ordinului nr. 3110/2013, de încetare a raportului de serviciu.

a. Chiar dacă în Legea nr. 188/1999 nu se face nicio mențiune cu privire la modul în care trebuie să fie întocmită decizia/ordinul de eliberare din funcție, în sensul că aceasta/acesta trebuie să fie motivat/ă în fapt și în drept în practica judiciară (decizia nr. 1580/11.04.2008 a I. C. civ..J), se arată că o decizie de natură a produce efecte privind drepturile și libertățile fundamentale trebuie motivată din perspectiva posibilității persoanei și a societății de a aprecia asupra legalității și temeiniciei măsurii, respectiv asupra respectării granițelor dintre puterea discreționară și arbitrară.

În jurisprudența comunitară se arată că motivarea trebuie să fie adecvată actului emis și trebuie să prezinte de o manieră clară și univocă algoritmul urmat de instituția care a adoptat măsura atacată, astfel încât să li se permită persoanelor vizate să stabilească motivarea măsurilor și de asemenea, să permită curților comunitare competența să efectueze revizuirea actului".

Instanța de fond ar fi trebuit să aprecieze că este admisibilă nulitatea absolută a ordinului contestat, deoarece nu poate să exercite un control obiectiv asupra acestui ordin necunoscând motivarea în fapt și argumentele care au stat la baza emiterii ordinului de eliberare din funcție, și neexistând motivarea în fapt, instanța nu putea să aprecieze asupra măsurii luate și asupra criteriilor care au stat la baza acestui ordin.

Potrivit dispozițiilor art. 106 din Legea nr. 188/1999, după anularea ordinului contestat instanța de fond trebuia să oblige intimatul la despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și recalculate, precum și celelalte drepturi de care as fi beneficiat subsemnatul de la data emiterii ordinului anulat și până la reintegrarea efectivă.

Obligația motivării actului administrativ reprezintă o cerința de legalitate a acestuia unanim acceptata atât pe plan intern, cat si la nivel comunitar. Motivarea acrului administrativ constituie o garanție împotriva arbitrariului si se impune cu deosebire in cazul actelor prin care se modifica ori se suprima drepturi sau situații juridice individuale si subiective.

Motivarea unui ordin administrativ nu poate fi limitata la considerente legate de competenta emitentului ori la temeiul de drept al acesteia, ci trebuie sa conțină si elementele de fapt care sa permită, pe de o parte, destinatarilor sa cunoască si sa evalueze temeiurile deciziei, iar pe de alta parte, sa facă posibila exercitarea controlului de legalitate.

b. Prin art. 35 din Legea nr. 188/1999, se instituie un principiu proteguitor pentru funcționarul public și anume, interdicția ca în perioada în care se afla în concediu medical, raporturile de serviciu să înceteze sau să se modifice altfel decât din inițiativa funcționarului public în cauză, pentru protecția funcționarului public aflat într-o situație specială, datorită stării de sănătate.

1.4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice a solicitat respingerea recursului ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Referitor la afirmația că ordinul de eliberare din funcție este nul absolut, fiind dat cu încălcarea dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 188/1999, este de observat că recurentul-reclamant nu și-a îndeplinit obligația legală de a transmite înștiințarea privind apariția stării de incapacitate temporară de muncă, conform prevederilor art. 81 alin. (1) din Ordinul comun al ministrului sănătății și al președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate nr. 60/32/2006 pentru aprobarea Normelor de aplicare a prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 158/2005 privind concediile și indemnizațiile de asigurări sociale de sănătate, cu modificările și completările ulterioare (asigurații au obligația de a înștiința plătitorii de indemnizații de asigurări sociale de sănătate asupra acordării concediilor medicale în termen de 3 zile de la data acordării, obligație ce există în sarcina salariatului chiar dacă el are posibilitatea de a prezenta certificatul de concediu medical până cei târziu la data de 5 a lunii următoare celei pentru care a fost acordat concediul).

În același sens sunt și prevederile art. 32 alin. (1) și (2) din Regulamentul Intern aprobat prin Ordinul ministrului nr. 2205/08.08.2011 în raport de care recurentul nu a respectat procedura care trebuie îndeplinită în cazul în care intervine starea de incapacitate temporară de muncă.

Referitor la afirmațiile potrivit cărora reorganizarea instituției prin reducerea funcției recurentului nu îndeplinește condițiile legale și că au fost încălcate dispozițiile art. 99 alin. (5) din L. 188/1999", s-a arătat că prin ordinul nr. 337/04.03.2013 i-a fost pusă la dispoziție, funcția publică vacantă corespunzătoare la nivel inferior, de consilier evaluare-examinare grad profesional superior la Punctul de informare tehnică în construcții din cadrul Direcției generale tehnică, standarde și reglementări.

II. Procedura de soluționare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 24 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 25 octombrie 2019.

III. Soluția instanței de recurs

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2013 reclamantul A., în contradictoriu cu autoritatea pârâtă Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, a solicitat anularea Ordinului nr. 337/04.03.2013 și a actului administrativ subsecvent Ordinul 3110/09.10.2013, emise de Ministrul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice prin care s-a dispus eliberarea sa din funcția publică de Director al Direcției pentru Dezvoltare Locală; reintegrarea sa în funcția publică deținută anterior emiterii actului administrativ contestat sau într-o funcție publică echivalentă, de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești și obligarea intimatei la plata de despăgubiri în condițiile art. 106 din Legea 188/1999 egale cu totalitatea drepturilor salariale și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, calculate de la data eliberării din funcție, până la reintegrarea efectivă în funcție.

Prin întâmpinare, autoritatea pârâtă a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca nefondată.

Prin sentința nr. 151/26.06.2014 pronunțată de Curtea de Apel Galați a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii și a fost respinsă ca nefondată acțiunea formulată de reclamant.

Prin decizia nr. 234/03.02.2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost admis recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 151/26.06.2014 pronunțată de Curtea de Apel Galați, a fost casată sentința atacată și a fost trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

În rejudecare cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Galați la data de 13.06.2016, sub nr. x/2013*.

Analizând întreg materialul probator administrat în cauză instanța reține următoarele:

Referitor la excepția inadmisibilității invocată de pârâtă prin întâmpinare, Curtea reține că prin sentința nr. 151/26.06.2014, pronunțată de Curtea de Apel Galați în primul ciclu procesual, această excepție a fost respinsă ca nefondată, iar pârâta nu a formulat recurs împotriva sentinței menționate.

Prin urmare, chiar dacă prin Decizia nr. 234/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost casată integral sentința nr. 151/26.06.2014, în raport de prevederile art. 502 C. proc. civ. și având în vedere și considerentele deciziei de casare, Curtea de apel reține că, în rejudecare, instanța nu poate dispune o altă soluție asupra excepției inadmisibilității, motiv pentru care va respinge excepția ca nefondată.

Pe fond, instanța a reținut că prin Ordinul nr. 337/04.03.2013 emis de Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice s-a dispus eliberarea reclamatului din funcția publică de conducere de director, Direcția de dezvoltare locală, Direcția Generală pentru relația cu comunitățile locale, în temeiul art. 99 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/1999, ca urmare a reorganizării activității Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice.

Conform preambulului Ordinului menționat, la emiterea acestui ordin au fost avute în vedere prevederile O.U.G. nr. 96/2012 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administrației publice centrale și pentru modificarea unor acte normative, Statul de funcții al Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, avizat de Agenția Națională a Funcționarilor Publici și aprobat prin Ordinul Ministrului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice nr. 115/31.01.2013 și Metodologia privind reorganizarea și restructurarea Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice nr. 10225/2013, precum și prevederile art. 97 lit. c), art. 99 alin. (1) lit. b) și alin. (2)-(7), art. 103 alin. (1), alin. (2) și alin. (3) lit. c) și art. 106 din Legea nr. 188/1999.

Reclamantul s-a aflat în concediu medical în perioada 04.03.2013 - 08.09.2013, iar ulterior expirării termenului de preaviz, a fost emis Ordinul nr. 3110/09.10.2013 prin care s-a dispus încetarea raportului de serviciu al reclamantului, prin eliberarea din funcția publică, începând cu data de 09.10.2013.

Motivul de nelegalitate invocat de reclamant prin care acesta susține încălcarea prevederilor art. 36 din Legea nr. 188/1999 este nefondat, pentru că reclamantului i-au fost acordate trei certificate de concediu medical în luna martie 2013, primul dintre acestea fiind emis la data de 04.03.2013, pentru perioada 04.03 - 13.03.2013 și, conform mențiunii înscrise pe certificatele menționate, toate cele trei certificate aferente lunii martie au fost depuse de reclamant la instituția pârâtă la data de 02.04.2013.

Prin urmare, reclamantul nu a adus la cunoștința pârâtei faptul că se află în concediu medical, astfel că nu se poate reține încălcarea de către pârâtă a prevederilor art. 36 din Legea nr. 188/1999, câtă vreme aceasta nu a cunoscut faptul că reclamantul se afla în concediu medical.

În ce privește motivul de nelegalitate prin care se invocă încălcarea prevederilor art. 99 alin. (5) din Legea nr. 188/1999, s-a reținut că, pârâta avea obligația de a pune la dispoziția reclamantului funcțiile publice vacante corespunzătoare din cadrul autorității și nicidecum toate funcțiile vacante din cadrul ministerului, astfel că se constată că pârâta a respectat prevederile art. 99 alin. (5) din Legea nr. 188/1999.

În ceea ce privește reorganizarea instituției, aceasta a avut loc ca urmare a prevederilor art. 2 și 26 din O.U.G. nr. 96/2012; respectiv art. 9 din H.G. nr. 1/2013 și Ordinul Ministrului afacerilor interne nr. II/7040/15.01.2013.

În cauză se reține că, în urma preluării activității în domeniul administrației publice, a structurilor și a instituțiilor specializate în acest domeniu de la Ministerul Administrației și Internelor și a adoptării noii structuri organizatorice a Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, autoritatea pârâtă avea obligația, conform art. 9 alin. (5) din H.G. nr. 1/2013 de a proceda la încadrarea personalului în numărul maxim de posturi aprobat și în noua structură organizatorică, cu respectarea condițiilor prevăzute de legislația în vigoare pentru fiecare categorie de personal.

Din structura organizatorică și statul de funcții al Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice rezultă că funcția publică de conducere de director al Direcției pentru Dezvoltare locală din cadrul Direcției generale pentru relația cu comunitățile locale deținută de reclamant a fost desființată.

Conform statului de funcții, în cadrul fiecăreia dintre cele trei direcții din structura Direcției generale administrație publică, există funcția publică de conducere de director, iar din înscrisurile depuse la dosar instanța reține că aceste funcții au fost ocupate prin concurs.

Referitor la susținerile reclamantului în sensul că desființarea postului său nu este justificată întrucât nu erau îndeplinite condițiile art. 100 alin. (4) din Legea nr. 188/1999 s-au reținut prevederile art. 18 și 19 din Regulamentul de organizare și funcționare a Direcției generale pentru relația cu comunitățile locale, aprobat prin Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 252/2010, precum și ale art. 400, 403, 404 și 405 din Regulamentul de organizare a Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, aprobat prin Ordinul Ministrului dezvoltării regionale și administrației publice nr. 2050/05.06.2013.

Deși reclamantul susține că a avut loc doar o schimbare de denumire a structurilor mai sus menționate, acesta nu identifică în mod clar care este structura din cadrul M.D.R.A.P. care consideră că îndeplinește în proporție de peste 50% atribuțiile fostei Direcții pentru Dezvoltare locală.

I. Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., în susținerea căruia reclamantul recurent a arătat că hotărârea atacată nu cuprinde motivele care au condus la concluzia legalității Ordinului nr. 3110/9.10.2013 și că motivarea contradictorie a sentinței recurate este determinată de un raționament logico-juridic eronat, Înalta Curte apreciază că acesta este neîntemeiat, întrucât sentința atacată cuprinde suficiente argumente în considerente care să permită exercitarea controlului judiciar și, mai mult, exprimarea soluției primei instanțe este neechivocă.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde:,,...motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Se desprinde, așadar, din textul de lege precitat, necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept ce au format convingerea instanței precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților. Concluzionând, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă și concretă în concordanță cu probele și actele de la dosar, ea constituind astfel o garanție pentru părțile din proces în fața eventualului arbitrariu judecătoresc și de altfel singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar.

Mai mult, după cum rezultă din Avizul nr. x/2008 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni, privind calitatea hotărârilor judecătorești, motivarea trebuie să răspundă pretențiilor părților, adică diferitelor capete de acuzare și mijloace de apărare, această garanție fiind esențială întrucât permite justițiabilului să se asigure că pretențiile sale au fost examinate, și deci, că judecătorul a ținut cont de ele. În ceea ce privește motivația, aceasta nu trebuie neapărat să fie lungă, trebuind să fie găsit un echilibru just între formularea scurtă și buna înțelegere a hotărârii.

Pe de altă parte, această obligație a instanțelor judecătorești de a-și motiva hotărârile nu trebuie înțeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat. În acest sens, jurisprudența CEDO (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 și paragraful 61 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994) a statuat că întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanță, precum și de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinare și de practicile diferite privind prezentarea și redactarea sentințelor și hotărârilor în diferite state.

Mai exact, pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidențieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 și paragraful 60 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994), fiind necesară examinarea chestiunilor de fapt și de drept aflate la baza controversei, lucru care s-a întâmplat în prezenta cauză, judecătorul nefiind limitat la preluarea stării de fapt și a argumentelor cuprinse în actul de sesizare.

De altfel, instanța de fond a indicat ce reprezintă, în opinia sa, indicii temeinice, respectiv argumentele care au stat la baza raționamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul sentinței, astfel că nu se poate susține, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Nu poate fi reținută susținerea recurentului precum că nu ar fi fost analizată legalitatea Ordinului nr. 3110/2013, întrucât din modul în care sunt structurate considerentele sentinței atacate, rezultă că instanța de fond a cercetat legalitatea celor două acte administrative atacate - ambele ordine, nr. 337/2013 și, respectiv 3110/2013 - printr-o abordare unitară, în raport de motivele de nulitate invocate de recurent prin acțiunea introductivă și reiterate prin cererea de recurs - art. 36, art. 99 alin. (5) și art. 100 din Legea nr. 188/1999.

De altfel, cu privire la ordinul nr. 3310/2013 instanța a analizat legalitatea încetării raportului de serviciu al reclamantului cu pârâta, prin examinarea făcută asupra modului de reorganizare al pârâtei și al cercetării opțiunilor oferite reclamantului, în urma reorganizării instituției, în raport de prevederile art. 99 și 100 din Legea nr. 188/1999.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte apreciază că acest motiv de nelegalitate al sentinței atacate - art. 488 pct. 6 C. proc. civ. - nu este întemeiat, urmând a fi respins ca atare.

II. În ceea ce privește celălalt motiv de casare invocat - art. 488 pct. 6 C. proc. civ. - prin raportare la textele legale despre care se susține că ar fi fost aplicate greșit, Înalta Curte reține următoarele:

De altfel recurentul nu face dovada că instituția pârâtă ar fi luat la cunoștință despre starea de boală a acestuia încă de la data de 4.03.2013, potrivit susținerilor acestuia, deși această obligație de probațiune îi revenea, potrivit art. 249 C. proc. civ.

Pe de altă parte, dacă reclamantul ar fi fost la serviciu, la data de 5.03.2013, avea posibilitatea să ia la cunoștință despre procedura de ocupare a posturilor urmare a reorganizării, însă, nu și-a exprimat opțiunea în acest sens, pentru participarea la examen.

În același sens s-a pronunțat și instanța supremă, statuând că "Întrucât a avut loc o reorganizare efectivă a autorității pârâte (…), împrejurarea că reclamantul se afla în concediu medical, nu putea determina încetarea procedurii de restructurare și reorganizare a APIA, astfel că în mod corect instanța de fond a reținut că după data comunicării deciziei contestate, în perioada de preaviz, autoritatea pârâtă nu mai deținea funcții publice vacante, pentru a le pune la dispoziția reclamantului". (Decizia nr. 5.473 din 17 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal).

Relativ la inaplicabilitatea în speță a prevederilor art. 81 alin. (1) din Ordinul nr. 60/2006, Înalta Curte apreciază că această susținere a recurentei nu poate fi împărtășită ca legală, relevante fiind considerentele unei decizii de speță, care stabilesc următoarele: "În ceea ce privește obligația salariatul de a aduce la cunoștința angajatorului starea de incapacitate, trebuie avute în vedere dispozițiile art. 81 din Ordinul nr. 60/2006 pentru aprobarea Normelor de aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 158/2005 privind concediile și indemnizațiile de asigurări sociale de sănătate, în forma în vigoare la momentul emiterii deciziei de încetare a contractului de muncă al intimatei, ce statuează că asigurații au obligația de a înștiința plătitorii de indemnizații de asigurări sociale de sănătate asupra acordării concediilor medicale în termen de 3 zile de la data acordării (în cauză, 24 ore, conform Ordinului nr. 430/470 din 11 mai 2010, în vigoare din 12.05.2010, subl. ns.), obligație ce există în sarcina salariatului chiar dacă, separat de aceasta, el are posibilitatea de a prezenta certificatul de concediu medical până cel mai târziu la data de 5 a lunii următoare celei pentru care a fost acordat concediul, astfel cum se stipulează în art. 67 din același Ordin, precum și în art. 36 alin. (2) din O.U.G. nr. 158/2005." (Decizia nr. 650 din 21 martie 2011, Curtea de Apel Ploiești, secția conflicte de muncă și asigurări sociale).

Rezultă așadar, că recurenta avea această obligație de încunoștiințare a angajatorului, cu atât mai mult cu cât dispozițiile Ordinului nr. 2205/2011, care aprobă Regulamentul intern al pârâtei, stabilesc aceeași obligație în sarcina acestuia, potrivit art. 32 alin. (1) și (2).

Art. 99 alin. (1) din Lege prevede că "Persoana care are competența legală de numire în funcția publică va dispune eliberarea din funcția publică prin act administrativ, care se comunică funcționarului public în termen de 5 zile lucrătoare de la emitere, în următoarele cazuri: (…) b) autoritatea sau instituția publică își reduce personalul ca urmare a reorganizării activității, prin reducerea postului ocupat de funcționarul public", iar alin. (5) al aceluiași articol, stabilește că: "În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. b), c), și e), în perioada de preaviz, dacă în cadrul autorității sau instituției publice există funcții publice vacante corespunzătoare, aceasta are obligația de a le pune la dispoziție funcționarilor publici.".

Deși reclamantul susține că în mod nelegal nu i-au fost puse la dispoziție funcții publice corespunzătoare, este de reținut că reorganizarea structurilor din cadrul instituției pârâte este reală, iar reducerea postului deținut este efectivă, astfel încât numirea sa într-o funcție de execuție s-a realizat cu respectarea dispozițiilor art. 99 alin. (5) și (7) și art. 100 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici.

Pe de altă parte, nu era posibilă oferirea unei funcții publice de natura celei deținute de recurent, întrucât aceasta a fost desființată, după cum rezultă din Statul de funcții al M.D.R.A.P., așa cum a fost avizat de A.N.F.P. prin avizul nr. x/2013 și aprobat prin Ordinul M.D.R.A.P. nr. 115/31.01.2013.

În îndeplinirea obligațiilor impuse de art. 99 alin. (5) și (7) din lege pârâtul i-a pus la dispoziție recurentului o funcție publică vacantă inferioară, pentru care acesta avea posibilitatea să opteze. Această funcție publică era corespunzătoare pregătirii profesionale a recurentului, neputându-se susține că dreptul de opțiune era limitat ca urmare a oferirii unei singure funcții publice, în condițiile în care aceasta era unica. În aceeași măsură, nu putea fi oferită recurentului o funcție publică de conducere, întrucât cele trei funcții nu erau vacante, fiind ocupate prin concurs. Având în vedere că recurentul a luat la cunoștință de Ordinul nr. 337/2013 - și, implicit despre procedura de reorganizare a instituției - la data de 5.03.2013, nimic nu îl împiedica pe acesta să se înscrie la concursul organizat pentru ocuparea celor trei funcții publice.

Pe de altă parte, chiar dispozițiile art. 99 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/1999, care constituie și temeiul juridic al deciziei contestate, conferă instituției cadrul legal pentru a dispune eliberarea din funcție a funcționarului public atunci când intervin măsuri de reorganizare administrativă a instituției.

Mai mult, reorganizarea constituie o măsură managerială luată de Guvern prin art. 2 din O.U.G. nr. 96/2012, trebuind a fi recunoscut dreptul de apreciere al executivului, în privința organizării propriei activități.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, păstrând ca legală și temeinică hotărârea atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 41 din 27 februarie 2017 a Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 03 decembrie 2019.