ÎCCJ, Decizia nr. 99/2003

Asupra recursului în anulare de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 16 februarie 2001,

reclamantul F.A.G. a chemat în judecată Ministerul Agriculturii, Alimentației

și Pădurilor, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, instanța de

judecată să dispună anularea Ordinului Ministrului Agriculturii, Alimentației

și Pădurilor nr. 157 din 5 februarie 2001.

La 6 martie 2001, reclamantul a

întregit cererea de chemare în judecată, solicitând și obligarea pârâtului la

despăgubiri materiale și morale în sumă provizorie de 10.000.000 lei.

În motivarea cererii, reclamantul a

arătat că a îndeplinit funcția de director general al Direcției Generale pentru

Agricultură și Industrie Alimentară a județului Arad încă din anul 1998.

Ulterior apariției Legii nr.

188/1999 a fost numit pe post în condițiile acestui act normativ.

Prin ordinul atacat a fost eliberat

abuziv din funcția de conducere.

În funcția de conducere menționată a

fost numită o altă persoană.

Prin sentința nr. 375 din 27 martie

2001, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a admis

acțiunea, a anulat ordinul atacat și a obligat pârâtul să plătească

reclamantului 10.000.000 lei daune materiale și morale.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că prin Ordinul nr. 157 din 5 februarie 2001 emis de Ministrul

Agriculturii, Alimentației și Pădurilor, reclamantul a fost eliberat din

funcția de director general al Direcției Generale pentru Agricultură și

Industrie Alimentară a județului Arad, acesta fiind menținut în funcția de

execuție, corespunzător gradului profesional și nivelului salarial de bază

avute anterior.

Prin același ordin a fost delegată o

altă persoană să îndeplinească atribuțiile funcției de director general, până

la ocuparea postului prin concurs.

Temeiul juridic al ordinului atacat

este reprezentat de H.G. nr. 12/2001 privind reorganizarea și funcționarea

Ministerului Agriculturii, Alimentației și Pădurilor, Ordinul nr. 116 din 30

ianuarie 2001 pentru aprobarea structurii organizatorice a instituțiilor

finanțate de la bugetul de stat care funcționează în subordinea Ministerului

Agriculturii, Alimentației și Pădurilor, adresa nr. 44/2001 a Prefecturii Arad

înregistrată la Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor sub nr.

560/40217/40239/2001, O.G. nr. 24/2000, Legea nr. 188/1999 și Codul Muncii.

Întrucât în ordinul atacat nu au

fost indicate articolele corespunzătoare din actele normative menționate,

instanța de judecată a procedat la analiza acestora, sub aspectul cauzelor și

condițiilor eliberării din funcție a unui funcționar public și a constatat că

nu rezultă nici un element privitor la condițiile și cauzele care duc la

demiterea unui director general. Totodată, funcția de director general există

în continuare, așa încât Ordinul nr. 116/2001 nu poate fi reținut ca temei

legal al demiterii reclamantului. În același timp, se constată că în raport de

dispozițiile Legii nr. 188/1999, cu referire la funcția de conducere

menționată, nu se poate discuta despre incompatibilități și nici nu se constată

săvârșirea vreuneia dintre abaterile disciplinare prevăzute de art. 70 alin.

(3) lit. f) din același act normativ, care să justifice demiterea.

S-a mai reținut că dispozițiile art.

110 din Legea nr. 69/1991 nu prevede retragerea avizului cu privire la numirea

unor astfel de conducători, așa încât nici adresa nr. 401 din 26 februarie 2001

a Prefecturii Arad nu poate fi reținută ca temei legal.

În concluzie, instanța de judecată a

reținut că temeiurile legale invocate în ordinul atacat nu se regăsesc în

cauză, că actul administrativ este ilegal, abuziv și vatămă drepturile

recunoscute de lege ale reclamantului.

Față de împrejurarea că reclamantul

a fost lipsit pe toată perioada de indemnizația de conducere, iar pârâtul nu a

contestat suma solicitată, ținând cont de dispozițiile art. 12 din Legea nr.

29/1990 și art. 998-999 C. civ., prima instanță a admis cererea reclamantului

cu privire la daune, apreciind că prin ordinul ilegal emis, acesta a fost

prejudiciat moral, cel puțin sub aspectul prestigiului în instituția condusă.

Împotriva hotărârii primei instanțe,

pârâtul Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor a declarat recurs

invocând stabilirea eronată a situației de fapt și aplicarea greșită a legii.

Curtea Supremă de Justiție, secția

de contencios administrativ, prin decizia nr. 3478 din 2 noiembrie 2001, a

respins recursul declarat de către pârât împotriva hotărârii primei instanțe,

ca nefondat.

S-a reținut că avizul prefectului,

nefiind un aviz conform, nu poate fi reținut, sub aspectul incompatibilității,

ca temei al demiterii reclamantului din funcția de director general.

S-a mai reținut că susținerea făcută

în sensul că numirea într-o funcție de conducere nu reprezintă un drept al

persoanei, este neîntemeiată față de dispozițiile art. 38 din Constituția

României, raportat la statutul reclamantului decurgând din numirea sa în

această funcție în condițiile Legii nr. 188/1999.

Totodată, instanța de control

judiciar a apreciat că nici critica privind acordarea daunelor materiale și

morale nu este întemeiată, reținând că suma a fost acordată în considerarea

consecințelor negative suferite de reclamant pe plan atât material, cât și

fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate și intensitatea cu care au

fost percepute consecințele vătămării de către reclamant.

Împotriva hotărârilor pronunțate în

cauză, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție

a declarat recurs în anulare, întemeiat pe dispozițiile art. 330 pct. 2 C.

proc. civ.

S-a susținut că instanțele au

calificat greșit avizul prefectului județului Arad, în raport de dispozițiile

art. 110 din Legea nr. 69/1991. În acest sens, s-a arătat că avizul are un

caracter consultativ, necesar pentru emiterea unui act administrativ de

autoritate cum este ordinul atacat. Pe de altă parte, neexercitând rolul activ

prevăzut de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., instanțele s-au pronunțat fără a

avea depus, la dosarul cauzei, avizul menționat.

S-a mai reținut că se confundă

calitatea de funcționar public cu aceea a funcției de conducere ocupate,

instanțele pronunțându-se cu neobservarea dispozițiilor art. 68 din Legea nr. 188/1999,

din care rezultă regimul distinct al celor două calități.

În fine, procurorul general a

susținut că instanțele au admis greșit capătul de cerere privind plata către

reclamant a despăgubirilor materiale și morale, în raport de împrejurarea că nu

s-a administrat nici o probă care să confirme prejudiciul pe care reclamantul

l-a suferit ca urmare a eliberării dintr-o funcție de conducere și menținerii

sale în funcția de execuție anterior deținută.

În concluzie, procurorul general al

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a solicitat admiterea

recursului în anulare, casarea hotărârilor criticate și trimiterea cauzei spre

rejudecare la instanța de fond.

Reursul în anulare este nefondat,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Din dispozițiile art. 2 alin. (1)

raportat la dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 rezultă că în

concepția acestui act normativ sunt funcționari publici toate persoanele numite

în condițiile legii într-o funcție publică.

În consecință, numai după natura

competențelor atribuite funcției, acestea se împart în funcții publice de

conducere și funcții publice de execuție, așa cum rezultă din dispozițiile art.

9 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 188/1999.

Dispozițiile art. 68 alin. (2) din

Legea nr. 188/1999 nu stabilește un regim distinct al funcției publice de

conducere, față de funcția publică de execuție. Numirea în funcția publică de

conducere pe bază de concurs, reglementată de acest text, reprezintă una din

condițiile cerute de actul normativ menționat, prin art. 49 alin. (1), pentru

ocuparea de către o persoană a unei funcții publice.

Ca atare, condiția menționată

nefiind una specifică, aplicabilă exclusiv persoanei care ocupă o funcție

publică de conducere, critica privind pronunțarea hotărârilor cu neobservarea

regimurilor juridice distincte, cu referire la funcția publică de conducere și

la funcția publică de execuție, lipsindu-i temeiul legal care să o justifice,

se constată a fi neîntemeiată.

În consecință, la baza exercitării

funcției publice, fără a distinge după cum aceasta este de conducere sau de

execuție, stau principiile reglementate prin art. 4 din Legea nr. 188/1999.

Or, unul dintre aceste principii,

prevăzut la lit. d) a art. 4 din actul normativ menționat, privește

stabilitatea funcționarilor publici.

Așa fiind, încetarea raporturilor de

serviciu ale funcționarilor publici nu poate avea loc decât în condițiile art.

89-94 din Legea nr. 188/1999.

Prin art. 92 lit. a) din Legea nr.

188/1999 a fost prevăzut cazul de încetare a raporturilor de serviciu ale

funcționarilor publici când „s-a ivit un motiv legal de

incompatibilitate".

Cu referire la acest caz, în mod

corect instanțele de judecată au reținut că în cauză nu este incident nici unul

din cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 56-58 din Legea nr.

188/1999.

În raport de obiectul cererii de

chemare în judecată, în mod judicios instanțele au examinat și statuat asupra

neincidenței în cauză a acestor dispoziții legale. Pe de altă parte, cu

referire la dispozițiile art. 4 lit. d) din Legea nr. 188/1999, în situația

numirii legale într-o funcție publică de conducere și inexistența în cauză a

unuia din cazurile de încetare a raporturilor de serviciu, prevăzute de același

act normativ, exercitarea funcției publice de conducere are caracter de drept

al persoanei.

Ca atare, criticile formulate prin

recursul în anulare se constată a fi neîntemeiate și sub aceste aspecte.

Cu privire la critica referitoare la

retragerea avizului prefectului ca temei al eliberării din funcție, se constată

că potrivit art. 110 lit. b) din Legea nr. 68/1991, republicată, în vigoare la

data emiterii ordinului contestat, este reglementată atribuția prefectului în

calitate de conducător al serviciilor publice descentralizate ale ministerelor

și ale celorlalte organe centrale din unitățile administrativ-teritoriale

potrivit art. 109 din același act normativ, de avizare a numirii sau eliberării

din funcție a conducătorilor serviciilor publice descentralizate.

Examinând însă adresa nr. 44 din 26

ianuarie 2001 a Prefecturii județului Arad se constată că prin aceasta nu a

fost retras avizul, cu referire la eliberarea din funcția publică de conducere

a reclamantului și trecerea acestuia în funcția publică de execuție anterior

avută.

Ca atare, în mod corect instanțele

au apreciat că aceasta nu poate fi reținută ca temei legal al ordinului de

eliberare din funcție, în sensul ivirii unei incompatibilități prevăzute de

lege.

Totodată, în funcție de conținutul

acestei adrese, excede cauzei de față stabilirea, de principiu, a legalității

avizului prefectului, natura și efectele juridice ale acestuia.

Rezultă așadar, că și sub acest

aspect criticile formulate prin recursul în anulare apar ca fiind neîntemeiate.

Critica privind greșita admitere a

capătului de cerere referitor la plata către reclamant a daunelor se constată

că, de asemenea, și aceasta este neîntemeiată.

Așa cum rezultă din considerentele

hotărârilor atacate pentru acordarea daunelor, instanțele au avut în vedere

consecințele negative suferite de reclamant, importanța valorilor morale lezate

prin eliberarea nelegală din funcția publică de conducere și intensitatea cu

care au fost percepute de către reclamant consecințele acesteia.

Prin cererea de chemare în judecată

reclamantul a produs acel minim de argumente și indicii din care să rezulte

măsura afectării drepturilor nepatrimoniale prin actul nelegal al eliberării

din funcție, de natură a duce la evaluarea corectă a despăgubirilor ce urmau a

compensa prejudiciul moral produs acestuia.

Este de reținut în acest sens că,

evaluarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale și că acesta,

spre deosebire de prejudiciul material, nu trebuie probat în întinderea celor

două componente, respectiv paguba efectivă și beneficiul nerealizat.

Pe de altă parte, instanțele nu au

avut de cuantificat prejudiciul moral, în raport de faptul că pârâtul nu a

contestat suma solicitată de către reclamant cu acest titlu. Ca atare,

soluționând cauza în limitele sesizării, în mod corect s-a luat act de faptul

necontestării sumei, ca aplicare a principiului disponibilității materiale care

conferă părților dreptul de a dispune de obiectul litigiului și respectiv

disponibilității procesuale ce conferă aceluiași pârât posibilitatea de a

dispune de mijloacele de apărare.

Așadar, se constată că prin

hotărârile pronunțate nu au fost încălcate norme legale imperative, că acestea

sunt susținute de materialul probator administrat, așa încât hotărârile

pronunțate nu sunt supuse cazului de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 C.

proc. civ.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, Curtea va respinge recursul declarat de către procurorul general al

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul în anulare declarat

de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție împotriva sentinței nr. 375 din 27 martie 2001 a Curții de Apel

București, secția de contencios administrativ și deciziei nr. 3478 din 2

noiembrie 2001 a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios

administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 9 iunie 2003.