ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5173/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea pronunțată de Judecătoria sector 1 București în ședința din Camera de Consiliu din data de 4 februarie 2004, a fost încuviințată executarea silită prin poprire asupra conturilor debitorului SC E.I. SRL, la cererea creditorului C.N.C.F. C.F.R. SA. Pentru a pronunța această încheiere, instanța de executare a reținut că sunt îndeplinite cerințele art. 372 și următoarele C. proc. civ., creditoarea având titlu executoriu, sentința civilă nr. 2998 din 1 iunie 1999 pronunțată de Tribunalul București, secția comercială, investită cu formulă executorie. Împotriva acestei încheieri, debitoarea a declarat apel, solicitând să se constate că a intervenit prescripția dreptului de a cere executarea silită.

Curtea de Apel București, secția VI a comercială, prin decizia comercială pronunțată la data de 2 septembrie 2004, a admis apelul declarat de debitoare și a schimbat în tot încheierea pronunțată de Judecătoria sector 1 la data de 4 februarie 2004, în sensul respingerii cererii de încuviințare a executării silite, constatând prescris dreptul de a obține executarea. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut în considerentele deciziei că termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită, de 3 ani, prevăzut de art. 6 din Decretul nr. 167/1958, coroborat cu art. 405 alin. (1) teza 1 C. proc. civ., s-a împlinit la data de 30 iunie 2003, în raport de data nașterii dreptului, respectiv 30 iunie 2000, dată când a rămas definitivă sentința civilă nr. 2998/1999 a Tribunalului București, a cărei executare s-a cerut.

A mai reținut instanța că cererea de încuviințare a executării silite s-a depus de creditoare la Biroul Executorilor Judecătorești Asociați D., I. și C. la data de 27 ianuarie 2004, deci după împlinirea termenului de prescripție, iar cererea anterioară de încuviințare a executării silite depusă la 22 mai 2005 la Biroul Executorului Judecătoresc T.G. nu a întrerupt cursul prescripției deoarece creditorul a renunțat la executare prin ridicarea titlului executoriu. În contra acestei decizii, a declarat recurs creditoarea C.N.C.F. C.F.R. SA invocând, ca motive de nelegalitate, dispozițiile art. 304 pct. 3, 8 și 9 C. proc. civ. și susținând în esență următoarele: hotărârea atacată s-a dat cu încălcarea competenței altei instanțe (304 pct. 3 C. proc.

civ.) cauza fiind de natură civilă și nu comercială); instanța a interpretat greșit actul dedus judecății, schimbând natura și înțelesul neîndoielnic și a aplicat greșit legea (304 pct. 8 și 9), făcând o aplicare greșită a dispozițiilor art. 371 5 lit. c) C. proc. civ., deoarece a considerat ca o renunțare la executare cererea de transferare a titlului executoriu de la un organ de executare la altul; cursul prescripției dreptului de a cere executarea silită, s-a întrerupt pe data depunerii cererii de executare silită însoțită de titlul executoriu, la Executorul Judecătoresc T.G., respectiv la data de 22 mai 2003. La termenul de judecată din data de 30 noiembrie 2004, Înalta Curte a pus în discuția părților, din oficiu, excepția de necompetență materială a Curții de Apel București în judecarea apelului, în raport de dispozițiile art. 339 C. proc.

civ. și, pe cale de consecință, a necompetenței Înaltei Curți în soluționarea recursului pe fondul său. Asupra excepției Înalta Curte a hotărât, cu majoritatea membrilor completului, că, în cauză, nu sunt incidente dispozițiile art. 339 C. proc. civ., potrivit cărora apelul împotriva încheierii date de președintele judecătoriei se judecă de tribunal și pe cale de consecință recursul la curtea de apel, ci își găsesc aplicarea dispozițiile art. 3 pct. 2 C. proc. civ., în ce privește competența materială a curții de apel de a judeca apelurile împotriva hotărârilor date de judecătorii în primă instanță. Este de necontestat că încheierea de încuviințare a executării silite este, din punct de vedere al naturii juridice, necontencioasă, fiind supusă, sub aspectul regimului juridic, dispozițiilor art. 336 și următ.

C. proc. civ., putând fi atacată cu apel și recurs. Plenitudinea de competență în materie necontencioasă aparține instanței și numai în mod excepțional, atunci când legea dispune, unele atribuții revin președintelui instanței și nu judecătorului. Or, potrivit art. 373 1 C. proc. civ., „instanța de executare încuviințează executarea silită prin încheierea dată în camera de consiliu”. Prin urmare, nu ne aflăm în prezența unei încheieri pronunțate de „președintele instanței” (ca în cazul reglementat de 373 3 C. proc. civ.), ci în prezența unei încheieri pronunțate de instanță, supusă apelului și recursului la Curtea de apel și respectiv Înalta Curte de Casație și Justiție, potrivit art. 3 alin. (2) C. proc.

civ. și art. 4 alin. (1) C. proc. civ., neexistând sub aspectul competenței materiale nici o dispoziție expresă, contrare celor evocate mai sus. Ca atare, examinând recursul pe fondul său, se constată că acesta este fondat pentru considerentele ce urmează: Instanța de apel, în mod greșit, a aplicat în cauza dedusă judecății dispozițiile privitoare la întreruperea cursului prescripției dreptului de a cere executarea silită art. 405 2 alin. (1) conform cărora cursul prescripției se întrerupe: pe data depunerii cererii de executare, însoțită de titlul executoriu, chiar dacă a fost adresată unui organ necompetent; - pe data îndeplinirii în cursul executării silite a unui act de executare.

Or, creditoarea a depus la data de 22 mai 2003 cererea de executare silită a sentinței civile nr. 2998/1999 a Tribunalului București, secția comercială, la Biroul Executorului Judecătoresc T.G., iar Judecătoria sector VI București prin încheierea din Camera de Consiliu de la data de 28 mai 2003 a încuviințat cererea de executare silită. La data de 29 mai 2003, Biroul Executorului Judecătoresc T.G. somează debitoarea în temeiul art. 387 alin. (1) C. proc. civ., să se conformeze titlului executoriu, de bună voie, în sensul îndeplinirii obligațiilor dispuse (somația nr. 249/2003l). Cum dispozițiile referitoare la executare au caracter imperativ, instanța trebuia să acorde semnificația juridică cuvenită depunerii cererii de executare la 22 mai 2003, ca act întrerupător al prescripției.

În cauză nu a operat renunțarea creditorului la executare, așa cum greșit reține instanța, deoarece renunțarea, ca act unilateral de voință, trebuie să rezulte fără dubiu din conduita celui ce o face și să fie expresă. Or, creditorul a solicitat la 24 septembrie 2003, Biroului Executorului Judecătoresc T.G. restituirea titlului executoriu pentru a continua executarea cu un alt birou de executori, nemulțumit de prestația Biroului T.G. și s-a adresat, la data de 27 ianuarie 2004, Biroului de Executori Judecătorești, D.I.C. Așa fiind, la data de 22 mai 2003, a început să curgă un nou termen de prescripție de 3 ani, astfel că cererea de încuviințare a executării silite adresată Judecătoriei sectorului 1 de Biroul Executorilor Judecătorești Asociați D.I.

și C. se încadrează înăuntrul termenului de prescripție. Pentru aceste considerente, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (2) și (3) C. proc. civ., va admite recursul și va modifica decizia atacată, în sensul respingerii apelului declarat de debitoare împotriva încheierii din Camera de Consiliu din data de 4 februarie 2004 date de Judecătoria sector 1 București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de creditoarea C.N.C.F. C.F.R. SA București împotriva deciziei nr. 389 din 2 septembrie 2004 a Curții de Apel București, secția a VI a comercială. Modifică decizia atacată și respinge apelul declarat de debitoarea SC E.I. SRL București împotriva încheierii din camera de consiliu de la 4 februarie 2004 a Judecătoriei sector 1. Irevocabilă. Cu opinia separată a d-nei judecător E.C., în sensul admiterii recursului, casării deciziei și trimiterii cauzei la Tribunalul București pentru soluționarea apelului. Pronunțată în ședința publică, astăzi 30 noiembrie 2004.