ÎCCJ, Decizia nr. 215/2004

Asupra recursului de față ;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin decizia nr. 1657 din 24 martie

2004, pronunțată în dosarul nr. 1249/2004, Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția penală, a respins contestația în anulare formulată de contestatorii T.V.

și T.G.V. împotriva deciziei nr. 5915 din 12 decembrie 2003 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

În motivarea acestei hotărâri,

instanța a reținut că inculpații menționați au fost condamnați anterior

împlinirii termenului prescripției speciale a răspunderii penale de 7 ani și 6

luni, așa încât, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile art. 386 lit. c) C.

proc. pen., invocat de contestatori.

Împotriva acestei decizii, contestatorii

au declarat recurs, fără a invoca nici unul din motivele de casare prevăzute de

art. 385

9

C. proc. pen. și fără a formula critici în scris.

Recursul este inadmisibil, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 392 alin. (4) C. proc.

pen., „sentința dată în contestație este supusă apelului, iar decizia dată în

apel este supusă recursului”.

Dispoziția legală menționată nu

constituie o derogare de la regimul general al căilor ordinare de atac

reglementate de legea procesuală penală.

Astfel, potrivit art. 361 C. proc.

pen., „sentințele pot fi atacate cu apel”, iar, potrivit art. 385

1

lit.

e) din același cod, deciziile pronunțate în apel sunt supuse recursului.

Drept urmare, admisibilitatea căii

de atac exercitată de petenții T.V. și T.G.V., urmează a fi examinată în raport

cu regimul juridic al căilor de atac reglementat prin Codul de procedură

penală.

În cauză, Completul de 9 judecători

a fost sesizat cu un recurs declarat de petenții menționați împotriva deciziei secției

penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care a fost soluționată o

contestație în anulare formulată împotriva unei decizii date în recurs.

Or, în raport cu dispozițiile art. 385

1

C. proc. pen., sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs hotărârile

judecătorești, sentințe sau decizii, după caz, nedefinitive.

Mai mult, particularizând situația

în care secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție judecă cauza

penală în primă instanță, caz în care hotărârea pronunțată la judecarea în fond

nu este supusă apelului, art. 385

1

lit. d) C. proc. pen. prevede că sentințele

pronunțate sunt supuse recursului.

Așadar, admisibilitatea recursului

este condiționată de exercitarea acestei căi de atac împotriva unei hotărâri

nedefinitive, cu distincțiile reglementate de textele legale menționate.

Or, în cauză decizia pronunțată în

contestația în anulare formulată împotriva unei decizii pronunțate în recurs,

având caracter definitiv și executoriu, potrivit art. 416 C. proc. pen., nu se

încadrează în categoriile de hotărâri, nedefinitive, supuse recursului.

Așa fiind, în cauză nu este

îndeplinită una dintre condițiile ce se cer a fi întrunite cumulativ pentru

exercitarea unei căi de atac, respectiv, cea privitoare la existența unei

hotărâri determinate de legea procesuală ca fiind susceptibilă de a fi supusă

controlului judecătoresc prin declararea recursului.

Totodată, art. 417 C. proc. pen., cu

referire la dispozițiile înscrise în Cap. III din Titlul II al aceluiași cod,

prevede că deciziile pronunțate în recurs nu sunt supuse nici unei altei căi

ordinare de atac, în considerarea caracterului lor definitiv și executoriu.

Așadar, justificat de cerința

stabilității ordinii de drept, respectiv a prezumției de autenticitate a unor

situații juridice date de hotărârile judecătorești penale definitive, sistemul

român de jurisdicție a statuat principiul unicității acestei căi de atac, dreptul

la recurs stingându-se prin exercitare, așa încât posibilitatea legală a

declarării mai multor recursuri este exclusă.

Or, recunoașterea unei căi de atac

în situații neprevăzute de legea procesuală penală constituie o încălcare a

principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție

inadmisibilă în ordinea de drept.

În consecință, pentru considerentele

ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform art. 385

15

pct.

1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat

de petenții T.V. și T.G.V., care, în baza art. 192 alin. (2) din același cod,

vor fi obligați la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform

dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul

declarat de contestatorii T.V. și T.G.V. împotriva deciziei nr. 1657 din 26

martie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

Obligă recurenții să plătească

statului câte 1.200.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din

care suma de 400.000 lei reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din

oficiu, va fi avansată din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 5 iulie 2004.