ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2717/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 320

din 8 iunie 2004, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios

administrativ, a admis acțiunea reclamantei B.M., formulată în contradictoriu

cu Casa de Pensii a județului Caraș-Severin, a anulat hotărârea acesteia, nr. 275

din 4 februarie 2004 și a obligat-o să emită o nouă hotărâre prin care să

recunoască reclamantei, calitatea de beneficiară a prevederilor art. 1 lit. c)

din Legea nr. 189/2000, pentru perioada septembrie 1940 - 6 martie 1945.

În motivare, instanța a

reținut că, deși actul eliberat de Direcția Județeană Cluj a Arhivelor

Naționale nu atestă calitatea de refugiată, din motive etnice, din Ardealul de

Nord, a reclamantei, această calitate este dovedită cu declarațiile martorilor

P.A. și R.N.

Împotriva sentinței, Casa

Județeană de Pensii Caraș-Severin a declarat recurs, criticând-o pentru

netemeinicie și nelegalitate și susținând că situația de refugiat trebuie

dovedită cu acte oficiale, declarațiile martorilor fiind insuficiente pentru acordarea

drepturilor prevăzute de art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000.

Recursul este întemeiat.

În adevăr, H.G. nr. 127/2002

privind aprobarea Normelor pentru aplicarea prevederilor O.G. nr. 105/1999,

privind acordarea unor drepturi, persoanelor persecutate de către regimurile

instaurate în România, cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie

1945, din motive etnice, stabilește prin art. 4 alin. (1), că dovada încadrării

în situațiile prevăzute la art. 1, se face cu acte oficiale, dovadă pe care

reclamanta nu a făcut-o.

Alin. (2) al textului

menționat, privitor la proba cu martori pe care instanța îl evocă în

considerentele sentinței, a fost, însă, greșit aplicat, întrucât textul

precizează că dovada persecuției etnice se poate face prin declarație de

martori, „în lipsa actelor oficiale”.

Or, în cauză reclamanta nu a

depus diligențe pentru a obține acte de la unitatea militară specializată din

Pitești și nici de la autoritățile locale, pentru a dovedi, așa cum pretinde,

că a locuit cu părinții săi, în localitatea Cuzăplac, județul Sălaj și că s-a

refugiat după 6 septembrie 1940, în comuna Răchițele, județul Cluj.

Din aceste motive, concluzia

instanței potrivit căreia lipsesc actele oficiale și dovada refugiului poate fi

făcută exclusiv cu martori, este greșită.

Așa fiind, Înalta Curte

constată că sentința recurată este netemeinică și nelegală și, ca atare,

urmează ca prin admiterea recursului, să fie desființată.

Cauza va fi trimisă la

aceeași instanță, pentru rejudecare, instanța de trimitere urmând să

administreze și proba cu acte (înscrisuri de la U.M. Pitești, de la Primăriile comunelor Cuzăplac, județul Sălaj și Răchițele, județul Cluj),

privind părinții reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

pârâta Casa Județeană de Pensii Caraș-Severin împotriva sentinței civile nr. 320

din 8 iunie 2004 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios

administrativ.

Casează sentința atacată și

trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 aprilie 2005.