ÎCCJ, decizie (scj.ro #85140)

Persecuții

etnice. Probe. Lipsa actelor oficiale. Declarație de martori.

O.G.

nr.105/1999

Norme

aprobate prin H.G. nr.127/2002

,

art.4

alin.(1) și (2)

Dovada persecuțiilor etnice, enumerate în cuprinsul art.1 din Ordonanța

Guvernului nr.105/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea

nr.189/2000, cu modificările și completările ulterioare, suferite de cetățenii

români în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940

până la 6 martie 1945 nu se poate face exclusiv prin declarație cu martori și

în lipsa dovedirii, pe baza diligențelor depuse de către solicitant, a

imposibilității obiective de obținere a actelor oficiale care să justifice

recunoașterea calității de beneficiar al drepturilor instituite prin această

ordonanță.

I.C.C.J.,

Secția de contencios administrativ și fiscal,

decizia

nr.2717 din 21 aprilie 2005

Prin sentința civilă nr.320 din 8 iunie 2004, Curtea de Apel Timișoara – Secția

comercială și de contencios administrativ a admis acțiunea reclamantei B.M.

formulată în contradictoriu cu Casa de Pensii a Județului Caraș-Severin, a

anulat hotărârea emisă de pârâtă cu nr.275 din 4 februarie 2004 și a obligat-o

să emită o nouă hotărâre prin care să recunoască reclamantei calitatea de

beneficiar al prevederilor O.G. nr.105/1999, în baza art.1 lit.c) din acest act

normativ, pentru perioada septembrie  1940 – 6 martie 1945.

În motivarea sentinței civile pronunțate, instanța a reținut că deși actul

eliberat de Direcția Județeană Cluj a Arhivelor Naționale  nu atestă

calitatea de refugiat din motive etnice din Ardealul de Nord a reclamantei,

această calitate este dovedită cu declarațiile martorilor Palade Alexandru și

Rus Nicolae.

Împotriva sentinței Casa Județeană de Pensii Caraș-Severin a declarat recurs

criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate și susținând că situația de

refugiat trebuie dovedită cu acte oficiale, declarațiile martorilor fiind

insuficiente pentru acordarea drepturilor prevăzute de art.1 lit.c din Legea

nr.189/2000.

Recursul este întemeiat.

Într-adevăr, Normele pentru aplicarea prevederilor O.G. nr.105/1999 privind

acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate

în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive

etnice, aprobate prin H.G. nr.127/2002, stabilesc, prin art.4 alin.(1), faptul

că dovada încadrării în situațiile prevăzute la art.1 din ordonanță se face cu

acte oficiale, dovadă pe care reclamanta nu a făcut-o.

Alineatul 2 al textului menționat, privitor la proba cu martori, pe care

instanța îl evocă în considerentele sentinței, a fost însă greșit aplicat întrucât

textul precizează că dovada persecuției etnice se poate face prin declarație de

martori „în lipsa actelor oficiale”.

Or, în cauză reclamanta nu a depus diligențe pentru a obține acte de la

unitatea militară specializată din Pitești și nici de la autoritățile locale

pentru a  dovedi, așa cum pretinde, că a locuit cu părinții săi în

localitatea Cuzăplac, județul Sălaj și că s-a refugiat după 6 septembrie 1940

în comuna Răchițele, județul Cluj.

Din aceste motive, concluzia instanței potrivit căreia lipsesc actele oficiale

și dovada refugiului poate fi făcute exclusiv cu martori este greșită.

Recursul a fost admis.