ÎCCJ, decizie (scj.ro #85140)

Persecuții etnice. Probe. Lipsa actelor oficiale. Declarație de martori. O.G. nr.105/1999 Norme aprobate prin H.G. nr.127/2002 , art.4 alin.(1) și (2) Dovada persecuțiilor etnice, enumerate în cuprinsul art.1 din Ordonanța Guvernului nr.105/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.189/2000, cu modificările și completările ulterioare, suferite de cetățenii români în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 nu se poate face exclusiv prin declarație cu martori și în lipsa dovedirii, pe baza diligențelor depuse de către solicitant, a imposibilității obiective de obținere a actelor oficiale care să justifice recunoașterea calității de beneficiar al drepturilor instituite prin această ordonanță.

I.C.C.J., Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr.2717 din 21 aprilie 2005 Prin sentința civilă nr.320 din 8 iunie 2004, Curtea de Apel Timișoara – Secția comercială și de contencios administrativ a admis acțiunea reclamantei B.M. formulată în contradictoriu cu Casa de Pensii a Județului Caraș-Severin, a anulat hotărârea emisă de pârâtă cu nr.275 din 4 februarie 2004 și a obligat-o să emită o nouă hotărâre prin care să recunoască reclamantei calitatea de beneficiar al prevederilor O.G. nr.105/1999, în baza art.1 lit.c) din acest act normativ, pentru perioada septembrie 1940 – 6 martie 1945. În motivarea sentinței civile pronunțate, instanța a reținut că deși actul eliberat de Direcția Județeană Cluj a Arhivelor Naționale nu atestă calitatea de refugiat din motive etnice din Ardealul de Nord a reclamantei, această calitate este dovedită cu declarațiile martorilor Palade Alexandru și Rus Nicolae.

Împotriva sentinței Casa Județeană de Pensii Caraș-Severin a declarat recurs criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate și susținând că situația de refugiat trebuie dovedită cu acte oficiale, declarațiile martorilor fiind insuficiente pentru acordarea drepturilor prevăzute de art.1 lit.c din Legea nr.189/2000. Recursul este întemeiat. Într-adevăr, Normele pentru aplicarea prevederilor O.G. nr.105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, aprobate prin H.G. nr.127/2002, stabilesc, prin art.4 alin.(1), faptul că dovada încadrării în situațiile prevăzute la art.1 din ordonanță se face cu acte oficiale, dovadă pe care reclamanta nu a făcut-o.

Alineatul 2 al textului menționat, privitor la proba cu martori, pe care instanța îl evocă în considerentele sentinței, a fost însă greșit aplicat întrucât textul precizează că dovada persecuției etnice se poate face prin declarație de martori „în lipsa actelor oficiale”. Or, în cauză reclamanta nu a depus diligențe pentru a obține acte de la unitatea militară specializată din Pitești și nici de la autoritățile locale pentru a dovedi, așa cum pretinde, că a locuit cu părinții săi în localitatea Cuzăplac, județul Sălaj și că s-a refugiat după 6 septembrie 1940 în comuna Răchițele, județul Cluj. Din aceste motive, concluzia instanței potrivit căreia lipsesc actele oficiale și dovada refugiului poate fi făcute exclusiv cu martori este greșită.

Recursul a fost admis.