ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1916/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Timișoara, la 22 ianuarie 2004, reclamanta V.M. a solicitat, în contradictoriu cu Casa Județeană de Pensii Caraș-Severin, anularea hotărârii nr. 193 din 14 octombrie 2003, emisă de pârâtă și recunoașterea calității de beneficiară al Legii nr. 189/2000. Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 300 din 25 mai 2004, a respins excepția de tardivitate a acțiunii invocată de pârâtă și pe cale de consecință, a admis acțiunea, a anulat hotărârea contestată și a obligat pârâta să emită o nouă hotărâre prin care să-i recunoască reclamantei, drepturile solicitate, pentru perioada 1 octombrie 1941 - 1 noiembrie 1944 Împotriva acestei sentințe, în termen legal a declarat recurs, pârâta Casa Județeană de Pensii Caraș-Severin.

Urmare a admiterii recursului, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 2715 din 21 aprilie 2005, a dispus casarea hotărârii atacate și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe, apreciind că pentru stabilirea fără echivoc a adevărului se impune suplimentarea probatoriilor. Conformându-se deciziei de casare, instanța de fond a încuviințat reclamantei proba cu acte, respectiv deciziile emise de pârâtă, prin care se atestă calitatea de beneficiari ai Legii nr. 189/2000, fraților reclamantei, precum și audierea martorului M.T. Analizând ansamblul probatoriilor administrate în cauză, în raport cu dispozițiile legale incidente, Curtea de Apel Timișoara, prin sentința civilă nr. 334 din 9 noiembrie 2005, a admis acțiunea reclamantei și a obligat pârâta, să-i recunoască beneficiul drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, pentru perioada menționată în prima hotărâre de fond.

Instanța a reținut că tabelul persoanelor refugiate din comuna Vișag, în comuna Săcuieni, întocmit de Primăria acestei ultime localități, tabel în care tatăl reclamantei, P.I., figurează la nr. 21, precum și hotărârile care atestă calitatea de beneficiari ai Legii nr. 189/2000, fraților reclamantei - P.T., P.G., I.P., și G.I., coroborate cu declarațiile martorului M.T., audiat în instanță la data de 9 noiembrie 2005, dovedesc cu certitudine că reclamanta V.M. s-a refugiat, împreună cu familia sa, în perioada 1 octombrie 1941 - 1 noiembrie 1944, din comuna Vișag, județul Cluj, în comuna Săcuieni, din același județ, ca urmare a persecuțiilor etnice exercitate împotriva lor de administrația maghiară de ocupație.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs, pârâta Casa Județeană de Pensii Caraș-Severin. Recurenta a susținut că sentința Curții de Apel Timișoara este în „totală contradicție” cu prevederile Legii nr. 189/2000 și a invocat în sprijinul afirmațiilor sale, adresa nr. C./3073 din 28 august 2003, emisă de Direcția Județeană Bihor a Arhivelor Naționale, din care rezultă că intimata nu figurează ca refugiată din localitatea Vișag, județul Cluj, precum și faptul că aceasta nu a depus alte „acte oficiale” în sprijinul afirmațiilor sale, astfel cum o obligau prevederile H.G. nr. 127/2002. De asemenea, a invocat lipsa relevanței, probatorii a tabelului întocmit de Primăria Săcuieni, județul Cluj, susținând că acesta nu face dovada refugiului celor menționați în el, din satul Vișag, ci doar atestă numele familiilor care s-au aflat pe teritoriile ocupate de administrația maghiară.

Recursul este nefondat și urmează a fi respins. Potrivit prevederilor art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, de dispozițiile acestui act normativ beneficiază persoana, cetățean român, care, în perioada regimurilor instaurate în România, cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, au suferit persecuții etnice, fiind refugiate, strămutate sau expulzate în altă localitate . În baza dispozițiilor art. 4 din H.G. nr. 127/2002, privind aprobarea normelor de aplicare a O.G. nr. 105/1999, aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000, dovada acestui fapt se face cu înscrisuri emise de organele competente sau în lipsa acestora, prin declarații de martori.

În cauză, intimata-reclamantă a făcut dovada susținerilor sale cu înscrisul din dosarul de fond, a cărui valoare probatorie constă în aceea că, fiind eliberată de Primăria localității în care s-a refugiat familia P. și atestând numele celor care „au căzut sub ocupație hortistă” în comuna Vișag, atestă implicit faptul că aceștia au ajuns pe teritoriul comunei în care s-a întocmit tabelul, respectiv comuna Săcuieni. La rândul lor, declarațiile autentificate ale martorilor M.I. și P.T., precum și depoziția martorului audiat în instanță, în fond după casare, M.T., concordă întru totul cu înscrisul oficial menționat deja, confirmând veridicitate afirmațiilor recurentei. Referitor la critica adusă în baza adeverinței nr. C./3073 din 28 august 2003, este de observat că prin acest înscris se menționează numai că reclamanta nu figurează în evidențele deținute de Arhivele Naționale, fără a se preciza că acesta nu s-a refugiat din teritoriul Ardealului de Nord.

În raport cu toate aceste probatorii și ținând seama de împrejurarea că toți cei patru frați ai reclamantei sunt beneficiari ai Legii nr. 189/2000, rezultă că, în mod corect, instanța de fond a admis acțiunea reclamantei privind recunoașterea calității de beneficiară a Legii nr. 189/2000. Față de aceste considerente și constatând că nu există, potrivit art. 304-304 1 C. proc. civ., motive de casare sau modificare a hotărârii pronunțate de instanța de fond, Curtea va respinge, ca nefondat, prezentul recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Caraș-Severin împotriva sentinței civile nr. 334 din 9 noiembrie 2005 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 mai 2006.