ÎCCJ, Decizia nr. 191/2005

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 18 bis din

19 august 2003, Judecătoria Brăila a respins cererea părții vătămate S.G.,

privind revizuirea sentinței penale nr. 785/2000 a aceleași instanțe, prin care

s-a dispus încetarea procesului penal față de inculpații Ț.I. și Ț.E., pentru

infracțiunea de abuz de încredere prevăzută de art. 213 C. pen.

Recursul declarat de partea

vătămată împotriva hotărârii primei instanțe, a fost respins, ca nefondat, de

către Tribunalul Brăila, prin decizia nr. 294 din 20 octombrie 2003.

Curtea de Apel Galați,

secția penală, prin decizia penală nr. 1140 din 25 noiembrie 2003, a respins,

ca inadmisibil, recursul declarat de partea vătămată S.G. împotriva deciziei

definitive a instanței de control judiciar.

Împotriva acestei din urmă

hotărâri, partea vătămată menționată a declarat un nou recurs.

Prin decizia nr. 1321 din 5

martie 2004, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins

recursul, ca inadmisibil.

Partea vătămată S.G. a

declarat un nou recurs, împotriva acestei din urmă decizii, solicitând casarea

tuturor hotărârilor pronunțate în cauză.

Recursul este inadmisibil,

pentru considerentele ce

se vor arăta în continuare:

Posibilitatea provocării unui control

judiciar al hotărârilor judecătorești, pentru motive privind pronunțarea

acestora, cu nerespectarea condițiilor formale, legal prevăzute, de desfășurare

a judecății sau ca o consecință a unui raționament jurisdicțional eronat, este

reglementată în prezent prin normă constituțională.

Însă, potrivit art. 129 din

Constituția României, revizuită, părțile interesate pot exercita căile de atac,

numai în condițiile legii procesuale.

Corespunzător acestui

principiu constituțional, legea procesual-penală a reglementat dreptul

examinării cauzei penale, în două grade de jurisdicție, determinând hotărârile

susceptibile a fi supuse reformării, căile de atac și titularii acestora,

precum și cazurile de casare.

Reglementarea menționată are

aptitudinea funcțională de a răspunde noii perspective asupra accesului la

justiție, generată de dispozițiile art. 21 din Constituția României, art. 13

din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

și art. 2 din Protocolul Adițional nr. 7 la Convenție.

Potrivit art. 385

1

C. proc. pen., sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs, hotărârile judecătorești

nedefinitive, sentințe sau decizii după caz.

Art. 417 C. proc. pen., cu

referire la dispozițiile înscrise în Cap. III din Titlul II al aceluiași cod,

prevede că deciziile pronunțate în recurs nu sunt supuse nici unei altei căi

ordinare de atac, ele fiind definitive și executorii.

Așadar, sistemul român de

jurisdicție a statuat principiul unicității acestei căi de atac, dreptul

stingându-se prin exercitare, așa încât posibilitatea legală a declarării mai

multor recursuri este exclusă.

Completul de 9 judecători a

fost sesizat cu un nou recurs

declarat împotriva deciziei pronunțate de

secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca instanță de recurs,

hotărâre definitivă care, nefiind prevăzută de art. 385

1

C. proc.

pen., nu este supusă controlului judecătoresc pe această cale.

Ca atare, potrivit dreptului

comun, decizia atacată nu este supusă recursului.

Pe de altă parte, potrivit

normei atributive de competență prevăzută în Legea nr. 304/2004, art. 22,

Completul de 9 judecători judecă recursurile în cauzele soluționate în primă

instanță de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cum această ipoteză nu se

regăsește în cauză, recursul nu este admisibil nici potrivit legii speciale.

Or, recunoașterea unei căi

de atac în alte condiții, decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie

o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o

soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Așadar, excepția de

inadmisibilitate pusă în discuție din oficiu se constată a fi întemeiată.

În consecință, pentru

considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de partea

vătămată S.G. împotriva deciziei nr. 1321din 5 martie 2004, a secției penale a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca inadmisibil.

Totodată, în baza art. 192

alin. (2) din același cod, Curtea va obliga recurentul menționat, conform

dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil,

recursul declarat de petentul S.G. împotriva deciziei nr. 1321 din 5 martie

2004, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în

dosarul nr. 255/2004.

Obligă recurentul

menționat, la 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 iulie 2005.