ÎCCJ, Decizia nr. 165/2006

Asupra contestației în anulare de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Curtea de Apel București, secția I penală, prin

încheierea pronunțată la data de 24 septembrie 2003, în dosarul nr. 2911/2003,

a respins cererea petentului C.G., privind recuzarea tuturor judecătorilor

Tribunalului Călărași, reținând că acesta nu s-a conformat dispozițiilor art. 52

alin. (5) C. proc. pen.

Prin decizia nr. 1617 din 24 martie 2004, pronunțată

în dosarul nr. 1479/2004, al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

penală, recursul declarat de petent împotriva încheierii menționate a fost

respins, ca tardiv.

Contestația în anulare formulată de petent împotriva

deciziei instanței de control judiciar a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin

decizia nr. 3283 din 15 iunie 2004, pronunțată în dosarul nr. 1904/2004, al secției

penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Împotriva acestei din urmă hotărâri, petentul a

declarat un nou recurs, fără a invoca nici unul din cazurile de casare

prevăzute de art. 385

9

C. proc. pen.

Prin decizia nr. 313 din 5 decembrie 2005, pronunțată

în dosarul nr. 223/2004, al Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de

9 judecători, recursul declarat de contestatorul menționat a fost respins, ca

inadmisibil, reținându-se următoarele:

Posibilitatea provocării unui control judiciar al

hotărârilor judecătorești, pentru motive privind pronunțarea acestora, cu

nerespectarea condițiilor formale, legal prevăzute, de desfășurare a judecății

sau ca o consecință a unui raționament jurisdicțional eronat, este reglementată

în prezent prin normă constituțională.

Însă, potrivit art. 129 din Constituția României,

revizuită, părțile interesate pot exercita căile de atac, numai în condițiile

legii procesuale.

Corespunzător acestui principiu constituțional, legea

procesual-penală a reglementat dreptul examinării cauzei penale în două grade

de jurisdicție, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse reformării,

căile de atac și titularii acestora, precum și cazurile de casare.

Totodată, în vederea realizării scopului procesului

penal, astfel cum acesta a fost determinat prin art. 1 C. proc. pen., conduita procesuală a părților a fost precis determinată, inclusiv cu privire la

incidentele ivite în cursul executării hotărârii penale, definitivă în acest

caz.

Reglementarea menționată are aptitudinea funcțională

de a răspunde noii perspective asupra accesului la justiție, generată de

dispozițiile art. 21 din Constituția României, art. 13 din Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 2 din

Protocolul Adițional nr. 7 la Convenție.

Potrivit art. 385

1

C. proc. pen., sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs, hotărârile judecătorești nedefinitive,

sentințe sau decizii după caz.

Așadar, sistemul român de jurisdicție a statuat

principiul unicității acestei căi de atac, dreptul stingându-se prin

exercitare, așa încât posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri

este exclusă.

Completul de 9 judecători a fost sesizat cu un nou

recurs

declarat împotriva deciziei pronunțate în contestație în anulare

de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, privind o decizie

definitivă dată de aceeași instanță, într-un recurs tardiv declarat, hotărâre

care, nefiind prevăzută de art. 385

1

C. proc. pen., nu este supusă

controlului judecătoresc pe această cale.

Ca atare, potrivit dreptului comun, decizia atacată

nu este supusă recursului.

Pe de altă parte, potrivit normei atributive de

competență prevăzută în Legea nr. 304/2004, republicată, art. 24, completul de

9 judecători judecă recursurile în cauzele soluționate în primă instanță de secția

penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cum această ipoteză nu se regăsește în cauză,

recursul nu este admisibil nici potrivit legii speciale.

Or, recunoașterea unei căi de atac, în alte condiții,

decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o încălcare a principiului

legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în

ordinea de drept.

Împotriva acestei din urmă hotărâri, contestatorul C.G.

a formulat o nouă contestație în anulare.

În motivarea cererii, petentul a susținut că la

dosarul cauzei, „există înscrisuri care fac dovada existenței cazului prevăzut

de art. 386 lit. c) C. proc. pen.”.

Contestația în anulare este inadmisibilă, pentru

următoarele considerente:

Potrivit art. 129 din Constituția României, revizuită,

„împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public

pot exercita căile de atac, în condițiile legii”.

Așadar, posibilitatea provocării unui control

judiciar al hotărârilor judecătorești este statuată prin însăși legea fundamentală.

Din economia textului menționat rezultă, însă, că

hotărârile judecătorești, inclusiv hotărârile premergătoare, anticipatorii sau

provizorii, după caz, sunt supuse căilor de atac determinate de lege.

Legea procesuală penală, prin norme imperative, a

stabilit un sistem al căilor de atac menit a asigura, concomitent, prestigiul

justiției, pronunțarea de hotărâri judecătorești care să corespundă legii și

adevărului și care, totodată, să evite provocarea oricărei vătămări materiale

sau morale, părților din proces.

Revine așadar părții interesate, obligația de a

exercita căile de atac, în condițiile determinate de lege.

În cauză, petentul menționat a formulat contestație

în anulare.

Din dispozițiile art. 386 C. proc. pen. rezultă, cu referire la exercitarea acestei căi extraordinare de atac, o dublă

limitare a câmpului de aplicare. Aceste limitări privesc predeterminarea

hotărârilor supuse contestației în anulare și cazurile pentru care se poate

apela la acest remediu procesual.

Prin urmare, nu este admisă exercitarea acestei căi

de atac, în alte situații și condiții, decât cele expres și limitativ prevăzute

de legea procesual-penală.

Or, petentul nu a formulat critici susceptibile a fi

încadrate în cazurile limitativ și expres prevăzute de legea procesual-penală,

ci a făcut o trimitere generică la art. 386 lit. c) C. proc. pen., caz oricum

inaplicabil în speță, întrucât hotărârile pronunțate nu privesc fondul cauzei

penale, ci un incident procedural.

Prin urmare, calea extraordinară de atac nu privește

o hotărâre susceptibilă de retractare pe această cale, determinată de art. 386 C. proc. pen. Totodată, se constată și neîndeplinirea condiției, prevăzută în art. 391 C. proc. pen., pentru exercitarea contestației în anulare, respectiv cea care impune ca „motivul

pe care se sprijină contestația, este dintre cele prevăzute în art. 386”.

Ca atare, excepția pusă în discuție din oficiu se

constată a fi întemeiată.

În consecință, pentru considerentele ce preced și ca

urmare a admiterii excepției, Curtea va respinge contestația în anulare

formulată de C.G., ca inadmisibilă.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

contestatorul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare, conform

dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare

formulată de contestatorul C.G. împotriva deciziei nr. 313 din 5 decembrie

2005, pronunțată de completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și

Justiție, în dosarul nr. 223/2005.

Obligă contestatorul menționat să plătească statului,

suma de 200 lei (2.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 aprilie

2006.