ÎCCJ, Decizia nr. 313/2005

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Curtea de Apel București, secția I

penală, prin încheierea pronunțată la data de 24 septembrie 2003, în dosarul

nr. 2911/2003, a respins cererea petentului C.G. privind recuzarea tuturor

judecătorilor Tribunalului Călărași, reținând că acesta nu s-a conformat

dispozițiilor art. 52 alin. (5) C. proc. pen.

Prin decizia nr. 1617 din 24 martie

2004, pronunțată în dosarul nr. 1479/2004, al Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția penală, recursul declarat de petent împotriva încheierii

menționate a fost respins, ca tardiv.

Contestația în anulare formulată de

petent împotriva deciziei instanței de control judiciar a fost respinsă, ca

inadmisibilă, prin decizia nr. 3283 din 15 iunie 2004, pronunțată în dosarul

nr. 1904/2004, al secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Împotriva acestei din urmă hotărâri,

petentul a declarat un nou recurs, fără a invoca nici unul din cazurile de

casare prevăzute de art. 385

9

C. proc. pen.

Recursul este inadmisibil, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Posibilitatea provocării unui

control judiciar al hotărârilor judecătorești, pentru motive privind

pronunțarea acestora cu nerespectarea condițiilor formale, legal prevăzute, de

desfășurare a judecății sau ca o consecință a unui raționament jurisdicțional

eronat, este reglementată în prezent prin normă constituțională.

Însă, potrivit art. 129 din

Constituția României, revizuită, părțile interesate pot exercita căile de atac,

numai în condițiile legii procesuale.

Corespunzător acestui principiu

constituțional, legea procesual-penală a reglementat dreptul examinării cauzei

penale, în două grade de jurisdicție, determinând hotărârile susceptibile a fi

supuse reformării, căile de atac și titularii acestora, precum și cazurile de

casare.

Totodată, în vederea realizării

scopului procesului penal, astfel cum acesta a fost determinat prin art. 1 C.

proc. pen., conduita procesuală a părților a fost precis determinată, inclusiv

cu privire la incidentele ivite în cursul executării hotărârii penale,

definitivă în acest caz.

Reglementarea menționată are

aptitudinea funcțională de a răspunde noii perspective asupra accesului la

justiție, generată de dispozițiile art. 21 din Constituția României, art. 13

din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

și art. 2 din Protocolul Adițional nr. 7 la Convenție.

Potrivit art. 385

1

C.

proc. pen., sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs, hotărârile

judecătorești nedefinitive, sentințe sau decizii după caz.

Art. 417 C. proc. pen., cu referire

la dispozițiile înscrise în Cap. III din Titlul II al aceluiași cod, prevede că

deciziile pronunțate în recurs nu sunt supuse nici unei altei căi ordinare de

atac, ele fiind definitive și executorii.

Așadar, sistemul român de

jurisdicție a statuat principiul unicității acestei căi de atac, dreptul

stingându-se prin exercitare, așa încât posibilitatea legală a declarării mai

multor recursuri este exclusă.

Completul de 9 judecători a fost

sesizat cu un nou recurs

declarat împotriva deciziei pronunțate în

contestație în anulare de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

privind o decizie definitivă dată de aceeași instanță într-un recurs tardiv

declarat, hotărâre care, nefiind prevăzută de art. 385

1

C. proc.

pen., nu este supusă controlului judecătoresc pe această cale.

Ca atare, potrivit dreptului comun,

decizia atacată nu este supusă recursului.

Pe de altă parte, potrivit normei

atributive de competență prevăzută în Legea nr. 304/2004, republicată, art. 24,

completul de 9 judecători judecă recursurile în cauzele soluționate în primă

instanță de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cum această ipoteză nu se regăsește

în cauză, recursul nu este admisibil nici potrivit legii speciale.

Or, recunoașterea unei căi de atac

în alte condiții, decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o

încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o

soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Așadar, excepția de inadmisibilitate

pusă în discuția părților se constată a fi întemeiată.

În consecință, pentru considerentele

ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de

contestatorul C.G. împotriva deciziei nr. 3283 din 15 iunie 2004 a secției

penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca inadmisibil.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2)

din același cod, Curtea va obliga recurentul menționat, conform dispozitivului,

la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de contestatorul C.G. împotriva deciziei nr.

3283 din 15 iunie 2004, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, în dosarul nr. 1904/2004.

Obligă recurentul-contestator

menționat să plătească statului, suma de 140 lei (1.400.000 lei vechi), cu

titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 40 lei (400.000 lei

vechi), reprezentând onorariu de avocat cuvenit pentru asistarea acestuia din

oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 5 decembrie 2005

.