ÎCCJ, Decizia nr. 212/2004

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin încheierea din 17 ianuarie

2003, pronunțată în dosarul nr. 681/2003, Curtea de Apel Ploiești a respins, ca

neîntemeiată, cererea formulată de petentul G.F., privind recuzarea tuturor

judecătorilor Tribunalului Dâmbovița, reținând că motivele invocate nu se

încadrează în prevederile art. 48 lit. d) C. proc. pen.

Recursul declarat de petent,

împotriva acestei încheieri, a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 2262

din 27 aprilie 2004 a Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Instanța de control judiciar a

reținut că petentul nu s-a conformat dispozițiilor art. 52 alin. (5) C. proc.

pen., așa încât, în mod judicios, Curtea de Apel Ploiești a respins cererea de

recuzare formulată de acesta, privitor la toți judecătorii Tribunalului

Dâmbovița.

Împotriva acestei din urmă hotărâri,

petentul a declarat un nou recurs, fără a formula nici o critică referitoare la

decizia atacată.

Recursul este inadmisibil, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Posibilitatea provocării unui

control judiciar al hotărârilor judecătorești, pentru motive privind

pronunțarea acestora, cu nerespectarea condițiilor formale, legal prevăzute, de

desfășurare a judecății sau ca o consecință a unui raționament jurisdicțional

eronat, este reglementată în prezent prin normă constituțională.

Însă, potrivit art. 129 din Constituția

României, revizuită, părțile interesate pot exercita căile de atac, numai în

condițiile legii procesuale.

Corespunzător acestui principiu

constituțional, legea procesuală penală a reglementat dreptul examinării cauzei

penale în două grade de jurisdicție, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse

controlului judecătoresc, căile de atac și titularii acestora, precum și

cazurile de casare.

Reglementarea menționată are

aptitudinea de a răspunde exigențelor noii perspective asupra accesului la

justiție, generată de art. 21 din Constituția României, art. 13 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și art. 2 din

Protocolul Adițional nr. 7 la Convenție.

În raport de aceste exigențe,

normele procesuale penale privind sesizarea instanțelor judecătorești și

soluționarea cererilor în limitele competenței atribuite sunt imperative, de

ordine publică.

Ca atare, neobservarea acestora este

sancționată cu nulitatea hotărârilor judecătorești pronunțate cu încălcarea

lor.

În consecință, calea procesuală

exercitată de persoane aflate în situații identice trebuie să fie aceeași,

admisibilitatea fiind condiționată de folosirea căii de atac în condițiile

legii.

Potrivit legii procesuale penale, cu

referire la normele constituționale și convenției menționate, admisibilitatea

unei căi de atac este examinată în raport de condițiile ce se cer a fi

îndeplinite cumulativ, între care se înscrie, între altele, și cea privitoare

la existența unei hotărâri judecătorești stabilită de lege, ca fiind

susceptibilă de reformare sau retractare.

În acest context, potrivit art. 385

1

C. proc. pen., sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs hotărârile

judecătorești, sentințe sau decizii, după caz, nedefinitive.

În cauză, Completul de 9 judecători

a fost sesizat cu un nou recurs, declarat de petent, împotriva deciziei date,

în soluționarea unui recurs de secția penală a Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Or, potrivit art. 417 C. proc. pen.,

hotărârea pronunțată în recurs este definitivă și executorie.

Ca atare, în raport de caracterul

definitiv ale acesteia, decizia atacată nu este supusă recursului,

neînscriindu-se între hotărârile prevăzute de art. 385

1

C. proc.

pen., împotriva cărora poate fi exercitată calea de atac menționată.

Totodată, din coroborarea normelor

procesuale menționate, rezultă principiul unicității căii de atac a recursului,

în raport de care dreptul la această cale procesuală se stinge prin exercitare

și, pe cale de consecință, posibilitatea legală a declarării mai multor

recursuri este exclusă.

Or, recunoașterea unei căi de atac

în situații neprevăzute de legea procesuală penală constituie o încălcare a

principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție

inadmisibilă în ordinea de drept.

Pe de altă parte, prin art. 25 și 26

din Legea nr. 56/1993, republicată, a fost atribuită Completului de 9

judecători competența soluționării recursului declarat, împotriva hotărârilor pronunțate

în primă instanță de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cum, această ipoteză nu se regăsește,

în speță, hotărârea pronunțată în recurs de secția penală a Înaltei Curți de Casație

și Justiție nu poate fi supusă controlului judecătoresc Completului de 9

judecători, cu încălcarea normelor speciale de atribuire a competenței.

Așa fiind, recursul declarat de

petentul G.F. urmează a fi privit ca inadmisibil, atât potrivit dreptului

comun, cât și potrivit legii speciale.

În consecință, pentru considerentele

ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform art. 385

15

pct.

1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat

de petentul G.F. care, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, va fi

obligat la plata cheltuielilor judiciare, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul

declarat de petentul G.F., împotriva deciziei nr. 2262 din 27 aprilie 2004,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr.

933/2003.

Obligă recurentul să plătească

statului 500.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 5 iulie 2004.