ÎCCJ, Decizia nr. 212/2004

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 17 ianuarie 2003, pronunțată în dosarul nr. 681/2003, Curtea de Apel Ploiești a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de petentul G.F., privind recuzarea tuturor judecătorilor Tribunalului Dâmbovița, reținând că motivele invocate nu se încadrează în prevederile art. 48 lit. d) C. proc. pen. Recursul declarat de petent, împotriva acestei încheieri, a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 2262 din 27 aprilie 2004 a Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Instanța de control judiciar a reținut că petentul nu s-a conformat dispozițiilor art. 52 alin. (5) C. proc. pen., așa încât, în mod judicios, Curtea de Apel Ploiești a respins cererea de recuzare formulată de acesta, privitor la toți judecătorii Tribunalului Dâmbovița.

Împotriva acestei din urmă hotărâri, petentul a declarat un nou recurs, fără a formula nici o critică referitoare la decizia atacată. Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Posibilitatea provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătorești, pentru motive privind pronunțarea acestora, cu nerespectarea condițiilor formale, legal prevăzute, de desfășurare a judecății sau ca o consecință a unui raționament jurisdicțional eronat, este reglementată în prezent prin normă constituțională. Însă, potrivit art. 129 din Constituția României, revizuită, părțile interesate pot exercita căile de atac, numai în condițiile legii procesuale. Corespunzător acestui principiu constituțional, legea procesuală penală a reglementat dreptul examinării cauzei penale în două grade de jurisdicție, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse controlului judecătoresc, căile de atac și titularii acestora, precum și cazurile de casare.

Reglementarea menționată are aptitudinea de a răspunde exigențelor noii perspective asupra accesului la justiție, generată de art. 21 din Constituția României, art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și art. 2 din Protocolul Adițional nr. 7 la Convenție. În raport de aceste exigențe, normele procesuale penale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea cererilor în limitele competenței atribuite sunt imperative, de ordine publică. Ca atare, neobservarea acestora este sancționată cu nulitatea hotărârilor judecătorești pronunțate cu încălcarea lor. În consecință, calea procesuală exercitată de persoane aflate în situații identice trebuie să fie aceeași, admisibilitatea fiind condiționată de folosirea căii de atac în condițiile legii.

Potrivit legii procesuale penale, cu referire la normele constituționale și convenției menționate, admisibilitatea unei căi de atac este examinată în raport de condițiile ce se cer a fi îndeplinite cumulativ, între care se înscrie, între altele, și cea privitoare la existența unei hotărâri judecătorești stabilită de lege, ca fiind susceptibilă de reformare sau retractare. În acest context, potrivit art. 385 1 C. proc. pen., sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs hotărârile judecătorești, sentințe sau decizii, după caz, nedefinitive. În cauză, Completul de 9 judecători a fost sesizat cu un nou recurs, declarat de petent, împotriva deciziei date, în soluționarea unui recurs de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Or, potrivit art. 417 C. proc. pen., hotărârea pronunțată în recurs este definitivă și executorie. Ca atare, în raport de caracterul definitiv ale acesteia, decizia atacată nu este supusă recursului, neînscriindu-se între hotărârile prevăzute de art. 385 1 C. proc. pen., împotriva cărora poate fi exercitată calea de atac menționată. Totodată, din coroborarea normelor procesuale menționate, rezultă principiul unicității căii de atac a recursului, în raport de care dreptul la această cale procesuală se stinge prin exercitare și, pe cale de consecință, posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă. Or, recunoașterea unei căi de atac în situații neprevăzute de legea procesuală penală constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Pe de altă parte, prin art. 25 și 26 din Legea nr. 56/1993, republicată, a fost atribuită Completului de 9 judecători competența soluționării recursului declarat, împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Cum, această ipoteză nu se regăsește, în speță, hotărârea pronunțată în recurs de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu poate fi supusă controlului judecătoresc Completului de 9 judecători, cu încălcarea normelor speciale de atribuire a competenței. Așa fiind, recursul declarat de petentul G.F. urmează a fi privit ca inadmisibil, atât potrivit dreptului comun, cât și potrivit legii speciale. În consecință, pentru considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc.

pen., Curtea va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petentul G.F. care, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petentul G.F., împotriva deciziei nr. 2262 din 27 aprilie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 933/2003. Obligă recurentul să plătească statului 500.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 5 iulie 2004.