ÎCCJ, Decizia nr. 268/2004

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La termenul de judecată din 7 mai

2003, în dosarul nr. 2454/2004, cu ocazia judecării de către Curtea de Apel

Ploiești a plângerii formulate de partea vătămată D.M. împotriva rezoluției nr.

34289/7635/2002 din 4 februarie 2003 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

Ploiești, aceasta a formulat cerere de recuzare a tuturor magistraților din

cadrul acestei curți, respectiv, ai parchetului de pe lângă curtea menționată.

Prin încheierea nr. 111 din 19 mai

2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins cererea, ca

nefondată, reținând că petentul nu a indicat vreun caz de incompatibilitate ce

ar constitui motivul recuzării.

Împotriva acestei încheieri,

petentul D.M. a declarat recurs.

Recursul este tardiv declarat.

Petentul a declarat recurs la data

de 1 iunie 2004, împotriva încheierii pronunțate de secția penală a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, la data de 19 mai 2004, cu depășirea termenului

prevăzut de legea procesuală penală.

Astfel, potrivit art. 52 alin. (8) C.

proc. pen., în redactarea în vigoare la data pronunțării încheierii atacate, „încheierea

prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai cu recurs, în termen de

48 ore din momentul pronunțării”.

Or, în raport cu dispozițiile art. 1

C. proc. pen., cu referire la art. 1 C. pen., procesul penal poate fi privit ca

un mijloc de apărare, concomitent, a societății și a membrilor care o compun,

ca titulari de drepturi și obligații legal stabilite.

Activitatea de judecată, finalizată

prin pronunțarea unei hotărâri definitive, este strict reglementată prin Codul

de procedură penală, lege procesuală cu un pregnant caracter formalist,

indispensabil asigurării judecării corecte și garantării drepturilor

procesuale.

Aceste reguli privesc în egală măsură

atât judecarea cauzei penale în fond sau căi de atac, cât și cererile

incidente, cu referire, în cauză, la incidentul procedural vizând modificarea

compunerii instanței de judecată, respectiv, a instanței competente a judeca

cauza, prin formularea cererii de revizuire.

Ilustrând acest formalism, între

altele, prin art. 185 C. proc. pen., legiuitorul a stabilit, vizând concomitent

dinamizarea procesului penal, asigurarea drepturilor procesuale și sancționarea

conduitei procesuale neconforme, sub titlul marginal „consecințele nerespectării

termenului”, următoarele: „când, pentru exercitarea unui drept procesual, legea

prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din

exercițiul dreptului și nulitatea actului făcut peste termen”.

Așadar, potrivit formalismului legii

procesuale penale, având caracter de garanție egală pentru toate părțile

interesate, în sensul dispozițiilor art. 21 din Constituția României, revizuită,

cu referire la art. 16 din legea fundamentală și ca rațiune satisfacerea

imperativului disciplinării activității procesuale, prin stabilirea unor

termene peremptorii, prin textul menționat a fost impusă obligația îndeplinirii

în termen a actelor de procedură, sub sancțiunea decăderii.

Ca atare, neexercitarea în termen a

unei căi de atac, conform sancțiunii menționate, duce la pierderea dreptului

privitor la exercitarea acesteia. Totodată, pentru motivele expuse, recursul

exercitat în afara termenului prevăzut de legea procesuală penală nu are

aptitudinea declanșării controlului judiciar vizat de partea interesată.

Această concluzie rezultă din

dispozițiile art. 416

1

și art. 385

15

C. proc. pen.,

potrivit cărora hotărârea rămâne definitivă la data expirării termenului de

recurs, iar instanța sesizată cu calea de atac exercitată peste termen,

respinge recursul, ca tardiv, și menține hotărârea atacată.

Din dispozițiile legale menționate

rezultă, însă, și că, deși termenul de declarare a recursului este prevăzut

prin normă imperativă, sancțiunea decăderii din exercițiul acestui drept nu

intervine automat, ci trebuie constată de instanță.

În regulă generală, această

constatare privește examinarea și stabilirea întrunirii cerințelor decăderii,

reieșite din art. 185 C. proc. pen., privitoare la existența unui termen

imperativ care să impună exercitarea dreptului înăuntrul acestuia,

neexercitarea dreptului în limitele termenului prevăzut de lege și inexistența

unei derogări de la sancțiunea decăderii.

Or, în cauză, aceste cerințe se

constată a fi îndeplinite, în sensul că, prin art. 52 C. proc. pen., a fost

stabilit imperativ termenul de declarare a recursului și momentul de la care

acesta începe să curgă, calea de atac a fost exercitată de petent după

expirarea acestui termen și, cu referire la încheierea atacată, nu există

dispoziție legală derogatorie expresă de la sancțiunea decăderii.

Este adevărat că nerespectarea

termenului de declarare a recursului, în mod excepțional, poate să nu fie

imputabilă părții decăzute din termenul de exercitare a acestuia, împrejurare

în considerarea căreia, prin art. 385

3

alin. (2) C. proc. pen., cu

trimitere la art. 364 din același cod, a fost reglementată posibilitatea

aprecierii recursului ca fiind făcut în termen și realizării controlului

judiciar al hotărârii atacate, dacă instanța constată că întârzierea a fost

determinată de o cauză temeinică de împiedicare.

Însă, dispozițiile legale menționate

privesc alte situații și, oricum, repunerea în termenul de declarare a

recursului nu poate fi examinată în lipsa unei cereri formulate, în acest sens,

de către recurent.

Așadar, în cauză se constată

declararea recursului cu depășirea termenului special prevăzut de legea

procesuală penală și, ca atare, petentul este decăzut din dreptul exercitării

acestei căi de atac.

În consecință, pentru considerentele

ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform art. 385

15

pct.

1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul ca tardiv.

Totodată, conform art. 192 alin. (2)

din același cod, recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare

către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca tardiv, recursul

declarat de petentul D.M. împotriva încheierii nr. 111 din 19 mai 2004,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr.

2757/2004.

Obligă recurentul D.M. să plătească

statului suma de 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare, din care suma

de 200.000 lei, reprezentând onorariu de avocat cuvenit apărătorului desemnat

din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată, în ședință publică, azi,

18 octombrie 2004.