ÎCCJ, Decizia nr. 275/2004

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La termenul de judecată din 7 mai 2003, în dosarul nr. 2460/2004, cu ocazia judecării de către Curtea de Apel Ploiești a plângerii formulate de partea vătămată D.M., împotriva rezoluției nr. 34289/7635/2002 din 4 februarie 2003 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, aceasta a formulat cerere de recuzare a tuturor magistraților din cadrul acestei curți, respectiv ai parchetului de pe lângă curtea menționată. Prin încheierea nr. 105 din 19 mai 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins cererea, ca nefondată, reținând că petentul nu a indicat vreun caz de incompatibilitate ce ar constitui motivul recuzării.

Împotriva acestei încheieri, petentul D.M. a declarat recurs. Recursul este tardiv declarat. Petentul a declarat recurs la data de 1 iunie 2004, împotriva încheierii pronunțate de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 19 mai 2004, cu depășirea termenului prevăzut de legea procesuală penală. Astfel, potrivit art. 52 alin. (8) C. proc. pen., în redactarea în vigoare la data pronunțării încheierii atacate, „încheierea prin care s-a respins recuzarea, poate fi atacată numai cu recurs, în termen de 48 ore din momentul pronunțării”. Or, în raport de dispozițiile art. 1 C. proc. pen., cu referire la art. 1 C. pen., procesul penal poate fi privit ca un mijloc de apărare, concomitent, a societății și a membrilor care o compun, ca titulari de drepturi și obligații legal stabilite.

Activitatea de judecată, finalizată prin pronunțarea unei hotărâri definitive, este strict reglementată prin C. proc. pen., lege procesuală cu un pregnant caracter formalist, indispensabil asigurării judecării corecte și garantării drepturilor procesuale. Aceste reguli privesc, în egală măsură, atât judecarea cauzei penale, în fond sau căi de atac, cât și cererile incidente, cu referire în cauză la incidentul procedural vizând modificarea compunerii instanței de judecată, respectiv a instanței competente a judeca cauza, prin formularea cererii de revizuire. Ilustrând acest formalism, între altele, prin art. 185 C. proc.

pen., legiuitorul a stabilit, vizând concomitent dinamizarea procesului penal, asigurarea drepturilor procesuale și sancționarea conduitei procesuale neconforme, sub titlul marginal „consecințele nerespectării termenului”, următoarele: „când, pentru exercitarea unui drept procesual, legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercițiul dreptului și nulitatea actului făcut peste termen”. Așadar, potrivit formalismului legii procesuale penale, având caracter de garanție egală pentru toate părțile interesate, în sensul dispozițiilor art. 21 din Constituția României revizuită, cu referire la art. 16 din legea fundamentală și ca rațiune satisfacerea imperativului disciplinării activității procesuale, prin stabilirea unor termene peremptorii, prin textul menționat a fost impusă obligația îndeplinirii în termen a actelor de procedură, sub sancțiunea decăderii.

Ca atare, neexercitarea în termen a unei căi de atac, conform sancțiunii menționate, duce la pierderea dreptului privitor la exercitarea acesteia. Totodată, pentru motivele expuse, recursul exercitat, în afara termenului prevăzut de legea procesuală penală, nu are aptitudinea declanșării controlului judiciar vizat de partea interesată. Această concluzie rezultă din dispozițiile art. 416 1 și art. 385 15 C. proc. pen., potrivit cărora hotărârea rămâne definitivă la data expirării termenului de recurs, iar instanța sesizată cu calea de atac, exercitată peste termen, respinge recursul, ca tardiv, și menține hotărârea atacată. Din dispozițiile legale menționate, rezultă, însă, și că, deși termenul de declarare a recursului este prevăzut prin normă imperativă, sancțiunea decăderii din exercițiul acestui drept nu intervine automat, ci trebuie constatată de instanță.

În regulă generală, această constatare privește examinarea și stabilirea întrunirii cerințelor decăderii, reieșite din art. 185 C. proc. pen., privitoare la existența unui termen imperativ care să impună exercitarea dreptului înăuntrul acestuia, neexercitarea dreptului în limitele termenului prevăzut de lege și inexistența unei derogări de la sancțiunea decăderii. Or, în cauză, aceste cerințe se constată a fi îndeplinite, în sensul că, prin art. 52 C. proc. pen., a fost stabilit imperativ termenul de declarare a recursului și momentul de la care acesta începe să curgă, calea de atac a fost exercitată de petent după expirarea acestui termen și, cu referire la încheierea atacată, nu există dispoziție legală derogatorie expresă de la sancțiunea decăderii.

Este adevărat că nerespectarea termenului de declarare a recursului, în mod excepțional, poate să nu fie imputabilă părții decăzute din termenul de exercitare a acestuia, împrejurare în considerarea căreia, prin art. 385 3 alin. (2) C. proc. pen., cu trimitere la art. 364 din același cod, a fost reglementată posibilitatea aprecierii recursului, ca fiind făcut în termen și realizării controlului judiciar al hotărârii atacate, dacă instanța constată că întârzierea a fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare. Însă, dispozițiile legale menționate privesc alte situații și, oricum, repunerea în termenul de declarare a recursului nu poate fi examinată, în lipsa unei cereri formulate în acest sens de către recurent.

Așadar, în cauză, se constată declararea recursului, cu depășirea termenului special prevăzut de legea procesuală penală și, ca atare, petentul este decăzut din dreptul exercitării acestei căi de atac. În consecință, pentru considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul, ca tardiv. Totodată, conform art. 192 alin. (2) din același cod, recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca tardiv, recursul declarat de petentul D.M., împotriva încheierii nr. 105 din 19 mai 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 2751/2004. Obligă recurentul D.M. să plătească statului suma de 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare, din care suma de 200.000 lei, reprezentând onorariu de avocat cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată, în ședință publică, azi, 18 octombrie 2004.