ÎCCJ, Decizia nr. 317/2005

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 111 din 7 iulie 1997, Tribunalul Satu Mare a condamnat pe inculpații M.I., M.M. și R.A., la câte 2 ani închisoare pentru infracțiunea de șantaj prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. a) din același cod, precum și pe inculpații H.A. și C.M.G., la câte un an și 8 luni închisoare, pentru complicitate la infracțiunea de șantaj prevăzută de art. 26, raportat la art. 194 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. a) din același cod. Sentința a rămas definitivă prin neapelare. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în anulare, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, criticile privind greșita încadrare juridică a faptei și aplicarea unei pedepse între alte limite, decât cele prevăzute de lege, cu referire în acest din urmă caz, la inculpatul C.M.G.

Curtea Supremă de Justiție, secția penală, prin decizia nr. 1681 din 28 martie 2001, pronunțată în dosarul nr. 1922/1998, a admis recursul în anulare, a casat hotărârea atacată, numai cu privire la încadrarea juridică a faptei și nereținerea stării de recidivă prevăzută de art. 37 lit. a), inculpaților M.M. și C.M.G. În baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptei, din infracțiunea de șantaj prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen., în infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a) și e) C. pen., pentru inculpații M.I., M.M. și R.A. și din complicitate la infracțiunea de șantaj în complicitate, la infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a) și e) C. pen., pentru inculpații H.A.

și C.M.G. În baza art. 211 alin. (2) lit. a) și e) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., a condamnat pe inculpatul M.M., la 7 ani închisoare. În temeiul art. 86 9 C. pen., a revocat dispoziția referitoare la executarea la locul de muncă a pedepsei de un an și 6 luni închisoare aplicată prin sentința penală nr. 227 din 26 octombrie 1995, a Tribunalului Militar Timișoara și, conform art. 39 alin. (1) și (2) C. pen., a contopit restul de un an, 4 luni și 14 zile rămas neexecutat în pedeapsa aplicată în cauză, urmând ca inculpatul M.M. să execute 7 ani închisoare. În baza art. 211 alin. (2) lit. a) și e) C. pen., a condamnat pe inculpații M.I. și R.A., la câte 5 ani închisoare, fiecare.

În baza art. 26, raportat la art. 211 alin. (2) lit. a) și e) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., a condamnat pe inculpatul C.M.G., la 5 ani și 6 luni închisoare. Potrivit art. 83 C. pen., a revocat beneficiul suspendării condiționate a executării pedepsei de 2 ani închisoare aplicate prin sentința penală nr. 1734 din 17 iulie 1997, a Judecătoriei Oradea și a dispus executarea acesteia, alături de pedeapsa stabilită în cauză, urmând ca inculpatul C.M.G. să execute în total 7 ani și 6 luni închisoare. În temeiul art. 26, raportat la art. 211 alin. (2) lit. a) și e) C. pen., a condamnat pe inculpatul H.A., la 5 ani închisoare. Celelalte dispoziții ale sentinței au fost menținute. Prin sentința penală nr. 87 din 4 martie 2003, Tribunalul Satu Mare a respins în fond cererea formulată de condamnații M.M., R.A., H.A.

și C.M.G., privind revizuirea sentinței nr. 111 din 7 iulie 1997 a Tribunalului Satu Mare, modificată prin decizia nr. 1681 din 28 martie 2001, a secției penale a Curții Supreme de Justiție. Apelurile declarate de condamnații M.M., M.I., R.A., H.A. și C.M.G. împotriva acestei sentințe au fost respinse, ca nefondate, prin decizia penală nr. 106/A/2003 din 15 mai 2003 a Curții de Apel Oradea, secția penală. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin decizia nr. 2629 din 20 aprilie 2005, a respins, ca nefondate, recursurile declarate de condamnații M.I. și C.M.G. împotriva hotărârii instanței de apel. Împotriva deciziei pronunțate în recurs, condamnații M.I. și C.M.G. au formulat contestație în anulare, invocând cazurile prevăzute în art. 386 lit. a) și b) C. proc.

pen. Prin decizia nr. 4989 din 7 septembrie 2005, pronunțată în dosarul nr. 2715/2005, al secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, contestația în anulare a fost respinsă ca inadmisibilă. S-a reținut, cu referire la contestatorul C.M.G., că acesta a fost prezent în instanță la termenul din 9 iunie 2004, fixat pentru judecarea recursului. În această situație, conform art. 291 alin. (3) C. proc. pen., acesta nu a mai fost citat pentru termenele ulterioare. Contestatorul nu a depus nici o dovadă în susținerea contestației în anulare, cu privire la pretinsa consemnare greșită a prezenței sale la termenul menționat, prin încheierea de ședință din 9 iunie 2004. Împotriva acestei din urmă hotărâri, contestatorul C.M.G.

a declarat recurs, fără a invoca nici unul din cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 C. proc. pen. și fără a motiva în scris calea de atac exercitată. Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Posibilitatea provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătorești, pentru motive privind pronunțarea acestora cu nerespectarea condițiilor formale, legal prevăzute, de desfășurare a judecății sau ca o consecință a unui raționament jurisdicțional eronat, este reglementată în prezent prin normă constituțională. Însă, potrivit art. 129 din Constituția României, revizuită, părțile interesate pot exercita căile de atac, numai în condițiile legii procesuale.

Corespunzător acestui principiu constituțional, legea procesual-penală a reglementat dreptul examinării cauzei penale în două grade de jurisdicție, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse reformării, căile de atac și titularii acestora, precum și cazurile de casare. Totodată, în vederea realizării scopului procesului penal, astfel cum acesta a fost determinat prin art. 1 C. proc. pen., conduita procesuală a părților a fost precis determinată, inclusiv cu privire la incidentele ivite în cursul executării hotărârii penale definitive, în acest caz. Reglementarea menționată are aptitudinea funcțională de a răspunde noii perspective asupra accesului la justiție, generată de dispozițiile art. 21 din Constituția României, art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 2 din Protocolul Adițional nr. 7 la Convenție.

Potrivit art. 385 1 C. proc. pen., sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs, hotărârile judecătorești nedefinitive, sentințe sau decizii după caz. Art. 417 C. proc. pen., cu referire la dispozițiile înscrise în Cap. III din Titlul II al aceluiași cod, prevede că deciziile pronunțate în recurs nu sunt supuse nici unei altei căi ordinare de atac, ele fiind definitive și executorii. Așadar, sistemul român de jurisdicție a statuat principiul unicității acestei căi de atac, dreptul stingându-se prin exercitare, așa încât posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă. Completul de 9 judecători a fost sesizat cu un nou recurs declarat împotriva deciziei pronunțate în contestație în anulare de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, privind o decizie definitivă dată de aceeași instanță în recurs, hotărâre care, nefiind prevăzută de art. 385 1 C. proc.

pen., nu este supusă controlului judecătoresc pe această cale. Ca atare, potrivit dreptului comun, decizia atacată nu este supusă recursului. Pe de altă parte, potrivit normei atributive de competență prevăzută în Legea nr. 304/2004, republicată, art. 24, completul de 9 judecători judecă recursurile în cauzele soluționate în primă instanță de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Cum această ipoteză nu se regăsește în cauză, recursul nu este admisibil nici potrivit legii speciale. Or, recunoașterea unei căi de atac în alte condiții, decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Așadar, excepția de inadmisibilitate pusă în discuția părților se constată a fi întemeiată. În consecință, pentru considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de contestatorul C.M.G. împotriva deciziei nr. 4989 din 7 septembrie 2005, a secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca inadmisibil. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, Curtea va obliga recurentul menționat, conform dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de contestatorul C.M.G. împotriva deciziei nr. 4989 din 7 septembrie 2005, pronunțată în dosarul nr. 2715/2005, al secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Obligă recurentul-contestator menționat să plătească statului, suma de 140 lei (1.400.000 lei vechi) cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 decembrie 2005.