ÎCCJ, Decizia nr. 317/2005

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 111 din 7

iulie 1997, Tribunalul Satu Mare a condamnat pe inculpații M.I., M.M. și R.A.,

la câte 2 ani închisoare pentru infracțiunea de șantaj prevăzută de art. 194

alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. a) din același cod, precum și pe inculpații

H.A. și C.M.G.,

la câte un an și 8 luni închisoare, pentru complicitate

la infracțiunea de șantaj prevăzută de art. 26, raportat la art. 194 alin. (1)

C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. a) din același cod.

Sentința a rămas definitivă prin

neapelare.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs în anulare, Procurorul general al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, criticile privind greșita încadrare

juridică a faptei și aplicarea unei pedepse între alte limite, decât cele prevăzute

de lege, cu referire în acest din urmă caz, la inculpatul C.M.G.

Curtea Supremă de Justiție, secția

penală, prin decizia nr. 1681 din 28 martie 2001, pronunțată în dosarul nr.

1922/1998, a admis recursul în anulare, a casat hotărârea atacată, numai cu

privire la încadrarea juridică a faptei și nereținerea stării de recidivă

prevăzută de art. 37 lit. a), inculpaților M.M. și C.M.G.

În baza art. 334 C. proc. pen., a

schimbat încadrarea juridică a faptei, din infracțiunea de șantaj prevăzută de

art. 194 alin. (1) C. pen., în infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211

alin. (2) lit. a) și e) C. pen., pentru inculpații M.I., M.M. și R.A. și din

complicitate la infracțiunea de șantaj în complicitate, la infracțiunea de

tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a) și e) C. pen., pentru

inculpații H.A. și C.M.G.

În baza art. 211 alin. (2) lit. a)

și e) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., a condamnat pe inculpatul

M.M., la 7 ani închisoare.

În temeiul art. 86

9

C.

pen., a revocat dispoziția referitoare la executarea la locul de muncă a

pedepsei de un an și 6 luni închisoare aplicată prin sentința penală nr. 227

din 26 octombrie 1995, a Tribunalului Militar Timișoara și, conform art. 39

alin. (1) și (2) C. pen., a contopit restul de un an, 4 luni și 14 zile rămas

neexecutat în pedeapsa aplicată în cauză, urmând ca inculpatul M.M. să execute

7 ani închisoare.

În baza art. 211 alin. (2) lit. a)

și e) C. pen., a condamnat pe inculpații M.I. și R.A., la câte 5 ani

închisoare, fiecare.

În baza art. 26, raportat la art. 211 alin. (2) lit.

a) și e) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., a condamnat pe

inculpatul C.M.G., la 5 ani și 6 luni închisoare.

Potrivit art. 83 C. pen., a revocat

beneficiul suspendării condiționate a executării pedepsei de 2 ani închisoare

aplicate prin sentința penală nr. 1734 din 17 iulie 1997, a Judecătoriei Oradea

și a dispus executarea acesteia, alături de pedeapsa stabilită în cauză, urmând

ca inculpatul C.M.G. să execute în total 7 ani și 6 luni închisoare.

În temeiul art. 26, raportat la art.

211 alin. (2) lit. a) și e) C. pen., a condamnat pe inculpatul H.A., la 5 ani

închisoare.

Celelalte dispoziții ale sentinței

au fost menținute.

Prin sentința penală nr. 87 din 4

martie 2003, Tribunalul Satu Mare a respins în fond cererea formulată de

condamnații M.M., R.A., H.A. și C.M.G., privind revizuirea sentinței nr. 111

din 7 iulie 1997 a Tribunalului Satu Mare, modificată prin decizia nr. 1681 din

28 martie 2001, a secției penale a Curții Supreme de Justiție.

Apelurile declarate de condamnații

M.M., M.I., R.A., H.A. și

C.M.G.

împotriva

acestei sentințe au fost respinse, ca nefondate, prin decizia penală nr.

106/A/2003 din 15 mai 2003 a Curții de Apel Oradea, secția penală.

Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția penală, prin decizia nr. 2629 din 20 aprilie 2005, a respins, ca

nefondate, recursurile declarate de condamnații M.I. și

C.M.G.

împotriva hotărârii instanței de

apel.

Împotriva deciziei pronunțate în

recurs, condamnații M.I. și C.M.G. au formulat contestație în anulare, invocând

cazurile prevăzute în art. 386 lit. a) și b) C. proc. pen.

Prin decizia nr. 4989 din 7

septembrie 2005, pronunțată în dosarul nr. 2715/2005, al secției penale a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, contestația în anulare a fost respinsă ca

inadmisibilă.

S-a reținut, cu referire la contestatorul C.M.G., că

acesta a fost prezent în instanță la termenul din 9 iunie 2004, fixat pentru

judecarea recursului. În această situație, conform art. 291 alin. (3) C. proc.

pen., acesta nu a mai fost citat pentru termenele ulterioare.

Contestatorul nu a depus nici o

dovadă în susținerea contestației în anulare, cu privire la pretinsa consemnare

greșită a prezenței sale la termenul menționat, prin încheierea de ședință din

9 iunie 2004.

Împotriva acestei din urmă hotărâri,

contestatorul C.M.G. a declarat recurs, fără a invoca nici unul din cazurile de

casare prevăzute de art. 385

9

C. proc. pen. și fără a motiva în

scris calea de atac exercitată.

Recursul este inadmisibil, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Posibilitatea provocării unui

control judiciar al hotărârilor judecătorești, pentru motive privind

pronunțarea acestora cu nerespectarea condițiilor formale, legal prevăzute, de

desfășurare a judecății sau ca o consecință a unui raționament jurisdicțional

eronat, este reglementată în prezent prin normă constituțională.

Însă, potrivit art. 129 din

Constituția României, revizuită, părțile interesate pot exercita căile de atac,

numai în condițiile legii procesuale.

Corespunzător acestui principiu

constituțional, legea procesual-penală a reglementat dreptul examinării cauzei

penale în două grade de jurisdicție, determinând hotărârile susceptibile a fi

supuse reformării, căile de atac și titularii acestora, precum și cazurile de

casare.

Totodată, în vederea realizării

scopului procesului penal, astfel cum acesta a fost determinat prin art. 1 C.

proc. pen., conduita procesuală a părților a fost precis determinată, inclusiv

cu privire la incidentele ivite în cursul executării hotărârii penale definitive,

în acest caz.

Reglementarea menționată are

aptitudinea funcțională de a răspunde noii perspective asupra accesului la

justiție, generată de dispozițiile art. 21 din Constituția României, art. 13

din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

și art. 2 din Protocolul Adițional nr. 7 la Convenție.

Potrivit art. 385

1

C.

proc. pen., sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs, hotărârile

judecătorești nedefinitive, sentințe sau decizii după caz.

Art. 417 C. proc. pen., cu referire

la dispozițiile înscrise în Cap. III din Titlul II al aceluiași cod, prevede că

deciziile pronunțate în recurs nu sunt supuse nici unei altei căi ordinare de

atac, ele fiind definitive și executorii.

Așadar, sistemul român de

jurisdicție a statuat principiul unicității acestei căi de atac, dreptul

stingându-se prin exercitare, așa încât posibilitatea legală a declarării mai

multor recursuri este exclusă.

Completul de 9 judecători a fost

sesizat cu un nou recurs

declarat împotriva deciziei pronunțate în

contestație în anulare de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

privind o decizie definitivă dată de aceeași instanță în recurs, hotărâre care,

nefiind prevăzută de art. 385

1

C. proc. pen., nu este supusă

controlului judecătoresc pe această cale.

Ca atare, potrivit dreptului comun,

decizia atacată nu este supusă recursului.

Pe de altă parte, potrivit normei

atributive de competență prevăzută în Legea nr. 304/2004, republicată, art. 24,

completul de 9 judecători judecă recursurile în cauzele soluționate în primă

instanță de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cum această ipoteză nu se regăsește

în cauză, recursul nu este admisibil nici potrivit legii speciale.

Or, recunoașterea unei căi de atac

în alte condiții, decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o

încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o

soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Așadar, excepția de inadmisibilitate

pusă în discuția părților se constată a fi întemeiată.

În consecință, pentru considerentele

ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de

contestatorul C.M.G. împotriva deciziei nr. 4989 din 7 septembrie 2005, a

secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca inadmisibil.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2)

din același cod, Curtea va obliga recurentul menționat, conform dispozitivului,

la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de contestatorul C.M.G. împotriva deciziei nr.

4989 din 7 septembrie 2005, pronunțată în dosarul nr. 2715/2005, al secției

penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Obligă recurentul-contestator

menționat să plătească statului, suma de 140 lei (1.400.000 lei vechi) cu titlu

de cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 5 decembrie 2005.