ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4989/2005

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar

constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul

Tribunalului Caraș-Severin la 7 mai 2001, reclamanta D.H.J. a solicitat, în

contradictoriu cu Consiliul local al municipiului Reșița, T.F. și T.M., să se

constate nulitatea absolută a contractului de vânzare–cumpărare încheiat în

temeiul Legii nr. 112/1995 între pârâți privind imobilul (clădirea) cu

destinație de locuință situat în Reșița, și să se dispună ca imobilul să-i fie

restituit în deplină proprietate și liniștită posesie.

A arătat reclamanta că imobilul a fost preluat de stat

în baza Decretului nr. 223/1974 ale cărui prevederi contraveneau normelor

constituționale din acea perioadă și dispozițiilor art. 13 din Declarația

Universală a Drepturilor Omului și că pârâții, persoane fizice, nu pot invoca

buna–credință întrucât știau că imobilul a trecut fără titlu în proprietatea statului,

sens în care au fost și notificați.

Prin sentința civilă nr. 1391 din 10 octombrie 2001,

Tribunalul Caraș–Severin a respins acțiunea formulată de reclamantă. S-a

reținut că prin decizia civilă nr. 1549 din 5 noiembrie 1996, Curtea de Apel

Timișoara a respins irevocabil acțiunea reclamantei introdusă la Judecătoria

Reșița de anulare a dispoziției administrative de trecere în proprietatea statului

a imobilului și că, de asemenea, a fost respinsă irevocabil prin decizia civilă

nr. 3331/1999 a Curții de Apel Timișoara acțiunea formulată ulterior de

reclamantă prin care a solicitat să se constate că este proprietara imobilului

în litigiu și nulitatea absolută a contractului de vânzare–cumpărare încheiat

cu pârâții T. Totodată, instanța de fond a reținut că buna credință a pârâților

T.F. și T.M. este evidentă, întrucât aceștia au respectat dispozițiile Legii

nr. 112/1995, cumpărând imobilul la data de 3 decembrie 1996, în condițiile în

care reclamanta nu a formulat nici o opoziție în baza acestei legi.

Apelul declarat de reclamantă împotriva hotărârii

instanței de fond a fost respins de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă,

prin decizia nr. 24 din 28 februarie 2002.

Instanța de apel a reținut că în cauză au incidență

dispozițiile art. 1201 C. civ., existând prezumția autorității de lucru

judecat, atât în ceea ce privește valabilitatea titlului Statului Român cât și

a contractului de vânzare–cumpărare încheiat de pârâți. Totodată, s-a reținut

că deși este adevărat că reclamanta a invocat în cauza ce formează obiectului

litigiului de față un alt temei de drept al acțiunii, în raport de care susține

că nu operează autoritatea de lucru judecat, respectiv art. 46 pct. 2 din Legea

nr. 10/2001, nu se poate considera că pârâții au cumpărat de la un

neproprietar, întrucât aceștia au încheiat contractul de vânzare–cumpărare după

expirarea termenului de 6 luni prevăzut în favoarea fostului proprietar pentru

a solicita măsuri reparatorii, dar mai ales după ce instanța s-a pronunțat

irevocabil asupra valabilității titlului Statului Român.

Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs

reclamanta, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate, motivat de faptul

că imobilul a fost trecut în proprietatea Statului fără titlu valabil, iar pe

cale de consecință, contractul de vânzare–cumpărare este lovit de nulitate

absolută, având o cauză ilicită, statul neputând vinde ceea ce a dobândit

abuziv. Referitor la autoritatea de lucru judecat, recurenta–reclamantă a

arătat că instanțele au nesocotit faptul că prin prevederile art. 48 din Legea

nr. 10/2001 s-au înlăturat efectele hotărârilor judecătorești anterioare pentru

situațiile în care există persoane vătămate într-un drept al lor prin preluarea

abuzivă a imobilelor care le-au aparținut.

Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare

pentru considerentele ce se vor expune.

Acțiunea introductivă a fost întemeiată pe

dispozițiile art. 46 pct. 2 din Legea nr. 10/2001 în ceea ce privește primul

capăt de cerere vizând constatarea nulității absolute a contractului de vânzare

–cumpărare și pe cele ale art. 480–481 C. civ. pentru capătul de cerere vizând

revendicarea imobilului.

Litigiul soluționat irevocabil de Curtea de Apel

Timișoara, secția civilă, prin decizia nr. 1549 din 5 noiembrie 1996 a avut ca

obiect acțiunea formulată de reclamanta D.H.J. în contradictoriu cu Consiliul

județean Caraș–Severin, Consiliul local al municipiului Reșița și RA P. prin care

a solicitat să se constate nulitatea deciziei nr. 818 din 4 octombrie 1986 a

fostului Comitet executiv al Consiliului popular al județului Caraș–Severin

prin care a fost trecut în proprietatea statului imobilul situat în Reșița,

județul Caraș-Severin și în consecință să se constate că reclamanta este

proprietara respectivului imobil.

Se reține, de asemenea, că reclamanta a introdus o

acțiune ulterioară soluționată irevocabil prin decizia nr. 3331/R din 10

noiembrie 1999 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, instanța

constatând că în mod corect la judecarea cauzei s-a avut în vedere decizia

civilă nr. 1549 din 5 noiembrie 1996 și că s-a făcut o analiză completă și

justă a probelor administrate, stabilindu-se corect starea de fapt privind imobilul

în litigiu.

În ceea ce

privește invocarea prevederilor art. 46 pct. 2 din Legea nr. 10/2001, potrivit

cărora a

ctele

juridice de înstrăinare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil

sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost

încheiat cu bună-credință, se reține că acest aspect nu mai poate fi pus în

discuție atâta timp cât instanțele judecătorești s-au pronunțat irevocabil

asupra valabilității titlului statului.

Totodată, se reține că instanța de apel a arătat că

în raport de adoptarea Legii nr. 10/2001 care consacră măsuri reparatorii și o

procedură specială de urmat, calificând ca abuzivă preluarea imobilelor de

către stat prin Decretul nr. 223/1974, reclamanta are deschisă calea

administrativă consacrată de acest act normativ.

Așa fiind și întrucât nu au fost constatate motive de

casare sau de modificare care pot fi invocate din oficiu se impune respingerea

recursului ca nefondat, în temeiul art. 312 C. proc. civ.

Mai mult, potrivit tranzacției intervenită între D.H.J.

și L.N.C., în calitate de moștenitoare a defunctului T.F. conform

certificatului de moștenitor nr. 34 din 2 februarie 2005 și de mandatară a

intimatei–pârâte T.M. conform procurii autentificate sub nr. 4485 din 20 mai

2005 la BNP N.&P., recurenta–reclamantă a renunțat la orice drept asupra

imobilului situat în Reșița, județul Caraș–Severin, ce face obiectul

prezentului proces.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de reclamanta

D.H.J. împotriva deciziei nr. 24 din 28 februarie 2002 a Curții de Apel Timișoara,

secția civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 8 iunie 2005.