ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4817/2004

Asupra recursului civil de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 3555 din 26

noiembrie 2002 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin a fost admisă acțiunea

formulată de reclamanții T.P.I. și T.R. împotriva pârâtului Municipiul Reșița

reprezentat prin Primar, dispunându-se în consecință anularea dispoziției

acestuia nr. 567 din 9 august 2001 și restituirea în natură a terenului în

suprafață de 497 mp, înscris în C.F. 3340 Reșița Română, nr. nou top R

212/1/1/b/1/30.

Au fost autorizați reclamanții ca la

rămânerea irevocabilă a hotărârii să-și intabuleze dreptul de proprietate în

C.F., potrivit raportului de expertiză judiciară S.N. și a planului de situație

ce fac parte integrantă din sentință.

Instanța a reținut în esență că

proprietar tabular asupra unei case de locuit și a terenului de 497 mp, în

litigiu, a fost numitul S.I., care le-a vândut reclamanților prin contractul

autentificat sub nr. 2520 din 29 septembrie 1983 la fostul Notariat de stat

județean Caraș-Severin.

Terenul aferent clădirii a trecut în

proprietatea Statului Român potrivit prevederilor Legii nr. 58/1974, prin

decizia nr. 391/1983 a fostului Consiliu Popular al Municipiului Reșița

reclamanților-cumpărători fiindu-le atribuit dreptul de folosință, pe durata

existenței construcției, pentru suprafața de 99 mp.

Ulterior, prin Decretul de

expropriere nr. 239/1988, clădirea aparținând reclamanților a fost expropriată

și demolată, cu plata de despăgubiri.

Instanța a motivat că deși în anul

1988 reclamanții nu mai erau proprietarii terenului, ei sunt totuși

îndreptățiți la restituire în natură întrucât scopul exproprierii nu a fost

atins, suprafața fiind și în prezent liberă.

În consecință s-a apreciat că

dispoziția Primarului Municipiului Reșița de respingere a cererii de restituire

în natură este greșită și se impune a fi anulată.

Apelul declarat de pârât împotriva

acestei sentințe, și prin care s-a solicitat respingerea acțiunii, a fost admis

prin decizia civilă nr. 62 din 21 aprilie 2003 a Curții de Apel Timișoara. A

fost schimbată în totalitate sentința, respingându-se ca nefondată acțiunea

reclamanților.

Instanța de apel a reținut că în

anul 1988, la data adoptării Decretului nr. 239, reclamanții nu mai erau

proprietari ai terenului, astfel încât ei nu beneficiază de măsurile

reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs pârâții, criticând-o în sensul prevederilor art. 304 pct. 9 și

10 C. proc. civ. și susținând în esență că „motivarea și soluția din apel, de

respingerea a acțiunii, este în contradicție cu sensul și finalitatea Legii nr.

10/2001”.

Recursul este nefondat.

Ambele instanțe au stabilit în mod

corect succesiunea de acte și operațiuni juridice relevante ale cauzei dar

numai Curtea de Apel le-a interpretat în concordanță cu principiile de drept și

dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Într-adevăr, în anul 1988, în momentul

exproprierii terenului, reclamanții nu mai îndeplineau condiția esențială

prevăzută de art. 3 lit. a) din Legea nr. 10/2001, aceea de a fi proprietarii

bunului, astfel încât orice discuție referitoare la neatingerea scopului

acestei măsuri este irelevantă.

În consecință, cum decizia este

legală și temeinică, recursul va fi respins ca nefondat conform prevederilor

art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții

T.R. și T.P.I. împotriva deciziei 62 din 21 aprilie 2003 a Curții de Apel

Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 iunie 2004.