ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4817/2004

Asupra recursului civil de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 3555 din 26 noiembrie 2002 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin a fost admisă acțiunea formulată de reclamanții T.P.I. și T.R. împotriva pârâtului Municipiul Reșița reprezentat prin Primar, dispunându-se în consecință anularea dispoziției acestuia nr. 567 din 9 august 2001 și restituirea în natură a terenului în suprafață de 497 mp, înscris în C.F. 3340 Reșița Română, nr. nou top R 212/1/1/b/1/30. Au fost autorizați reclamanții ca la rămânerea irevocabilă a hotărârii să-și intabuleze dreptul de proprietate în C.F., potrivit raportului de expertiză judiciară S.N. și a planului de situație ce fac parte integrantă din sentință.

Instanța a reținut în esență că proprietar tabular asupra unei case de locuit și a terenului de 497 mp, în litigiu, a fost numitul S.I., care le-a vândut reclamanților prin contractul autentificat sub nr. 2520 din 29 septembrie 1983 la fostul Notariat de stat județean Caraș-Severin. Terenul aferent clădirii a trecut în proprietatea Statului Român potrivit prevederilor Legii nr. 58/1974, prin decizia nr. 391/1983 a fostului Consiliu Popular al Municipiului Reșița reclamanților-cumpărători fiindu-le atribuit dreptul de folosință, pe durata existenței construcției, pentru suprafața de 99 mp. Ulterior, prin Decretul de expropriere nr. 239/1988, clădirea aparținând reclamanților a fost expropriată și demolată, cu plata de despăgubiri.

Instanța a motivat că deși în anul 1988 reclamanții nu mai erau proprietarii terenului, ei sunt totuși îndreptățiți la restituire în natură întrucât scopul exproprierii nu a fost atins, suprafața fiind și în prezent liberă. În consecință s-a apreciat că dispoziția Primarului Municipiului Reșița de respingere a cererii de restituire în natură este greșită și se impune a fi anulată. Apelul declarat de pârât împotriva acestei sentințe, și prin care s-a solicitat respingerea acțiunii, a fost admis prin decizia civilă nr. 62 din 21 aprilie 2003 a Curții de Apel Timișoara. A fost schimbată în totalitate sentința, respingându-se ca nefondată acțiunea reclamanților. Instanța de apel a reținut că în anul 1988, la data adoptării Decretului nr. 239, reclamanții nu mai erau proprietari ai terenului, astfel încât ei nu beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții, criticând-o în sensul prevederilor art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ. și susținând în esență că „motivarea și soluția din apel, de respingerea a acțiunii, este în contradicție cu sensul și finalitatea Legii nr. 10/2001”. Recursul este nefondat. Ambele instanțe au stabilit în mod corect succesiunea de acte și operațiuni juridice relevante ale cauzei dar numai Curtea de Apel le-a interpretat în concordanță cu principiile de drept și dispozițiile Legii nr. 10/2001. Într-adevăr, în anul 1988, în momentul exproprierii terenului, reclamanții nu mai îndeplineau condiția esențială prevăzută de art. 3 lit. a) din Legea nr. 10/2001, aceea de a fi proprietarii bunului, astfel încât orice discuție referitoare la neatingerea scopului acestei măsuri este irelevantă.

În consecință, cum decizia este legală și temeinică, recursul va fi respins ca nefondat conform prevederilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții T.R. și T.P.I. împotriva deciziei 62 din 21 aprilie 2003 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 iunie 2004.