ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1261/2004

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 12 decembrie 2001 la Tribunalul Caraș Severin, H.I. și H.M. au chemat în judecată municipiul Reșița, Prefectura județului Caraș-Severin și pe O.I. și O.M. solicitând ca „prin acțiune civilă pentru restituirea în natură a imobilului” să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâți și restituirea în natură a apartamentului situat în Reșița, Calea Caransebeșului compus din 3 camere și dependințe, precum și reînscrierea dreptului lor de proprietate în C.F.

În subsidiar s-a solicitat obligarea prefecturii competente la despăgubiri bănești.

Prin sentința civilă nr. 888 din 2 aprilie 2003 a Tribunalului Caraș Severin a fost admisă în parte acțiunea dispunându-se obligarea statului român reprezentat de municipiul Reșița prin Primar și Prefecturii Județului Caraș Severin să plătească reclamanților despăgubiri în valoare de 149.132.000 lei, stabilită conform raportului de expertiză efectuat de ing. O.R.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamanții au fost proprietarii apartamentului în litigiu, ce a fost preluat de stat, fără despăgubiri, în temeiul Decretului nr. 223/974. Apoi apartamentul a fost cumpărat de chiriași în temeiul prevederilor Legii nr. 112/995 și de aceea s-a admis cererea subsidiară a reclamanților.

Apelul declarat de reclamanți împotriva acestei hotărâri a fost admis prin decizia nr. 86 din 5 iunie 2003 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, prin care a fost anulată sentința și trimisă cauza spre rejudecare în primă instanță, la instanța competentă material, Judecătoria Reșița.

S-a reținut că deși acțiunea este întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001 nu are caracterul unei contestații împotriva dispoziției sau deciziei emisă de persoana deținătoare, pentru a fi de competența tribunalului în primă instanță. Cum nici în raport de valoarea litigiului, 190.000.000 lei acțiunea nu este competența tribunalului, s-a constatat că nu sunt incidente nici prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. și prin urmare litigiul trebuie judecat în primă instanță de judecătorie.

Împotriva acestei decizii reclamanții au declarat recursul de față, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că hotărârea este nelegală, întrucât s-a dat o interpretare greșită dispozițiilor art. 24 alin. (1), coroborat cu art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Fiind necontestat că ei au făcut notificarea în condițiile Legii nr. 10/2001 la 13 iulie 2001 și cum unitatea deținătoare nu a dat curs acesteia, iar termenul de 60 de zile a expirat, susțin recurenții că nu puteau aștepta la infinit o rezolvare din partea unității deținătoare, astfel s-au adresat tribunalului, instanța competentă să soluționeze cauza.

Recursul nu este întemeiat, urmând a fi respins în raport de cele ce urmează:

Așa cum rezultă din expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului reclamanții solicită în principal constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în beneficiul pârâților persoane fizice cu privire la apartamentul în litigiu și pe cale de consecință restituirea în natură a locuinței, iar în subsidiar obligarea la despăgubiri.

În raport de investirea instanței se constată, că în mod greșit s-a pronunțat în fond tribunalul, astfel cum a apreciat corect instanța de apel.

Este exact că reclamanții și-au întemeiat formal acțiunea pe prevederile Legii nr. 10/2001. Dar, în raport de obiectul cererii, nu sunt incidente prevederile speciale din lege, care să atragă competența tribunalului ca instanță de fond.

Astfel, potrivit art. 24 alin. (7) din lege, în cazul în care oferta de restituire prin echivalent făcută de persoana juridică deținătoare a imobilului nu este acceptată de persoana îndreptățită, aceasta poate ataca în justiție, decizia prin care restituirea în natură a bunului nu este aprobată sau nu este posibilă, în termen de 30 de zile de la comunicare.

Potrivit alin. următor al aceluiași text, competența de soluționare revine secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție teritorială se află sediul unității deținătoare.

În același sens, sunt cuprinse prevederi în legătură, cu competența tribunalului de a judeca anumite litigii și în art. 31 din lege. În acest caz, contestația vizează stabilirea valorii bunului, precum și modalitatea de acordare a măsurilor reparatorii.

Pentru ambele categorii de litigii la care s-a făcut referire este prevăzută și o procedură prealabilă necontencioasă, întrucât numai în cazul în care aceasta nu se finalizează pe cale amiabilă, în condițiile stabilite de lege, părțile se pot adresa instanței de judecată, în cadrul unei competențe strict reglementată, de la care nu se poate face derogare.

Aceasta înseamnă că, față de dreptul comun, aceste proceduri speciale sunt de excepție, și ca urmare sunt date în competența unor instanțe anume stabilite.

Deosebit de aceste proceduri speciale, strict reglementate de legea în discuție, astfel cum s-a arătat, există posibilitatea ca persoana îndreptățită să atace în justiție actele de înstrăinare încheiate în legătură cu imobilul a cărui restituire solicită. În acest caz, nu mai sunt incidente prevederile menționate, ci solicitarea se poate face pe calea dreptului comun, competența de soluționare în primă instanță revenind judecătoriei.

Cum în acest sens s-a decis și prin hotărârea atacată, rezultă că recursul de față este nefondat, urmând a fi respins ca atare, conform art. 312 raportat la art. 304

9

C. proc. civ., neexistând nici motive de ordine publică de nulitate, ce pot fi invocate din oficiu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții H.I. și H.M. împotriva deciziei nr. 86 din 5 iunie 2003 a Curții de Apel București, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 februarie 2004.