ÎCCJ, Decizia nr. 87/2005

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 115 din 27 iulie 2000, Tribunalul Suceava, secția penală, a condamnat pe inculpatul A.S., la 2 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de punere în circulație și conducere pe drumurile publice, a unui autovehicul neînmatriculat, prevăzută de art. 35 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966, cu aplicarea art. 74 și a art. 76 lit. c) C. pen., precum și la 76 zile închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de punere în circulație și conducere pe drumurile publice a unui autovehicul cu număr fals de înmatriculare, prevăzută de art. 35 alin. (2) din Decretul nr. 328/1966, cu aplicarea art. 74 și a art. 76 lit. d) C. pen., a contopit pedepsele și a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 76 zile închisoare.

A dispus achitarea inculpatului, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., pentru tentativă la infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 20, raportat la art. 215 alin. (1) și (2) C. pen. și pentru infracțiunea de punere în circulație de valori falsificate prevăzută de art. 282 C. pen. Curtea de Apel Suceava, secția penală, prin decizia penală nr. 108 din 27 martie 2001, a admis apelul declarat de procuror împotriva hotărârii primei instanțe, a desființat sentința atacată și, în rejudecare, a condamnat inculpatul, la un an și 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 20, raportat la art. 215 alin. (1) și (2) C. pen., la 3 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 282 alin. (2) din același cod.

A majorat la câte un an închisoare, pedepsele stabilite pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 35 alin. (1) și (2) din Decretul nr. 328/1966, a contopit pedepsele stabilite și a dispus ca inculpatul A.S. să execute pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen. Prin decizia nr. 4800 din 8 noiembrie 2001, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a admis recursul declarat de inculpat împotriva acestei din urmă hotărâri, a casat decizia pronunțată în apel și a menținut hotărârea primei instanțe. Împotriva celor trei hotărâri pronunțate în cauză, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în complet format din nouă judecători, prin decizia nr. 479 din 10 noiembrie 2003, a admis recursul în anulare, a casat decizia pronunțată în recurs, a respins recursul declarat de inculpat împotriva deciziei pronunțate în apel, a casat această din urmă decizie, numai cu privire la încadrarea juridică a faptei de tentativă la înșelăciune, a schimbat încadrarea juridică a faptei în infracțiunea prevăzută de art. 20 și art. 21 alin. (2), raportat la art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen., text de lege în baza căruia a condamnat inculpatul, la un an și 6 luni închisoare și a constatat că pedepsele aplicate pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 35 alin. (1) și (2) din Decretul nr. 328/1966, sunt grațiate în întregime, conform art. 1 din Legea nr. 543/2002.

A contopit pedepsele negrațiate și a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen. Contestația în anulare formulată de condamnat împotriva acestei din urmă hotărâri a fost respinsă, ca nefondată, prin decizia nr. 295 din 15 noiembrie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 9 judecători, în dosarul nr. 187/2004. Împotriva deciziei date în contestație, condamnatul A.S. a declarat un nou recurs, susținând că nu se face vinovat de săvârșirea infracțiunilor pentru care a fost trimis în judecată și condamnat.

Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Posibilitatea provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătorești, pentru motive privind pronunțarea acestora, cu nerespectarea condițiilor formale, legal prevăzute de desfășurare a judecății sau ca o consecință a unui raționament jurisdicțional eronat, este reglementată în prezent prin normă constituțională. Însă, potrivit art. 129 din Constituția României, revizuită, părțile interesate pot exercita căile de atac, numai în condițiile legii procesuale. Corespunzător acestui principiu constituțional, legea procesuală penală a reglementat dreptul examinării cauzei penale în două grade de jurisdicție, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse controlului judecătoresc, căile de atac și titularii acestora, precum și cazurile de casare.

Mai mult, hotărârile penale definitive pot fi supuse căilor extraordinare de atac, cu îndeplinirea acelorași condiții privitoare la exercitarea acestora, exclusiv în cazurile conceptualizate de legea procesual-penală. Examinarea dispozițiilor procesual penale relevă cu evidență, sub un prim aspect, că sistemul căilor de atac reglementat prin Codul de procedură penală, răspunde cerinței prevederii tuturor căilor de atac necesare, apte a declanșa un control judiciar real, efectiv și exhaustiv, în măsură a asigura realizarea scopului procesului penal, astfel cum acesta a fost definit prin art. 1 din același cod, cu consecința împiedicării rămânerii în puterea lucrului judecat, a unei hotărâri netemeinice și nelegale.

Sub un al doilea aspect, aceeași examinare, în raport cu determinarea riguroasă a căilor de atac, impune concluzia armonizării cerinței anterior precizată, cu cea privind promptitudinea procesului penal, exprimând în planul legalității, aflarea în cel mai scurt timp a adevărului, angajării răspunderii penale în condițiile legii și executarea de îndată a hotărârii penale definitive. Drept urmare, căile de atac nu pot fi exercitate nelimitat, atâta timp, cât părțile ar fi nemulțumite de hotărârea judecătorească, un control judiciar mereu reluat fiind împiedicat de efectele autorității de lucru judecat, conferite hotărârilor definitive date în materie penală.

În fine, reglementarea menționată, de natură a asigura concomitent prestigiul justiției, pronunțarea de hotărâri judecătorești corespunzătoare legii și adevărului, precum și evitarea oricărei vătămări părților din proces, are aptitudinea de a răspunde exigențelor noii perspective asupra justiției, generate de art. 21 din Constituția României, art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și art. 2 din Protocolul Adițional nr. 7 la Convenție. Ca atare, admisibilitatea unei căi de atac este examinată în raport cu dispozițiile legii procesual penale, revenind părții interesate, obligația de a alege calea procesuală și de a o exercita în condițiile legii.

În cauză, Completul de 9 judecători a fost sesizat cu recursul declarat împotriva deciziei prin care aceeași instanță de judecată a soluționat contestația în anulare formulată de condamnatul menționat, împotriva deciziei pronunțate în recursul în anulare declarat împotriva hotărârilor date în ciclul ordinar al judecării cauzei penale. Anterior examinării fondului dreptului pretins, cu referire la lipsa vinovăției afirmate de inculpat, instanța urmează a se pronunța asupra excepției de inadmisibilitate pusă în discuția părților. Așa cum s-a arătat, în raport cu dispozițiile art. 129, raportat la art. 126 alin. (2) din Constituția României, admisibilitatea căii de atac cu care Completul de 9 judecători a fost sesizat, este examinată sub aspectul căii procesuale alese de parte, cu referire la condițiile de exercitare prevăzute a fi îndeplinite cumulativ, precum și al competenței instanței sesizate, cu referire la normele atributive din legea de procedură.

Or, sub primul aspect menționat, potrivit art. 385 1 C. proc. pen., sunt susceptibile de reformare pe calea recursului, exclusiv hotărârile judecătorești nedefinitive, determinate de lege. Așadar, limitând calea de atac menționată, exclusiv la hotărârile nedefinitive determinate de lege, Codul de procedură penală a stabilit principiul unicității acesteia, în raport cu care posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă, dreptul la această cale de atac stingându-se prin exercitare. În ciclul ordinar al judecării cauzei penale, inculpatul și-a exercitat dreptul la recurs. Cauza a fost rejudecată în calea extraordinară a recursului în anulare, decizia pronunțată fiind atacată de către inculpat, pe calea contestației în anulare.

Această din urmă hotărâre nu poate fi atacată cu un nou recurs, nefăcând parte din categoria hotărârilor judecătorești determinate prin art. 392 alin. (4) C. proc. pen., care privește „ decizia dată în apel”. Așadar, cum hotărârea atacată nu are caracter nedefinitiv, recursul declarat de condamnatul menționat urmează a fi privit ca inadmisibil potrivit dreptului comun, cu referire la neîndeplinirea condiției referitoare la natura juridică, stabilită în art. 385 1 C. proc. pen., a unei hotărâri susceptibilă de a fi supusă reformării pe această cale, conform art. 392 alin. (4) din același cod. Pe de altă parte, potrivit art. 129 din Constituția României, revizuită, „ competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt stabilite de lege”.

Corespunzător acestei dispoziții din legea fundamentală, legea procesual penală a determinat precis și coerent competența materială funcțională și procesuală, precum și cea teritorială a instanțelor judecătorești. Examinând sub aspectul menționat, dispozițiile Codului de procedură penală, precum și cele ale Legii nr. 304/2004, se constată că prin competență, legiuitorul a înțeles capacitatea instanțelor ce formează sistemul judiciar din România, de a soluționa anumite categorii de cereri și litigii, în fond sau căi de atac. Normele atributive de competență, astfel cum acestea au fost edictate, sunt de ordine publică, așa încât soluționarea unei cauze, cu nesocotirea acestora, duce la nulitatea oricărei hotărâri pronunțate în aceste condiții.

În raport cu dispozițiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, competența Completului de 9 judecători, ca instanță de recurs, este limitată exclusiv la hotărârile pronunțate în primă instanță de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Cum hotărârea atacată nu a fost pronunțată într-o cauză în care secția penală a judecat procesul în primă instanță, nu se constată ipoteza prevăzută de norma atributivă de competență menționată, în prezența căreia Completul de 9 judecători poate exercita controlul judiciar, ca instanță de recurs. Se constată, așadar, că recursul declarat de condamnatul A.S. nu este admisibil, nici potrivit legii speciale. Or, recunoașterea unei căi de atac în situații neprevăzute de legea procesual penală, constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

În consecință, pentru considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de condamnatul A.S., ca inadmisibil. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, condamnatul menționat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare în recurs, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de condamnatul A.S. împotriva deciziei nr. 295 din 15 noiembrie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 9 judecători, în dosarul nr. 187/2004. Obligă pe recurentul-condamnat să plătească statului, suma de 1.200.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 200.000 lei, reprezentând onorariu de avocat cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, pentru asistarea acestuia, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 aprilie 2005.