ÎCCJ, Decizia nr. 87/2005

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 115

din 27 iulie 2000, Tribunalul Suceava, secția penală, a condamnat pe inculpatul

A.S., la 2 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de punere în

circulație și conducere pe drumurile publice, a unui autovehicul neînmatriculat,

prevăzută de art. 35 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966, cu aplicarea art. 74

și a art. 76 lit. c) C. pen., precum și la 76 zile închisoare pentru săvârșirea

infracțiunii de punere în circulație și conducere pe drumurile publice a unui

autovehicul cu număr fals de înmatriculare, prevăzută de art. 35 alin. (2) din

Decretul nr. 328/1966, cu aplicarea art. 74 și a art. 76 lit. d) C. pen., a

contopit pedepsele și a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea,

de 76 zile închisoare.

A dispus achitarea

inculpatului, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. c) C.

proc. pen., pentru tentativă la infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 20,

raportat la art. 215 alin. (1) și (2) C. pen. și pentru infracțiunea de punere

în circulație de valori falsificate prevăzută de art. 282 C. pen.

Curtea de Apel Suceava,

secția penală, prin decizia penală nr. 108 din 27 martie 2001, a admis apelul

declarat de procuror împotriva hotărârii primei instanțe, a desființat sentința

atacată și, în rejudecare, a condamnat inculpatul, la un an și 6 luni

închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 20, raportat la art.

215 alin. (1) și (2) C. pen., la 3 ani închisoare și 2 ani interzicerea

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru săvârșirea

infracțiunii prevăzute de art. 282 alin. (2) din același cod.

A majorat la câte un an

închisoare, pedepsele stabilite pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art.

35 alin. (1) și (2) din Decretul nr. 328/1966, a contopit pedepsele stabilite

și a dispus ca inculpatul A.S. să execute pedeapsa cea mai grea, de 3 ani

închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b)

C. pen.

Prin decizia nr. 4800 din 8

noiembrie 2001, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a admis recursul

declarat de inculpat împotriva acestei din urmă hotărâri, a casat decizia

pronunțată în apel și a menținut hotărârea primei instanțe.

Împotriva celor trei

hotărâri pronunțate în cauză, Procurorul general al Parchetului de pe lângă

Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare.

Înalta Curte de Casație și

Justiție, în complet format din nouă judecători, prin decizia nr. 479 din 10

noiembrie 2003, a admis recursul în anulare, a casat decizia pronunțată în

recurs, a respins recursul declarat de inculpat împotriva deciziei pronunțate

în apel, a casat această din urmă decizie, numai cu privire la încadrarea

juridică a faptei de tentativă la înșelăciune, a schimbat încadrarea juridică a

faptei în infracțiunea prevăzută de art. 20 și art. 21 alin. (2), raportat la art.

215 alin. (1), (2) și (3) C. pen., text de lege în baza căruia a condamnat

inculpatul, la un an și 6 luni închisoare și a constatat că pedepsele aplicate

pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 35 alin. (1) și (2) din

Decretul nr. 328/1966, sunt grațiate în întregime, conform art. 1 din Legea nr.

543/2002.

A contopit pedepsele

negrațiate și a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 3 ani

închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b)

C. pen.

Contestația în anulare

formulată de condamnat împotriva acestei din urmă hotărâri a fost respinsă, ca

nefondată, prin decizia nr. 295 din 15 noiembrie 2004, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, Completul de 9 judecători, în dosarul nr. 187/2004.

Împotriva deciziei date în

contestație, condamnatul A.S. a declarat un nou recurs, susținând că nu se face

vinovat de săvârșirea infracțiunilor pentru care a fost trimis în judecată și

condamnat.

Recursul este inadmisibil,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Posibilitatea provocării

unui control judiciar al hotărârilor judecătorești, pentru motive privind

pronunțarea acestora, cu nerespectarea condițiilor formale, legal prevăzute de

desfășurare a judecății sau ca o consecință a unui raționament jurisdicțional

eronat, este reglementată în prezent prin normă constituțională.

Însă, potrivit art. 129 din

Constituția României, revizuită, părțile interesate pot exercita căile de atac,

numai în condițiile legii procesuale.

Corespunzător acestui

principiu constituțional, legea procesuală penală a reglementat dreptul

examinării cauzei penale în două grade de jurisdicție, determinând hotărârile

susceptibile a fi supuse controlului judecătoresc, căile de atac și titularii

acestora, precum și cazurile de casare.

Mai mult, hotărârile penale

definitive pot fi supuse căilor extraordinare de atac, cu îndeplinirea

acelorași condiții privitoare la exercitarea acestora, exclusiv în cazurile conceptualizate

de legea procesual-penală.

Examinarea dispozițiilor

procesual penale relevă cu evidență, sub un prim aspect, că sistemul căilor de

atac reglementat prin Codul de procedură penală, răspunde cerinței prevederii

tuturor căilor de atac necesare, apte a declanșa un control judiciar real,

efectiv și exhaustiv, în măsură a asigura realizarea scopului procesului penal,

astfel cum acesta a fost definit prin art. 1 din același cod, cu consecința

împiedicării rămânerii în puterea lucrului judecat, a unei hotărâri netemeinice

și nelegale.

Sub un al doilea aspect,

aceeași examinare, în raport cu determinarea riguroasă a căilor de atac, impune

concluzia armonizării cerinței anterior precizată, cu cea privind

promptitudinea procesului penal, exprimând în planul legalității, aflarea în

cel mai scurt timp a adevărului, angajării răspunderii penale în condițiile

legii și executarea de îndată a hotărârii penale definitive.

Drept urmare, căile de atac

nu pot fi exercitate nelimitat, atâta timp, cât părțile ar fi nemulțumite de

hotărârea judecătorească, un control judiciar mereu reluat fiind împiedicat de

efectele autorității de lucru judecat, conferite hotărârilor definitive date în

materie penală.

În fine, reglementarea

menționată, de natură a asigura concomitent prestigiul justiției, pronunțarea

de hotărâri judecătorești corespunzătoare legii și adevărului, precum și

evitarea oricărei vătămări părților din proces, are aptitudinea de a răspunde

exigențelor noii perspective asupra justiției, generate de art. 21 din

Constituția României, art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului

și a Libertăților Fundamentale și art. 2 din Protocolul Adițional nr. 7 la Convenție.

Ca atare, admisibilitatea

unei căi de atac este examinată în raport cu dispozițiile legii procesual

penale, revenind părții interesate, obligația de a alege calea procesuală și de

a o exercita în condițiile legii.

În cauză, Completul de 9

judecători a fost sesizat cu recursul declarat împotriva deciziei prin care

aceeași instanță de judecată a soluționat contestația în anulare formulată de

condamnatul menționat, împotriva deciziei pronunțate în recursul în anulare

declarat împotriva hotărârilor date în ciclul ordinar al judecării cauzei

penale.

Anterior examinării fondului

dreptului pretins, cu referire la lipsa vinovăției afirmate de inculpat,

instanța urmează a se pronunța asupra excepției de inadmisibilitate pusă în

discuția părților.

Așa cum s-a arătat, în

raport cu dispozițiile art. 129, raportat la art. 126 alin. (2) din Constituția

României, admisibilitatea căii de atac cu care Completul de 9 judecători a fost

sesizat, este examinată sub aspectul căii procesuale alese de parte, cu

referire la condițiile de exercitare prevăzute a fi îndeplinite cumulativ,

precum și al competenței instanței sesizate, cu referire la normele atributive

din legea de procedură.

Or, sub primul aspect

menționat, potrivit art. 385

1

C. proc. pen., sunt susceptibile de

reformare pe calea recursului, exclusiv hotărârile judecătorești nedefinitive,

determinate de lege.

Așadar, limitând calea de

atac menționată, exclusiv la hotărârile nedefinitive determinate de lege, Codul

de procedură penală a stabilit principiul unicității acesteia, în raport cu

care posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă,

dreptul la această cale de atac stingându-se prin exercitare.

În ciclul ordinar al

judecării cauzei penale, inculpatul și-a exercitat dreptul la recurs.

Cauza a fost rejudecată în

calea extraordinară a recursului în anulare, decizia pronunțată fiind atacată de

către inculpat, pe calea contestației în anulare.

Această din urmă hotărâre nu

poate fi atacată cu un nou recurs, nefăcând parte din categoria hotărârilor

judecătorești determinate prin art. 392 alin. (4) C. proc. pen., care privește „

decizia dată în apel”.

Așadar, cum hotărârea

atacată nu are caracter nedefinitiv, recursul declarat de condamnatul menționat

urmează a fi privit ca inadmisibil potrivit dreptului comun, cu referire la

neîndeplinirea condiției referitoare la natura juridică, stabilită în art. 385

1

C. proc. pen., a unei hotărâri susceptibilă de a fi supusă reformării pe

această cale, conform art. 392 alin. (4) din același cod.

Pe de altă parte, potrivit art.

129 din Constituția României, revizuită, „

competența instanțelor judecătorești

și procedura de judecată sunt stabilite de lege”.

Corespunzător acestei dispoziții din

legea fundamentală, legea procesual penală a determinat precis și coerent

competența materială funcțională și procesuală, precum și cea teritorială a

instanțelor judecătorești.

Examinând sub aspectul

menționat, dispozițiile Codului de procedură penală, precum și cele ale Legii nr.

304/2004, se constată că prin competență, legiuitorul a înțeles capacitatea

instanțelor ce formează sistemul judiciar din România, de a soluționa anumite

categorii de cereri și litigii, în fond sau căi de atac.

Normele atributive de

competență, astfel cum acestea au fost edictate, sunt de ordine publică, așa

încât soluționarea unei cauze, cu nesocotirea acestora, duce la nulitatea

oricărei hotărâri pronunțate în aceste condiții.

În raport cu dispozițiile art.

22 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, competența Completului de 9 judecători, ca

instanță de recurs, este limitată exclusiv la hotărârile pronunțate în primă

instanță de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cum hotărârea atacată nu a

fost pronunțată într-o cauză în care secția penală a judecat procesul în primă

instanță, nu se constată ipoteza prevăzută de norma atributivă de competență

menționată, în prezența căreia Completul de 9 judecători poate exercita

controlul judiciar, ca instanță de recurs.

Se constată, așadar, că

recursul declarat de condamnatul A.S. nu este admisibil, nici potrivit legii

speciale.

Or, recunoașterea unei căi

de atac în situații neprevăzute de legea procesual penală, constituie o

încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o

soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

În consecință, pentru

considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de

condamnatul A.S., ca inadmisibil.

Totodată, în baza art. 192 alin.

(2) din același cod, condamnatul menționat va fi obligat la plata cheltuielilor

judiciare în recurs, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil,

recursul declarat de condamnatul A.S. împotriva deciziei nr. 295 din 15

noiembrie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de

9 judecători, în dosarul nr. 187/2004.

Obligă pe

recurentul-condamnat să plătească statului, suma de 1.200.000 lei, cu titlu de

cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 200.000 lei, reprezentând

onorariu de avocat cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, pentru asistarea

acestuia, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 aprilie 2005.