ÎCCJ, Decizia nr. 295/2004

Asupra contestației în anulare de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 115 din 27 iulie 2000, Tribunalul Suceava a condamnat pe inculpatul A.S. la 2 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de punere în circulație și conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat, prevăzută de art. 35 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966, cu aplicarea art. 74 și 76 lit. c) C. pen., precum și la 76 zile închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de punere în circulație și conducere pe drumurile publice a unui autovehicul cu număr fals de înmatriculare prevăzută de art. 35 alin. (2) din Decretul nr. 328/1966, cu aplicarea art. 74 și 76 lit. d) C. pen., dispunând, în baza art. 33 lit. b) și a art. 34 lit. b) C. pen., ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 76 zile închisoare.

Prin aceeași sentință, făcându-se aplicarea art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. civ., s-a dispus achitarea inculpatului pentru săvârșirea infracțiunilor de tentativă la înșelăciune prevăzută de art. 20 raportat la art. 215 alin. (1) și (2) C. pen. și de punere în circulație de valori falsificate prevăzută de art. 282 C. pen.

Împotriva sentinței, procurorul a declarat apel, acesta fiind admis prin decizia penală nr. 108 din 27 martie 2001 a Curții de Apel Suceava. Ca urmare, desființându-se sentința, s-a dispus condamnarea inculpatului la 1 an și 6 luni închisoare pentru tentativă la infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 20 raportat la art. 215 alin. (1) și (2) C. pen., la 3 ani închisoare și interzicerea timp de 2 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru infracțiunea de falsificare de monede sau de alte valori prevăzută de art. 282 alin. (2) C. pen., precum și la câte 1 an închisoare pentru infracțiunile prevăzute de art. 35 alin. (1) C. pen. și de art. 35 alin. (2) din Decretul nr. 328/1966.

În baza art. 33 lit. a), a art. 34 lit. b) și a art. 35 C. pen., s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare și interzicerea timp de 2 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b) C. pen.

Curtea Supremă de Justiție, secția penală, prin decizia nr. 4800 din 8 noiembrie 2001, a admis recursul declarat de inculpat și, casând decizia pronunțată în apel, a menținut sentința.

Împotriva celor trei hotărâri, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs în anulare.

Prin decizia nr. 479 din 10 noiembrie 2003, Înalta Curte de Casație și Justiție, în complet format din 9 judecători, a admis recursul în anulare, a casat decizia nr. 4800 din 8 noiembrie 2001 a Curții Supreme de Justiție, secția penală, și, respingând recursul inculpatului, a casat decizia pronunțată în apel numai în sensul că a schimbat încadrarea juridică a faptei de tentativă la înșelăciune în art. 20 și 21 alin. (2) raportat la art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen., pentru care a condamnat pe inculpat la 1 an și 6 luni închisoare, constatând, totodată, că pedepsele de câte un an închisoare, stabilite pentru infracțiunile prevăzute de art. 35 alin. (1) și de art. 35 alin. (2) din Decretul nr. 328/1966, sunt grațiate în întregime, condiționat, prin art. 1 din Legea nr. 543/2002, modificată prin O.U.G. nr. 18/2003.

Recontopindu-se pedepsele rămase de executat, s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare și interzicerea timp de 2 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b) C. pen.

Inculpatul a formulat contestație în anulare împotriva acestei din urmă decizii, invocând temeiurile înscrise în art. 386 C. proc. civ.

În motivarea contestației, s-a susținut că recursul în anulare trebuia respins ca tardiv, deoarece a fost declarat după expirarea termenului de un an, în care se poate formula o atare cale de atac în defavoarea inculpatului. S-a mai susținut că inculpatul nu a fost citat legal pentru nici unul din termenele fixate pentru judecarea recursului în anulare, astfel că a aflat despre declararea și admiterea acestei căi extraordinare de atac abia după ce a luat cunoștință de conținutul mandatului de executare a pedepsei emis în baza deciziei pronunțate de Completul de 9 judecători.

Contestația în anulare nu este fondată.

Din examinarea actelor dosarului rezultă că recursul în anulare a fost înregistrat, la Înalta Curte de Casație și Justiție, sub nr. 12987 din 4 noiembrie 2002, astfel că, în raport cu data de 8 noiembrie 2001, când au rămas definitive hotărârile pronunțate, nu se poate considera că această cale extraordinară de atac ar fi fost exercitată după expirarea termenului de un an prevăzut în art. 411 alin. (4) C. proc. civ.

Pe de altă parte, din examinarea actelor dosarului se mai constată că procedura de citare a inculpatului a fost îndeplinită conform legii pentru termenul de judecată din 3 noiembrie 2003, când au avut loc dezbaterile asupra recursului în anulare, pronunțarea fiind amânată la 10 noiembrie 2003.

În această privință, este de observat că, din procesul-verbal încheiat la data de 19 iunie 2003 rezultă că, în acea zi, s-a procedat la afișarea citației privind pe inculpat, menționându-se domiciliul său din I., (dosarul nr. x/2002 al Completului de 9 judecători), iar din procesul-verbal – dovada de îndeplinire a procedurii de la același dosar rezultă că, la data de 20 iunie 2003, a fost afișată citația tot pentru termenul din 3 noiembrie 2003, la adresa inculpatului din Iași, str. C.A., nr. 656, blocul 3, scara A, apart. 17, care se referă la același apartament, din același bloc, dar cu o altă denumire a străzii și o altă numerotare a clădirilor.

Or, cât timp inculpatul a indicat, prin declarațiile sale succesive, că are reședința în municipiul I. (dosar urmărire penală) și s-a menționat în cartea sa de identitate că are reședința în municipiul I.  (dosar primă instanță) iar, așa cum s-a arătat, procedura de citare a fost îndeplinită față de el, pentru termenul când s-a judecat recursul în anulare, la cele două adrese care, prin altă denumire a străzii și numerotare diferită a clădirilor, indică același domiciliu, se impune a se reține că procedura de citare a fost îndeplinită cu respectarea cerințelor legii.

Așa fiind și ținându-se seama că inculpatul nu a dovedit nici împrejurarea că, la termenul când s-a judecat recursul în anulare, s-ar fi aflat în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința instanța despre acea împiedicare și cum, prin contestația în anulare formulată, el nu invocă vreun alt temei în sprijinul cererii sale, se constată că exercitarea de către el a acestei căi extraordinare de atac nu se justifică.

În consecință, urmează a se dispune respingerea contestației în anulare, ca nefondată, cu obligarea inculpatului să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de inculpatul A.S. împotriva deciziei nr. 479 din 10 noiembrie 2003 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în complet format din 9 judecători.

Obligă pe inculpat să plătească statului suma de 400.000 lei cheltuieli judiciare.

Pronunțată, în ședință publică, azi, 15 noiembrie 2004.