ÎCCJ, Decizia nr. 309/2005

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Curtea de Apel București, secția I

penală, prin încheierea din 22 noiembrie 2004, a respins, ca nefondată, cererea

petentului R.O., privind recuzarea tuturor judecătorilor Tribunalului

București.

Prin decizia nr. 1817 din 15 martie

2005, pronunțată în dosarul nr. 7068/2004, secția penală a Înaltei Curți de

Casație și Justiție a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de petent

împotriva încheierii menționate.

Invocând cazurile prevăzute de art.

386 lit. a) și b) C. proc. pen., petentul a formulat contestație în anulare

împotriva hotărârii instanței de control judiciar.

Contestația în anulare a fost

respinsă, ca nefondată, prin decizia nr. 3127 din 18 mai 2005, a secției penale

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, reținându-se că împrejurările invocate

de contestator nu sunt confirmate de actele dosarului și nesusținute legal, în

raport cu dispozițiile art. 291 alin. (2) C. proc. pen.

Împotriva acestei din urmă hotărâri,

petentul a declarat un nou recurs, fără a invoca nici unul din cazurile de

casare prevăzute în art. 385

9

C. proc. pen. Susținând că decizia

atacată este netemeinică și nelegală, contestatorul a precizat că motivele

recursului vor fi prezentate oral în fața instanței de judecată.

Recursul este inadmisibil, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Posibilitatea provocării unui

control judiciar al hotărârilor judecătorești, pentru motive privind

pronunțarea acestora, cu nerespectarea condițiilor formale, legal prevăzute, de

desfășurare a judecății sau ca o consecință a unui raționament jurisdicțional

eronat, este reglementată în prezent prin normă constituțională.

Însă, potrivit art. 129 din

Constituția României, revizuită, părțile interesate pot exercita căile de atac,

numai în condițiile legii procesuale.

Corespunzător acestui principiu

constituțional, legea procesual-penală a reglementat dreptul examinării cauzei

penale în două grade de jurisdicție, determinând hotărârile susceptibile a fi

supuse reformării, căile de atac și titularii acestora, precum și cazurile de

casare.

Totodată, în vederea realizării

scopului procesului penal, astfel cum acesta a fost determinat prin art. 1 C.

proc. pen., conduita procesuală a părților a fost precis determinată, inclusiv

cu privire la incidentele ivite în cursul executării hotărârii penale

definitive, în acest caz.

Reglementarea menționată are

aptitudinea funcțională de a răspunde noii perspective asupra accesului la

justiție, generată de dispozițiile art. 21 din Constituția României, art. 13

din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

și art. 2 din Protocolul Adițional nr. 7 la Convenție.

Potrivit art. 385

1

C.

proc. pen., sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs, hotărârile

judecătorești nedefinitive, sentințe sau decizii după caz.

Art. 417 C. proc. pen., cu referire

la dispozițiile înscrise în Cap. III din Titlul II al aceluiași cod, prevede că

deciziile pronunțate în recurs nu sunt supuse nici unei altei căi ordinare de

atac, ele fiind definitive și executorii.

Așadar, sistemul român de

jurisdicție a statuat principiul unicității acestei căi de atac, dreptul

stingându-se prin exercitare, așa încât posibilitatea legală a declarării mai

multor recursuri este exclusă.

Completul de 9 judecători a fost

sesizat cu un nou recurs

declarat împotriva deciziei pronunțate în

contestație în anulare de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

privind o decizie definitivă dată de aceeași instanță într-un recurs

inadmisibil, hotărâre care, nefiind prevăzută de art. 385

1

C. proc.

pen., nu este supusă controlului judecătoresc pe această cale.

Ca atare, potrivit dreptului comun,

decizia atacată nu este supusă recursului.

Pe de altă parte, potrivit normei

atributive de competență prevăzută în Legea nr. 304/2004, republicată, art. 24,

Completul de 9 judecători judecă recursurile în cauzele soluționate în primă

instanță de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cum această ipoteză nu se regăsește

în cauză, recursul nu este admisibil nici potrivit legii speciale.

Or, recunoașterea unei căi de atac

în alte condiții, decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o

încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o

soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Așadar, excepția de inadmisibilitate

pusă în discuția părților se constată a fi întemeiată.

În consecință, pentru considerentele

ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de

contestatorul R.O. împotriva deciziei nr. 3127 din 18 mai 2005, a secției penale

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca inadmisibil.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2)

din același cod, Curtea va obliga recurentul menționat, conform dispozitivului,

la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de

contestatorul R.O.

împotriva

deciziei nr. 3127 din 18 mai 2005, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, în dosarul nr. 2233/2005.

Obligă recurentul-contestator menționat

să plătească statului, suma de 140 lei (1.400.000 lei vechi), cu titlu de

cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 40 lei (400.000 lei vechi),

reprezentând onorariu de avocat cuvenit pentru asistarea acestuia din oficiu,

se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 5 decembrie 2005.