ÎCCJ, Decizia nr. 309/2005

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Curtea de Apel București, secția I penală, prin încheierea din 22 noiembrie 2004, a respins, ca nefondată, cererea petentului R.O., privind recuzarea tuturor judecătorilor Tribunalului București. Prin decizia nr. 1817 din 15 martie 2005, pronunțată în dosarul nr. 7068/2004, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de petent împotriva încheierii menționate. Invocând cazurile prevăzute de art. 386 lit. a) și b) C. proc. pen., petentul a formulat contestație în anulare împotriva hotărârii instanței de control judiciar. Contestația în anulare a fost respinsă, ca nefondată, prin decizia nr. 3127 din 18 mai 2005, a secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, reținându-se că împrejurările invocate de contestator nu sunt confirmate de actele dosarului și nesusținute legal, în raport cu dispozițiile art. 291 alin. (2) C. proc.

pen. Împotriva acestei din urmă hotărâri, petentul a declarat un nou recurs, fără a invoca nici unul din cazurile de casare prevăzute în art. 385 9 C. proc. pen. Susținând că decizia atacată este netemeinică și nelegală, contestatorul a precizat că motivele recursului vor fi prezentate oral în fața instanței de judecată. Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Posibilitatea provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătorești, pentru motive privind pronunțarea acestora, cu nerespectarea condițiilor formale, legal prevăzute, de desfășurare a judecății sau ca o consecință a unui raționament jurisdicțional eronat, este reglementată în prezent prin normă constituțională.

Însă, potrivit art. 129 din Constituția României, revizuită, părțile interesate pot exercita căile de atac, numai în condițiile legii procesuale. Corespunzător acestui principiu constituțional, legea procesual-penală a reglementat dreptul examinării cauzei penale în două grade de jurisdicție, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse reformării, căile de atac și titularii acestora, precum și cazurile de casare. Totodată, în vederea realizării scopului procesului penal, astfel cum acesta a fost determinat prin art. 1 C. proc. pen., conduita procesuală a părților a fost precis determinată, inclusiv cu privire la incidentele ivite în cursul executării hotărârii penale definitive, în acest caz.

Reglementarea menționată are aptitudinea funcțională de a răspunde noii perspective asupra accesului la justiție, generată de dispozițiile art. 21 din Constituția României, art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 2 din Protocolul Adițional nr. 7 la Convenție. Potrivit art. 385 1 C. proc. pen., sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs, hotărârile judecătorești nedefinitive, sentințe sau decizii după caz. Art. 417 C. proc. pen., cu referire la dispozițiile înscrise în Cap. III din Titlul II al aceluiași cod, prevede că deciziile pronunțate în recurs nu sunt supuse nici unei altei căi ordinare de atac, ele fiind definitive și executorii.

Așadar, sistemul român de jurisdicție a statuat principiul unicității acestei căi de atac, dreptul stingându-se prin exercitare, așa încât posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă. Completul de 9 judecători a fost sesizat cu un nou recurs declarat împotriva deciziei pronunțate în contestație în anulare de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, privind o decizie definitivă dată de aceeași instanță într-un recurs inadmisibil, hotărâre care, nefiind prevăzută de art. 385 1 C. proc. pen., nu este supusă controlului judecătoresc pe această cale. Ca atare, potrivit dreptului comun, decizia atacată nu este supusă recursului. Pe de altă parte, potrivit normei atributive de competență prevăzută în Legea nr. 304/2004, republicată, art. 24, Completul de 9 judecători judecă recursurile în cauzele soluționate în primă instanță de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cum această ipoteză nu se regăsește în cauză, recursul nu este admisibil nici potrivit legii speciale. Or, recunoașterea unei căi de atac în alte condiții, decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept. Așadar, excepția de inadmisibilitate pusă în discuția părților se constată a fi întemeiată. În consecință, pentru considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de contestatorul R.O. împotriva deciziei nr. 3127 din 18 mai 2005, a secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca inadmisibil.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, Curtea va obliga recurentul menționat, conform dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de contestatorul R.O. împotriva deciziei nr. 3127 din 18 mai 2005, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 2233/2005. Obligă recurentul-contestator menționat să plătească statului, suma de 140 lei (1.400.000 lei vechi), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 40 lei (400.000 lei vechi), reprezentând onorariu de avocat cuvenit pentru asistarea acestuia din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 decembrie 2005.