ÎCCJ, Decizia nr. 75/2004

Asupra admisibilității în principiu a contestației în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea nr. 5521 din 27 noiembrie 2003, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de petenta D.M.L., privind recuzarea tuturor judecătorilor Curții de Apel București. Recursul declarat de petenta D.M.L. împotriva acestei încheieri a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 625 din 8 decembrie 2003, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul de 9 judecători - în dosarul nr. 652/2003. Împotriva acestei din urmă hotărâri, petenta D.M.L. a formulat contestație în anulare, solicitând anularea hotărârii atacate și rejudecarea recursului.

În motivarea contestației în anulare, petenta a arătat că recursul a fost judecat în condițiile neîndeplinirii legale a procedurii de citare, în sensul că, de la data primirii citației și până la termenul fixat pentru soluționarea căii de atac menționate, nu i-a fost asigurat termenul liber de 5 zile prevăzut pentru depunerea motivelor recursului declarat împotriva încheierii prin care secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins cererea acesteia privind recuzarea tuturor judecătorilor Curții de Apel București. Contestația în anulare nu este admisibilă în principiu, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Potrivit art. 386 C. proc. pen., între altele, „împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri: a) când procedura de citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs nu a fost îndeplinită conform legii;” Totodată, prin art. 391 C. proc.

pen., „instanța examinează admisibilitatea în principiu a cererii de contestație prevăzute în art. 386 lit. a), c), fără citarea părților. Instanța constatând că cererea de contestație este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestația este dintre cele prevăzute în art. 386 și că, în spijinul contestației, se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite în principiu contestația și dispune citarea părților interesate”. Din economia textelor menționate rezultă că anularea unei hotărâri penale definitive, cu consecința repunerii cauzei în etapa de judecată în care aceasta s-a aflat anterior rămânerii definitive, se poate cere de persoana vătămată printr-o eroare de procedură sau, după caz, de judecată, numai în cazurile expres și limitativ prevăzute în art. 386 C. proc.

pen. Rezultă, totodată, și că, dat fiind caracterul de cale extraordinară de atac, coroborat cu faptul că se cere anularea unei hotărâri definitive, contestația în anulare este supusă unei examinări de admisibilitate în principiu, care privește îndeplinirea cerințelor legale privitoare la termenul de declarare, invocarea cazurilor prevăzute de legea procesuală penală și dovedirea cazului de anulare invocat cu probe aflate la dosarul cauzei. Ca atare, neîndeplinirea condițiilor menționate va duce la respingerea în principiu a contestației în anulare și, în consecință, nu se va mai fixa termen pentru examinarea în contradictoriu a temeiniciei căii de atac exercitate împotriva unei hotărâri definitive.

Or, în cauză, contestatoarea nu invocă neîndeplinirea procedurii de citare a acesteia pentru termenul fixat pentru judecarea recursului declarat împotriva încheierii nr. 5521 din 27 noiembrie 2003, prin care secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins cererea de recuzare a tuturor judecătorilor Curții de Apel București. Cu alte cuvinte, aceasta nu contestă îndeplinirea procedurii de citare pentru termenul fixat pentru judecarea recursului, criticile formulate privind aplicarea dispozițiilor art. 52 alin. ultim C. proc. pen., cu referire la termenul scurt de soluționare a acestuia. Așa cum s-a arătat însă, cazul de anulare prevăzut de art. 396 lit. a) C. proc. pen. privește exclusiv situația nelegalei îndepliniri a procedurii de citare a părții pentru termenul fixat pentru judecarea cauzei, la care s-a pronunțat hotărârea definitivă împotriva căreia s-a formulat contestație în anulare.

Ca atare, criticile privind, în fapt, termenul scurt, fixat de legiuitor pentru soluționarea recursului declarat împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de recuzare, nu pot constitui caz de anulare a hotărârii penale definitive în sensul dispozițiilor art. 386 lit. a) C. proc. pen. Se constată, așadar, că cererea de contestație în anulare nu îndeplinește cerințele legale de admisibilitate prevăzute de legea procesuală penală, așa încât aceasta urmează a fi privită ca inadmisibilă. În consecință, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va respinge cererea de contestație în anulare formulată de D.M.L., ca inadmisibilă în principiu și, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., o va obliga pe contestatoare, conform dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare în favoarea statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de recurenta petentă D.M.L. împotriva deciziei nr. 625 din 8 decembrie 2003 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de 9 judecători, ca inadmisibilă. Obligă contestatoarea să plătească statului 600.000 lei, reprezentând cheltuieli judiciare. Pronunțată, în ședință publică, azi, 16 februarie 2004.