ÎCCJ, Decizia nr. 314/2005

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia nr. 221 din 19

septembrie 2005, completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și

Justiție a respins cererea petentei D.M. privind sesizarea Curții

Constituționale, pentru a decide asupra excepției de neconstituționalitate a

Codului de procedură penală, în raport cu dispozițiile art. 21 alin. (3) din

Constituția României, precum și contestația în anulare formulată de aceeași

parte împotriva deciziei nr. 129 din 16 mai 2005, pronunțată în dosarul nr.

308/2004, al completului de 9 judecători.

Pentru a respinge cererea de

sesizare a Curții Constituționale, completul de 9 judecători a apreciat că

aceasta nu îndeplinește condițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată,

cu referire la condiția privitoare la legătura cu cauza a dispoziției legale a

cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată în contenciosul

constituțional.

Împotriva deciziei menționate,

contestatoarea a declarat recurs, fără a invoca nici unul din cazurile de

casare prevăzute în art. 385

9

C. proc. pen. sau a formula critici

susceptibile a fi încadrate în vreunul dintre acestea.

Contestatoarea a susținut că nu au

fost respectate dispozițiile legale privind competența materială, în sensul că

fondul excepției de neconstituționalitate poate fi cercetat numai de către

Curtea Constituțională.

Recursul este inadmisibil, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Posibilitatea provocării unui

control judiciar al hotărârilor judecătorești, pentru motive privind

pronunțarea acestora cu nerespectarea condițiilor formale, legal prevăzute, de

desfășurare a judecății sau ca o consecință a unui raționament jurisdicțional

eronat, este reglementată în prezent prin normă constituțională.

Însă, potrivit art. 129 din

Constituția României, revizuită, părțile interesate pot exercita căile de atac,

numai în condițiile legii procesuale.

Corespunzător acestui principiu

constituțional, legea procesual-penală a reglementat dreptul examinării cauzei

penale în două grade de jurisdicție, determinând hotărârile susceptibile a fi

supuse reformării, căile de atac și titularii acestora, precum și cazurile de

casare.

Totodată, în vederea realizării

scopului procesului penal, astfel cum acesta a fost determinat prin art. 1 C.

proc. pen., conduita procesuală a părților a fost precis determinată, inclusiv

cu privire la incidentele ivite în cursul executării hotărârii penale

definitive, în acest caz.

Reglementarea menționată are

aptitudinea funcțională de a răspunde noii perspective asupra accesului la

justiție, generată de dispozițiile art. 21 din Constituția României, art. 13

din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

și art. 2 din Protocolul Adițional nr. 7 la Convenție.

Potrivit art. 385

1

C.

proc. pen., sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs, hotărârile

judecătorești nedefinitive, sentințe sau decizii după caz.

Art. 417 C. proc. pen., cu referire

la dispozițiile înscrise în Cap. III din Titlul II al aceluiași cod, prevede că

deciziile pronunțate în recurs nu sunt supuse nici unei altei căi ordinare de

atac, ele fiind definitive și executorii.

Așadar, sistemul român de

jurisdicție a statuat principiul unicității acestei căi de atac, dreptul

stingându-se prin exercitare, așa încât posibilitatea legală a declarării mai

multor recursuri este exclusă.

Completul de 9 judecători a fost

sesizat cu un nou recurs

declarat împotriva deciziei pronunțate în

contestație în anulare de către același complet, privind o decizie dată de

aceeași instanță într-un recurs respins ca inadmisibil, hotărâre care, nefiind

prevăzută de art. 385

1

C. proc. pen., nu este supusă controlului

judecătoresc pe această cale.

Ca atare, potrivit dreptului comun,

decizia atacată nu este supusă recursului.

Aceeași soluție se impune și dacă recursul petentei,

în raport cu motivele invocate, este examinat ca o cale de atac împotriva

soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale.

În acest sens, este de reținut că

dispozițiile art. 29 alin. (6) teza a II-a din Legea nr. 47/1992, republicată,

stabilesc, într-adevăr, că încheierea prin care s-a respins cererea de sesizare

a Curții Constituționale, poate fi atacată cu recurs la instanța imediat

superioară.

Însă, prin textul menționat,

legiuitorul nu a vizat modificarea art. 385

1

C. proc. pen., ci, din

considerente ținând de soluționarea cu celeritate a cauzelor penale, a

înlăturat în acest caz posibilitatea atacării încheierii, și cu apel.

Mai mult, dacă s-ar examina calea de

atac exercitată de contestatoare, ca fiind un recurs declarat împotriva

soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, acesta

ar urma să fie respins ca tardiv.

Însă, în raport cu ordinea

soluționării excepțiilor, cea de inadmisibilitate a recursului primează.

Pe de altă parte, potrivit normei

atributive de competență prevăzută în Legea nr. 304/2004, republicată, art. 24,

completul de 9 judecători judecă recursurile în cauzele soluționate în primă

instanță de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cum această ipoteză nu se regăsește

în cauză, cauza penală având ca obiect infracțiunea prevăzută de art. 210 C.

pen., fiind de competența soluționării în fond a judecătoriei, recursul nu este

admisibil nici potrivit legii speciale.

Or, recunoașterea unei căi de atac

în alte condiții, decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o

încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o

soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Așadar, excepția de inadmisibilitate

invocată din oficiu se constată a fi întemeiată.

În consecință, pentru considerentele

ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de

contestatoarea D.M., ca inadmisibil.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2)

din același cod, Curtea va obliga recurenta menționată, conform dispozitivului,

la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de contestatoarea D.M. împotriva deciziei nr.

221 din 19 septembrie 2005, pronunțată în dosarul nr. 158/2005, al completului

de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Obligă recurenta-contestatoare

menționată să plătească statului, suma de 140 lei (1.400.000 lei vechi) cu

titlu de cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 5 decembrie 2005.