ÎCCJ, Decizia nr. 315/2005

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin decizia nr. 222 din 19 septembrie 2005, completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins cererea petentei D.M. privind sesizarea Curții Constituționale, pentru a decide asupra excepției de neconstituționalitate a Codului de procedură penală, în raport cu dispozițiile art. 21 alin. (3) din Constituția României, precum și contestația în anulare formulată de aceeași parte împotriva deciziei nr. 128 din 16 mai 2005, pronunțată în dosarul nr. 307/2004, al completului de 9 judecători. Pentru a respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale, completul de 9 judecători a apreciat că aceasta nu îndeplinește condițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, cu referire la condiția privitoare la legătura cu cauza a dispoziției legale a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată în contenciosul constituțional.

Împotriva deciziei menționate, contestatoarea a declarat recurs, fără a invoca nici unul din cazurile de casare prevăzute în art. 385 9 C. proc. pen. sau a formula critici susceptibile a fi încadrate în vreunul dintre acestea. Contestatoarea a susținut că nu au fost respectate dispozițiile legale privind competența materială, în sensul că fondul excepției de neconstituționalitate poate fi cercetat numai de către Curtea Constituțională. Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Posibilitatea provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătorești, pentru motive privind pronunțarea acestora cu nerespectarea condițiilor formale, legal prevăzute, de desfășurare a judecății sau ca o consecință a unui raționament jurisdicțional eronat, este reglementată în prezent prin normă constituțională.

Însă, potrivit art. 129 din Constituția României, revizuită, părțile interesate pot exercita căile de atac, numai în condițiile legii procesuale. Corespunzător acestui principiu constituțional, legea procesual-penală a reglementat dreptul examinării cauzei penale, în două grade de jurisdicție, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse reformării, căile de atac și titularii acestora, precum și cazurile de casare. Totodată, în vederea realizării scopului procesului penal, astfel cum acesta a fost determinat prin art. 1 C. proc. pen., conduita procesuală a părților a fost precis determinată, inclusiv cu privire la incidentele ivite în cursul executării hotărârii penale definitive, în acest caz.

Reglementarea menționată are aptitudinea funcțională de a răspunde noii perspective asupra accesului la justiție, generată de dispozițiile art. 21 din Constituția României, art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 2 din Protocolul Adițional nr. 7 la Convenție. Potrivit art. 385 1 C. proc. pen., sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs, hotărârile judecătorești nedefinitive, sentințe sau decizii după caz. Art. 417 C. proc. pen., cu referire la dispozițiile înscrise în Cap. III din Titlul II al aceluiași cod, prevede că deciziile pronunțate în recurs nu sunt supuse nici unei altei căi ordinare de atac, ele fiind definitive și executorii.

Așadar, sistemul român de jurisdicție a statuat principiul unicității acestei căi de atac, dreptul stingându-se prin exercitare, așa încât posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă. Completul de 9 judecători a fost sesizat cu un nou recurs declarat împotriva deciziei pronunțate în contestație în anulare de către același complet, privind o decizie dată de aceeași instanță într-un recurs respins ca inadmisibil, hotărâre care, nefiind prevăzută de art. 385 1 C. proc. pen., nu este supusă controlului judecătoresc pe această cale. Ca atare, potrivit dreptului comun, decizia atacată nu este supusă recursului.

Aceeași soluție se impune și dacă recursul petentei, în raport cu motivele invocate, este examinat ca o cale de atac împotriva soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale . În acest sens, este de reținut că dispozițiile art. 29 alin. (6) teza a II-a din Legea nr. 47/1992, republicată, stabilesc, într-adevăr, că încheierea prin care s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, poate fi atacată cu recurs la instanța imediat superioară. Însă, prin textul menționat, legiuitorul nu a vizat modificarea art. 385 1 C. proc. pen., ci, din considerente ținând de soluționarea cu celeritate a cauzelor penale, a înlăturat în acest caz posibilitatea atacării încheierii, și cu apel.

Mai mult, dacă s-ar examina calea de atac exercitată de contestatoare, ca fiind un recurs declarat împotriva soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, acesta ar urma să fie respins ca tardiv. Însă, în raport cu ordinea soluționării excepțiilor, cea de inadmisibilitate a recursului primează. Pe de altă parte, potrivit normei atributive de competență prevăzută în Legea nr. 304/2004, republicată, art. 24, completul de 9 judecători judecă recursurile în cauzele soluționate în primă instanță de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Cum această ipoteză nu se regăsește în cauză, cauza penală având ca obiect infracțiunea prevăzută de art. 210 C. pen., fiind de competența soluționării în fond a judecătoriei, recursul nu este admisibil, nici potrivit legii speciale.

Or, recunoașterea unei căi de atac în alte condiții, decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept. Așadar, excepția de inadmisibilitate invocată din oficiu se constată a fi întemeiată. În consecință, pentru considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de contestatoarea D.M., ca inadmisibil. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, Curtea va obliga recurenta menționată, conform dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de contestatoarea D.M. împotriva deciziei nr. 222 din 19 septembrie 2005, pronunțată în dosarul nr. 159/2005, al completului de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție. Obligă recurenta-contestatoare menționată să plătească statului, suma de 140 lei (1.400.000 lei vechi) cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 decembrie 2005.