ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4586/2004

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 179 din 9

februarie 2004, Tribunalul București, secția I penală, a condamnat pe

inculpații M.V. și pe T.M.V. la câte 8 ani închisoare, fiecare pentru

infracțiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) și alin. (2

1

)

lit. a) și b) C. pen.

În ce privește pe inculpatul T.M.V.,

în baza art. 61 C. pen., a fost revocat beneficiul liberării condiționate și

s-a contopit restul de 633 zile neexecutat din pedeapsa de 5 ani și 6 luni

închisoare la cât a fost condamnat prin sentința nr. 1694 din 14 septembrie 2000

a Judecătoriei Arad, cu pedeapsa aplicată prin sentința nr. 179 din 9 februarie

2004 a Tribunalului București, secția I penală, astfel încât acesta execută în

total 8 ani închisoare.

Pentru ambii inculpați s-a făcut

aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen., a fost computată durata arestării

preventive și au fost obligați la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a hotărî astfel, prima

instanță a reținut că în ziua de 10 octombrie 2003, în timp ce se deplasau pe o

stradă din municipiul București, inculpații au observat o persoană, ce avea o

cameră video.

După o înțelegere prealabilă între

ei, cei doi inculpați s-au apropiat de acea persoană, M.V. i-a smuls din mână

camera video după care a fugit, iar T.M.V. a lovit-o în piciorul stâng, cu un

cuțit pe care-l avea asupra sa, pentru a o împiedica să-și recupereze obiectul.

Prejudiciul în valoare de 120

milioane lei a fost recuperat prin restituirea bunului respectiv.

Apelurile declarate de inculpați au

fost respinse prin decizia nr. 176 din 10 martie 2004 a Curții de Apel

București, secția I penală.

Nemulțumiți de cele două soluții,

inculpații au declarat recurs.

Apărătorul recurentului M.V. a

criticat soluțiile susținând că ele nu sunt legale, deoarece în mod greșit

acesta a fost condamnat pentru infracțiunea de tâlhărie, întrucât nu sunt

întrunite elementele constitutive ale acestei fapte penale pentru că din probe

nu rezultă că ar fi smuls camera video din mâna victimei, ci aceasta i-a dat-o

de bună voie.

Ambii apărători au susținut că

pedepsele aplicate sunt exagerate, ele nereflectând corect gradul de pericol

social al faptei și făptuitorilor.

Pentru aceste motive ei au solicitat

admiterea recursurilor, casarea hotărârilor și în principal schimbarea

încadrării juridice în ce privește pe inculpatul M.V. din infracțiunea de

tâlhărie în cea de furt calificat și în subsidiar reducerea pedepsei, reducere

ce a fost cerută și pentru recurentul T.M.V., ca urmare a reținerii în favoarea

lor a circumstanțelor atenuante prevăzute de art. 74 C. pen.

Recursurile nu sunt fondate,

deoarece hotărârile pronunțate sunt legale și temeinice.

Așa cum rezultă din actele și

lucrările dosarului instanțele au reținut corect starea de fapt și vinovăția

inculpaților pe baza unei interpretări corecte a probelor ce au fost complet

administrate.

Astfel, din declarația părții

vătămate, coroborată cu cea a coinculpatului T.M.V., rezultă că recurentul M.V.

a comis infracțiunea de tâlhărie și nu cea de furt calificat.

Instanța reține că relatările

acestora corespund realității, deoarece din dosar nu rezultă că ei ar fi

interesați să-l acuze pe nedrept de săvârșirea unei fapte mai grave. (De fapt

nici recurentul M.V. nu a pretins că ar fi fost în dușmănie cu ei).

În plus, dacă victima i-ar fi dat de

bună voie camera video nu-și are nici o explicație lovirea ei în picior de

către celălalt inculpat cu cuțitul pentru a o împiedeca să-și recupereze bunul

respectiv.

Sub aspectul temeiniciei, se

constată că individualizarea pedepselor aplicate celor doi inculpați s-a făcut

cu respectarea criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen., în sensul că s-a ținut

seama de gradul de pericol social concret al infracțiunii determinat de

caracterul ei calificat și de cuantumul prejudiciului produs, precum și de

persoana făptuitorilor care au mai executat pedepse privative de libertate,

ceea ce demonstrează perseverența infracțională și că scopul educativ al

acestora nu a fost realizat.

Pedepsele, astfel cum au fost

stabilite către minimul special prevăzut de lege, denotă că instanțele au avut

în vedere împrejurările favorabile inculpaților, ele fiind apte să realizeze

scopul educativ și de prevenirea săvârșirii altor infracțiuni prevăzut de art.

52 C. pen., astfel încât nu este cazul să fie reduse.

Ca atare recursurile urmează să fie

respinse. Întrucât inculpații au fost judecați în stare de arest, din pedepsele

aplicate se va computa durata preventivă.

Cheltuielile efectuate de stat cu

ocazia soluționării cauzei, în care se includ și onorariile apărătorilor din

oficiu, ce vor fi avansate din fondul Ministerului Justiției, vor fi restituite

de către recurenți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de

inculpații M.V. și T.M.V. împotriva deciziei nr. 176 din 10 martie 2004 a

Curții de Apel București, secția I penală, ca nefondate.

Compută din pedepsele aplicate

durata reținerii și arestării preventive pentru ambii inculpați, de la 16

octombrie 2003 la zi.

Obligă pe fiecare recurent să

plătească statului 1.600.000 lei cheltuieli judiciare, în care se include și

onorariile apărătorilor din oficiu, în sumă de câte 400.000 lei ce vor fi

avansate din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

16 septembrie 2004.