ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2253/2004

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 206 din 19 septembrie 2003, Tribunalul Hunedoara, a condamnat, între alții, pe inculpatul V.I. la: - 8 ani și 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (1) și (2) lit. b) și c) și alin. (2 1 ) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. c) și art. 37 lit. a) și b) C. pen. În baza art. 61 C. pen., a menținut beneficiul liberării condiționate cu privire la restul de 260 zile închisoare, rămas neexecutat din pedeapsa de 3 ani închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 560/2000 a Judecătoriei Hunedoara. Pe durata executării pedepsei, în temeiul art. 71 C. pen., inculpatului i-a fost interzis exercițiul drepturilor, prevăzute de art. 64 C. pen.

În baza art. 350 C. proc. pen., a fost menținută starea de arest a inculpatului, iar în temeiul art. 88 C. pen., din pedeapsa de executat s-a dedus timpul reținerii și al arestării preventive de la 16 iunie 2003, la zi. În temeiul art. 14, art. 346 C. proc. pen. și art. 998 C. civ., inculpatul V.I. a fost obligat să plătească, în solidar cu inculpatul V.A. (condamnat în cauză), iar acesta din urmă, în solidar și cu partea responsabilă civilmente V.L., părții civile C.C. suma de 3.300.000 lei, cu titlu de despăgubiri civile. De asemenea, în baza art. 188 din Legea nr. 3/1976, cei doi inculpați au fost obligați, în solidar, iar inculpatul V.A. în solidar și cu partea responsabilă civilmente V.L., să plătească Spitalului Municipal Hunedoara suma de 2.502.582 lei, cu titlu de cheltuieli de spitalizare.

În baza art. 191 C. proc. pen., inculpatul V.I. a fost obligat să plătească statului suma de 800.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare. Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut, în fapt, următoarele: În noaptea de 23 mai 2003, partea vătămată C.C. se afla la barul din Stația PECO S., din Hunedoara, local pe care îl frecventa în mod obișnuit. După ce a consumat băuturi alcoolice și a dansat cu însoțitoarele inculpaților, V.M. și J.I., în jurul orelor 01,30, a hotărât să plece acasă. În timp ce partea vătămată dansa cu sora inculpaților, aceștia îl urmăreau atent și i-au spus numitului C.M., care stătea la masă cu partea vătămată, să plece și să-l lase în pace pe acesta.

La plecarea din bar, partea vătămată a fost urmărită de inculpații V.I. și V.A., care, în momentul în care au ajuns-o, au agresat-o în sensul că i-au aplicat lovituri cu pumnii și picioarele, în timp ce urca scările barului, care se afla la demisolul clădirii. În timpul în care inculpații îi aplicau lovituri, partea vătămată ținea mâna la buzunarul pantalonilor, în care ținea banii ce-i avea asupra sa. Sesizând faptul că partea vătămată are bani în buzunar, inculpatul V.I. l-a lovit cu piciorul peste mână, după care l-a deposedat de suma de 2.500.000 lei. De menționat faptul că anterior inculpatul V.A. încercase să-și însușească banii părții vătămate, însă nu a reușit acest lucru. În urma actelor de violență exercitate de către inculpați, partea vătămată a suferit leziuni pentru a căror vindecare au fost necesare 11-12 zile îngrijiri medicale.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel ambii inculpați. Inculpatul V.I. a criticat hotărârea primei instanțe, cu privire la greșita reținere a faptului că se face vinovat de săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, deoarece, în realitate, fapta a fost comisă numai de inculpatul V.A., lucru care este confirmat și de declarația acestuia din urmă. Curtea de Apel Alba Iulia, prin decizia penală nr. 30/ A din 5 februarie 2004, a respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul V.I., pe care l-a obligat să plătească statului suma de 800.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare, din care suma de 400.000 lei, reprezentând onorariu de avocat cuvenit pentru apărarea din oficiu, urmează a fi suportat din fondul Ministerului Justiției.

În motivarea acestei decizii, instanța de apel a arătat că „Apărările inculpatului V.I., în sensul că nu a văzut victima în local în acea seară, sunt infirmate de declarațiile martorilor Ț.N. și C.M., cât și cu declarația părții vătămate care, în mod constant, atât în cursul urmăririi penale cât și al judecății la prima instanță, a arătat că „..în seara respectivă s-a întâlnit cu cei doi inculpați în bar”, astfel că „apărările inculpatului V.I., în sensul că partea vătămată ar fi declarat că nu îl cunoaște, neputând fi primite”. S-a mai arătat că „Apărările inculpatului V.I.

vin în contradicție și cu depoziția martorei Ț.N., care a descris cu lux de amănunte întregul „modus operandi” al celor doi inculpați, pe care i-a observat în momentul comiterii infracțiunii” și că această martoră „a afirmat constant atât în fața procurorului, cât și a instanței de judecată că, partea vătămată ieșind din bar, a fost urmată de cei doi inculpați, care au ajuns-o, iar în timp ce inculpatul V.I. a imobilizat-o, inculpatul V.A. i-a aplicat lovituri și a deposedat-o de bani, după care au urcat într-un taxi și au plecat”. S-a concluzionat că, față de probele mai sus arătate rezultă că vinovăția inculpatului V.I. a fost corect reținută, motiv pentru care nu se poate dispune achitarea sa.

Decizia Curții de apel a fost atacată cu recurs de către inculpatul V.I., pe care a criticat-o pentru același motiv invocat și la judecata în apel, respectiv greșita sa condamnare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, solicitând a se dispune achitarea, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. Recursul declarat de inculpatul V.I. este nefondat. Analizând actele și lucrările de la dosar, se constată că prima instanță a reținut o corectă stare de fapt, confirmată de probele administrate atât în cursul urmăririi penale, cât și al judecății la instanța de fond, din care rezultă că inculpatul a participat în calitate de coautor la săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, faptă care a fost încadrată în textele de lege corespunzătoare, pentru care i-a aplicat o pedeapsă just individualizată cu respectarea prevederilor art. 72 și art. 52 C. pen.

Prin urmare, respingerea apelului declarat de inculpat de către instanța de apel și menținerea hotărârii primei instanțe este legală. Cât privește motivul de casare invocat de inculpat, care a format obiectul criticii și la judecata în apel, având în vedere considerentele instanței de apel, expuse pe larg în prezenta decizie, considerente pe care instanța de recurs și le însușește ca fiind în acord cu probele de la dosar și a căror reluare nu se mai impune, urmează a se constata că este nefondat și a fi respins ca atare, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., având în vedere și faptul că verificând decizia atacată, în raport și cu prevederile art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., nu se constată existența unor motive, care analizate din oficiu să ducă la casare și a se dispune potrivit dispozitivului prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul V.I. împotriva deciziei penale nr. 30/ A din 5 februarie 2004 a Curții de Apel Alba Iulia. Deduce din pedeapsa aplicată, timpul reținerii și al arestării preventive de la 16 iunie 2003, la 27 aprilie 2004. Obligă pe recurent la plata sumei de 1.600.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care, suma de 400.000 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 27 aprilie 2004.