ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1118/2005

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 7/ P din 5 septembrie 2003, Curtea de Apel Oradea a condamnat pe inculpatul L.G. la: - 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de sustragerea sau distrugerea de înscrisuri, prevăzută de art. 242 alin. (1) și (3) C. pen.; - un an închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută de art. 248 alin. (1) C. pen.; - un an închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu în contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 alin. (1) C. pen. S-a constatat că mai sus-menționatele pedepse sunt grațiate, în întregime și condiționat, în temeiul art. 1 din Legea nr. 543/2002 și s-a atras atenția inculpatului asupra prevederilor art. 7 din aceeași lege.

De asemenea, inculpatul L.G. a mai fost condamnat la pedeapsa de un an închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual, prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. În baza art. 81 C. pen., a dispus suspendarea condiționată a executării acestei din urmă pedepse, pe durata unui termen de încercare de 3 ani. S-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C. pen. În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., inculpatul L.G. a fost obligat să plătească statului suma de 3.000.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în fapt, următoarele: Inculpatul L.G., în perioada 1 ianuarie 1999 - 4 ianuarie 2002, a îndeplinit funcția de ofițer de cercetare penală la I.P.T.F.

Satu Mare. Într-un număr de 23 de dosare de urmărire penală cu care a fost sesizat, acesta nu a întocmit lucrările ce se impuneau. În luna ianuarie 2002, când a fost transferat de la vechiul loc de muncă din Satu Mare, la altul din municipiul Oradea, inculpatul a luat cu el un număr de 22 de dosare, iar pe un altul l-a ascuns la vechiul loc de muncă, printre niște formulare. Pentru a se nu afla că dosarele nu au fost terminate, inculpatul, în registrul de evidență, le-a trecut ca fiind predate la parchet, aspect care ulterior s-a dovedit a fi neadevărat.

În urma probatoriului administrat în cauză s-a apreciat că: - fapta inculpatului de a sustrage cele 23 de dosare de urmărire penală, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzută și pedepsită de art. 242 alin. (1) și (3) C. pen.; - fapta aceluiași inculpat de a lăsa nelucrate mai multe dosare penale o perioadă îndelungată de timp, existând pericolul prescripției răspunderii penale, întrunește elementele infracțiunii de abuz în serviciu în contra intereselor publice, prevăzută și pedepsită de art. 248 alin. (1) C. pen.; - fapta inculpatului L.G. de a nu cerceta la timp pe inculpații din cele 23 de dosare, unora eliberându-le și pașapoartele cu ajutorul cărora au și plecat în străinătate, îngreunând sau zădărnicind în acest fel urmărirea penală, întrunește elementele infracțiunii prevăzută și pedepsită de art. 264 alin. (1) C. pen.

și - fapta aceluiași inculpat de a fi făcut mențiunea neadevărată în registrul de evidență al dosarelor de urmărire penală, în sensul că cele 23 de dosare au fost terminate și predate parchetului, întrunește elementele infracțiunii de fals intelectual, prevăzută de art. 289 C. pen. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs inculpatul L.G. pe care a criticat-o cu privire la greșita sa condamnare, întrucât pe de o parte, probele de la dosar nu sunt în măsură să dovedească vinovăția iar, pe de altă parte, judecata a avut loc cu încălcarea drepturilor sale procesuale, constând în aceea că, prima instanță a soluționat cauza la primul termen de judecată fără a i se da posibilitatea să-și facă probe în apărare.

Pentru motivele arătate, a solicitat casarea hotărârii atacată și trimiterea cauzei la prima instanță pentru rejudecare, cu respectarea drepturilor procesuale încălcate, respectiv al dreptului la apărare, pentru a i se da posibilitatea să-și dovedească nevinovăția. Recursul declarat de inculpatul L.G. este nefondat. Analizând actele și lucrările de la dosar se constată că susținerea inculpatului potrivit căreia cauza a fost soluționată la primul termen de judecată și că nu i s-a dat posibilitatea să administreze probe în apărare, prin care să-și dovedească nevinovăția, este nefondată. Referitor la această critică, se constată că prima instanță a fixat primul termen de judecată la data de 16 iunie 2003 când inculpatul nu s-a prezentat, deși a fost legal citat, și pentru care a răspuns apărătorul desemnat din oficiu M.I., conform delegației depusă la dosar.

Pentru a respecta drepturile procesuale ale inculpatului și pentru a-i da posibilitatea să-și facă apărările pe care le consideră de cuviință, s-a fixat un nou termen de judecată la 13 iunie 2003, termen la care a lipsit, din nou, inculpatul și apărătorul ales al acestuia. Întrucât apărătorul ales al inculpatului a solicitat amânarea cauzei pentru imposibilitatea de a fi prezent, instanța de judecată și de această dată manifestând înțelegere, a amânat cauza la data de 4 iulie 2003 dar și de această dată la cererea inculpatului cauza a fost amânată la data de 5 septembrie 2003. În acest din urmă termen, instanța de judecată a procedat la ascultarea inculpatului în prezența apărătorului ales, precum și a martorilor V.O., N.T.L.

și S.I. În declarația dată în fața instanței, inculpatul a recunoscut, fără rezerve, comiterea faptelor pentru care a fost trimis în judecată, susținând, între altele, că aceasta s-a datorat lipsei sale de experiență, iar prin apărătorul său a solicitat a se dispune achitarea pentru toate faptele, întrucât acestora le lipsește unul din elementele constitutive și anume intenția. Personal, în ultimul cuvânt, inculpatul a lăsat soluția ce se va pronunța la aprecierea instanței.

Din expunerea detaliată a modului în care s-a desfășurat judecata, rezultă fără nici un dubiu că prima instanță a respectat întocmai drepturile procesuale ale inculpatului, acordându-i mai multe termene pentru a-și pregăti apărarea și acesta, nici personal, nici prin apărătorul ales, nu a solicitat și nici nu a făcut dovezi pentru a combate acuzațiile ce i s-au adus prin actul de trimitere în judecată, mulțumindu-se să susțină că faptelor reținute în sarcina sa le lipsește unul din elementele constitutive și anume intenția, motiv pentru care a solicitat a se dispune achitarea, ori că s-a ajuns la această situație datorită lipsei sale de experiență.

Cum din actele mai sus arătate nu rezultă că inculpatului i-a fost încălcat dreptul la apărare, având în vedere și faptul că acesta nu a solicitat nici o probă în apărare, iar probele de la dosar, corect apreciate și interpretate de prima instanță duc la concluzia vinovăției sale, constatând și faptul că analizând hotărârea atacată și din oficiu nu se identifică existența și a altor motive care să ducă la casare, urmează a se constata că recursul declarat de inculpatul L.G. este nefondat și a fi respins ca atare, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. și a se decide potrivit dispozitivului prezentei decizii. De menționat că inculpatul în cursul judecății la instanța de recurs a formulat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 361 alin. (1) lit. c) C. proc.

pen., excepție care a fost respinsă de către Curtea Constituțională, prin decizia nr. 459 din 28 octombrie 2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul L.G. împotriva sentinței penale nr. 7/ P din 5 septembrie 2003 a Curții de Apel Oradea. Obligă pe recurent la plata sumei de 1.200.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 15 februarie 2005.