ÎCCJ, Decizia nr. 284/2004

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 29 iunie 2004, petenta SC

A.R.P. SA București a solicitat ca, în contradictoriu cu S.O.R. București și A.N.C.M.

– U.C.E.C.O.M. București, instanța de judecată să dispună suspendarea

provizorie a sentinței arbitrale nr. 342 din 4 iulie 2002, pronunțată de Curtea

de Arbitraj de pe lângă A.N.C.M. - U.C.E.C.O.M. București, în dosarul nr. 276/2002,

până la soluționarea cererii de suspendare a executării aceleași hotărâri, promovată

pe calea dreptului comun, care formează obiectul dosarului nr. 8737/2004 al

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, cu termen de judecată

la 26 octombrie 2004.

În susținerea cererii de suspendare

provizorie a hotărârii, întemeiată pe art. 581 alin. (3) C. proc. civ., petenta

a arătat că, prin sentința arbitrală menționată, în lipsa unei convenții

arbitrale, tribunalul arbitral s-a pronunțat în sensul admiterii cererii reclamantei

S.O.R. București și a atribuit acesteia, în deplină proprietate, posesie și

folosință, 19 imobile și alte bunuri precizate în cererea de chemare în

judecată.

Sentința menționată se află în curs

de executare silită.

Pârâta a formulat acțiune în anulare.

Curtea de Apel București, prin

decizia nr. 582 din 8 iunie 2004, a respins acțiunea în anulare, ca fiind

exercitată de o persoană fără calitate procesuală.

Împotriva acestei din urmă hotărâri,

pârâta a formulat recurs, ulterior, promovând și o cerere de suspendare a

executării hotărârii atacate.

În motivarea acestei cereri, petenta

a invocat nelegalitatea evidentă a hotărârii atacate cu recurs și a arătat că

executarea în continuare a hotărârii arbitrale este de natură a crea grave consecințe

asupra activității societății comerciale, prin producerea unor pagube, care,

ulterior, nu ar putea fi reparate.

În fine, cu referire la cererea de

suspendare provizorie a executării hotărârii, petenta a arătat că sunt

îndeplinite condițiile art. 581 C. proc. civ.

Prin încheierea nr. 8993 din 29

iunie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, a admis

cererea petentei SC A.R.P. SA București și a suspendat provizoriu executarea

sentinței arbitrale, până la soluționarea cererii de suspendare a executării

hotărârii formând obiectul dosarului nr. 8737/2004 al aceleiași secții,

reținând că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile art. 403 C. proc. civ.

Împotriva încheierii menționate,

intimata S.O.R. București a declarat recurs, întemeiat pe art. 582 C. proc.

civ., criticile formulate privind pretinse erori procedurale.

Recursul este inadmisibil, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Completul de 9 judecători a fost

sesizat cu recursul declarat împotriva unei încheieri pronunțate de secția

comercială a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile art. 300 alin.

(3) C. proc. civ., cu referire la art. 403 alin. (3) și (4) din același cod.

Prin recursul declarat este vizată

provocarea controlului judiciar asupra unei încheieri provizorii de suspendare

a executării hotărârii, în considerarea de către recurentă a caracterului

autonom al acesteia.

Însă, caracterul autonom al

încheierii provizorii, prin care s-a soluționat cererea de suspendare a

executării unei hotărâri definitive este exclusă, în raport cu dispozițiile art.

255 alin. (2) C. proc. civ., cu referire la încheieri date în cursul judecății

și ale art. 300 alin. (2) din același cod, prin care este reglementată

competența instanței sesizate cu judecarea recursului de a dispune, motivat,

suspendarea executării hotărârii atacate.

Pe de altă parte, potrivit art. 299

teza II C. proc. civ., raportat la art. 282 alin. (2) din același cod, încheierile

pot fi atacate numai odată cu fondul, excepția de la regula generală statuată

de textul legal menționat fiind de strictă aplicare.

Cu privire la încheierile prin care

se soluționează cererile de suspendare a executării hotărârii recurate, legea

procesuală nu a reglementat posibilitatea atacării separate cu recurs excepția

menționată, privind exclusiv încheierile prin care s-a suspendat cursul

judecății.

Ca atare, încheierea provizorie,

prin care s-a soluționat cererea de suspendare provizorie a executării

hotărârii, urmează, sub regimul căilor de atac, regimul stabilit de legea

procesuală civilă, pentru hotărârea ce se va pronunța în cauză.

Or, conform art. 299 C. proc. civ.,

căii de atac a recursului îi sunt supuse hotărârile definitive, stabilite ca

atare, prin art. 377 alin. (1) C. proc. civ.

Dispozițiile art. 582 C. proc. civ.,

invocate de recurentă, constituie o aplicație de caz, în considerarea

caracterului definitiv al ordonanței președințiale, nesupusă apelului, astfel

că acestea nu au aptitudinea de a justifica în cauză admisibilitatea provocării

controlului judiciar al încheierii atacate cu recurs de către reclamantă.

Pe de altă parte, conform art. 377 alin.

(2) C. proc. civ., cu referire la hotărârile irevocabile, raportat la art. 299

din același cod, rezultă că sistemul român de jurisdicție a statuat principiul

unicității recursului, dreptul la această cale de atac stingându-se prin

exercitare, așa încât posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri

este exclusă.

Așadar, în raport cu principiul

enunțat, coroborat cu neîndeplinirea uneia din cerințele ce se cer a fi

întrunite cumulativ, cu referire la existența unei hotărâri determinate de

legea procesuală ca fiind susceptibilă a fi supusă controlului judecătoresc

prin exercitarea acestei căi de atac, recursul declarat de reclamantă apare ca

fiind inadmisibil.

Mai este de reținut că sintagma

„aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor art. 403 alin. (3) și (4)”, la care

face trimitere art. 300 alin. (3) teza ultimă C. proc. civ., exclude concluzia

modificării art. 299 din același cod.

Drept urmare, calea de atac a

recursului, reglementată pentru încheierile provizorii pronunțate în condițiile

art. 403 alin. (1) și (2) C. proc. civ., privește exclusiv hotărârile

pronunțate în primă instanță.

Pe de altă parte, potrivit art. 24

din Legea nr. 56/1993, republicată, în vigoare la data pronunțării încheierii

atacate cu recurs de către reclamantă, Completul de 9 judecători judecă

recursurile declarate în cauzele soluționate în primă instanță de secțiile

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Totodată, prin art. 21 din Legea nr.

56/1993, republicată, a fost stabilită competența secțiilor de a judeca

recursurile în cauzele determinate de Codul de procedură civilă, iar prin art. 25

din același act normativ a fost reglementată competența secției penale a

Înaltei Curți de Casație și Justiție de a judeca în primă instanță procesele

penale, în cazurile expres prevăzute, determinate de calitatea persoanei.

Atribuirea competenței în sensul

menționat este menținută și de dispozițiile art. 19-21 din Legea nr. 304/2004.

Din coroborarea textelor legale

menționate, rezultă că secția comercială a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

ca și celelalte secții, de altfel, cu excepția secției penale în cazurile arătate,

pronunță hotărâri irevocabile, nesusceptibile de a fi atacate cu recurs.

Așadar, cum, în cauză, secția

comercială a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu judecă procesul în primă

instanță, ci în calea de atac a recursului, iar decizia ce se va pronunța în

cauză va fi o hotărâre irevocabilă, este evident că nu sunt întrunite

condițiile art. 24 din Legea nr. 56/1993, republicată.

Ca atare, în raport cu dispozițiile

legale menționate, recursul declarat în cauză urmează a fi privit ca

inadmisibil, atât potrivit dreptului comun, cât și legii speciale.

Or, a recunoaște o cale de atac în

condiții neprevăzute de legea procesuală civilă constituie o încălcare a

principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție

inadmisibilă în ordinea de drept.

Este de reținut că modul de

determinare a căilor de atac în dreptul procesual civil, cu referire, în acest

caz, și la dispozițiile art. 300 alin. (5) C. proc. civ., corespunzător

principiului stabilit de art. 129 din Constituția României, aceleași pentru

persoane aflate în situații identice, asigură un control judiciar efectiv al

hotărârilor judecătorești și satisface exigențele art. 21 din legea

fundamentală, respectiv, a celor privind liberul acces la justiție și a

dreptului la un proces echitabil reglementate prin Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și libertăților fundamentale.

În consecință, pentru considerentele

ce preced și ca urmare a admiterii excepției, Curtea va respinge recursul declarat

de S.O.R. București împotriva încheierii nr. 2370 din 20 iunie 2004, pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, în dosarul nr. 8993/2004,

ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul

declarat de S.O.R. București împotriva încheierii nr. 2370 din 29 iunie 2004,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, în

dosarul nr. 8993/2004.

Pronunțată, în ședință publică, azi,

18 octombrie 2004.