ÎCCJ, Decizia nr. 221/2004

Asupra recursului de față ; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 1084 din 20 iunie 2002, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis cererea formulată de reclamanta SCV.O.U.SRL București, în contradictoriu cu pârâta SC L.T.I. SRL București, a constatat nulitatea tranzacției încheiate, la data de 1 octombrie 1999, între părți, a anulat sentința nr. 15025 din 1 octombrie 1999 a Judecătoriei sectorului 1 București și a dispus radierea mențiunilor din cartea funciară, precum și evacuarea pârâtei din spațiile în litigiu. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 17 din 23 ianuarie 2003, a respins apelul declarat de pârâtă împotriva hotărârii primei instanțe, ca nefondat.

Împotriva acestei din urmă hotărâri, pârâta SCL.T.I.SRL București a declarat recurs, întemeiat pe cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. La data de 17 mai 2004, recurenta-pârâtă a solicitat suspendarea executării hotărârii atacate, în temeiul art. 300 alin. (3) C. proc. civ., cu referire la art. 403 alin. (3) și (4) din același cod. La data de 17 mai 2004, prin încheierea pronunțată în dosarul nr. 3224/2003, secția civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție a admis cererea și a suspendat provizoriu executarea hotărârilor pronunțate în cauză . Împotriva acestei încheieri, reclamantul C.Gh. a declarat recurs, întemeiat pe cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Criticile formulate de recurent privesc aplicarea greșită a legii, cu referire la neobligarea petentei la depunerea unei cauțiuni și admiterea cererii de suspendare provizorie în condițiile neîndeplinirii cerințelor art. 581 C. proc. civ. În concluzie, reclamantul a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate și, pe fond, respingerea cererii de ordonanță președințială. Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Completul de 9 judecători a fost sesizat cu recursul declarat împotriva unei încheieri pronunțate de secția civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile art. 300 alin. (3) C. proc. civ., cu referire la art. 403 alin. (3) și (4) din același cod.

Prin recursul declarat este vizată provocarea controlului judiciar asupra unei încheieri provizorii de suspendare a executării hotărârii recurate, în considerarea de către recurent a caracterului autonom al acesteia. Însă, caracterul autonom al încheierii provizorii, prin care s-a soluționat cererea de suspendare a executării unei hotărâri definitive, este exclusă, în raport cu dispozițiile art. 255 alin. (2) C. proc. civ., cu referire la încheieri ca hotărâri date în cursul judecății și ale art. 300 alin. (2) din același cod, prin care este reglementată competența instanței sesizate cu judecarea recursului de a dispune, motivat, suspendarea executării hotărârii atacate. Pe de altă parte, potrivit art. 299 teza II C. proc.

civ., raportat la art. 282 alin. (2) din același cod, încheierile pot fi atacate numai odată cu fondul, excepția de la regula generală statuată de textul legal menționat fiind de strictă aplicare. Cu privire la încheierile prin care se soluționează cererile de suspendare a executării hotărârii recurate, legea procesuală civilă nu a reglementat posibilitatea atacării separate cu recurs, excepția menționată privind exclusiv încheierile prin care s-a suspendat cursul judecății. Ca atare, încheierea provizorie, prin care s-a soluționat cererea de suspendare a executării, urmează, sub aspectul căilor de atac, regimul stabilit de legea procesuală civilă, pentru hotărârea ce se va pronunța în cauză.

Or, conform art. 299 C. proc. civ., căii de atac a recursului îi sunt supuse hotărârile definitive, stabilite ca atare, prin art. 377 alin. (1) C. proc. civ. Pe de altă parte, conform art. 377 alin. (2) C. proc. civ., cu referire la hotărârile irevocabile, raportat la art. 299 din același cod, rezultă că sistemul român de jurisdicție a statuat principiul unicității recursului, dreptul la această cale de atac stingându-se prin exercitare, așa încât posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă. Așadar, în raport cu principiul enunțat, coroborat cu neîndeplinirea uneia din cerințele ce se cer a fi întrunite cumulativ, cu referire la existența unei hotărî determinate de legea procesuală ca fiind susceptibilă a fi supusă controlului judecătoresc prin exercitarea acestei căi de atac, recursul declarat de reclamant apare ca fiind inadmisibil.

Mai este de reținut că sintagma „aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor art. 403 alin. (3) și (4)”, la care face trimitere art. 300 alin. (3), teza ultimă C. proc. civ., exclude concluzia modificării art. 299 din același cod. Ca atare, calea de atac a recursului, reglementată pentru încheierile provizorii pronunțate în condițiile art. 403 alin. (1) și (2) C. proc. civ., privește exclusiv hotărârile pronunțate în primă instanță. Pe de altă parte, potrivit art. 24 din Legea nr. 56/1993, republicată, Completul de 9 judecători judecă recursurile declarate în cauzele soluționate în primă instanță de secțiile Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Totodată, prin art. 21 din Legea nr. 56/1993, republicată, a fost stabilită competența secțiilor de a judeca recursurile în cauzele determinate de Codul de procedură civilă, iar prin art. 25 din aceeași lege a fost reglementată competența secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție de a judeca în primă instanță procesele penale, în cazurile expres prevăzute, determinate de calitatea persoanei. De reținut că, în același sens, sunt și dispozițiile art. 19 - 21 din Legea nr. 304/2004. Din coroborarea textelor legale menționate, rezultă că secția civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca și celelalte secții, de altfel, cu excepția secției penale, în cazurile arătate, pronunță hotărâri irevocabile, nesusceptibile de a fi atacate cu recurs.

Așadar, cum, în cauză, secția civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu judecă procesul în primă instanță, ci în calea de atac a recursului, iar decizia ce se va pronunța în cauză va fi o hotărâre irevocabilă, este evident că nu sunt întrunite nici condițiile art. 24 din Legea nr. 56/1993, republicată, cu modificările ulterioare. Ca atare, în raport cu dispozițiile legale menționate, recursul declarat în cauză urmează a fi privit ca inadmisibil, atât potrivit dreptului comun, cât și potrivit legii speciale. Or, a recunoaște o cale de atac în condiții neprevăzute de legea procesuală civilă, constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

În consecință, pentru considerentele ce preced, Curtea va respinge recursul declarat de reclamantul C.Gh. ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul C.Gh. împotriva încheierii pronunțate la data de 17 mai 2004 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, în dosarul nr. 3224/2003. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 5 iulie 2004.