ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4409/2005

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4409/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Cluj-Napoca sub nr. 10196 din 19 septembrie 2003, reclamanții D.V.,

I. și D.A. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român, prin Consiliul Local

al Municipiului Cluj-Napoca, C.R.N. și C.B., solicitând ca prin sentința ce se

va pronunța să se dispună: obligarea celor trei pârâți să înceteze încălcarea

drepturilor reclamanților la respectarea vieții private, de familie și a

domiciliului; obligarea pârâtului Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca

să înceteze încălcarea dreptului de preemțiune la cumpărarea întregului imobil

ce constituie o singură unitate locativă; obligarea pârâtului Consiliului Local

al Municipiului Cluj-Napoca să încheie contract de vânzare-cumpărare cu

reclamanții pentru întreg imobilul; obligarea în solidar a celor trei pârâți la

plata de daune moratorii de 1.000.000 lei pentru fiecare zi de întârziere.

Prin întâmpinarea depusă la dosar,

pârâții C.R.N. și C.B. au solicitat respingerea acțiunii, iar prin cererea

reconvențională formulată au solicitat obligarea reclamanților să înceteze a

mai încălca dreptul lor la viața de familie și domiciliu.

Prin sentința civilă nr. 10237 din

14 noiembrie 2003, Judecătoria Cluj-Napoca a respins atât cererea principală

cât și cererea reconvențională.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut că prin contractul de închiriere nr. 29675 din 7

iunie 1999, Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca a închiriat

reclamantului D.V.I. imobilul compus din trei camere în suprafață de 59,80 mp,

dependințe în suprafață de 36,68 mp, din care bucătăria, cămara, culoarul și

pivnița au fost date în folosință comună, precum și teren în suprafață de 53

mp.

Instanța a mai reținut că prin

contractul de închiriere nr. 19708 din 19 martie 2002, pârâtul C.N.R. a

dobândit folosința imobilului a

compus din două camere în suprafață totală de 57,75

mp, dependințe folosite în comun în suprafață de 29,74 mp, precum și teren în

suprafață de 50 mp.

Judecătoria a constatat că prin

decizia nr. 251/2003 a Tribunalului Cluj, rămasă irevocabilă prin respingerea

recursului, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a

reclamanților însă și acțiunea formulată de aceștia împotriva pârâților.

Totodată instanța a constatat că în

acțiunea ce a format obiectul dosarului nr. 7196/2002 al Judecătoriei

Cluj-Napoca, reclamanții au solicitat din nou constatarea nulității absolute a

contractului de închiriere ai cărui beneficiari sunt pârâții, acțiunea fiind

respinsă prin sentința civilă nr. 1123/2003.

Cât privește primul capăt de cerere

cu care a fost investită, instanța a reținut că folosința comună a

dependințelor nu poate fi considerată o îngrădire a drepturilor prevăzute de

art. 13 și art. 54 din Decretul nr. 31/1954, deoarece cele două apartamente

reprezintă unități locative distincte, iar la încheierea contractului de

închiriere nr. 29675/1999 reclamanții cunoșteau situația imobilului.

Referitor la capetele de cerere prin

care se solicită ca pârâtul Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca să

înceteze încălcarea dreptului de preemțiune pe care îl au reclamanții și, în

consecință, obligarea pârâtului să vândă întregul imobil pentru restabilirea

drepturilor atinse potrivit art. 54 din Decretul nr. 31/1954, s-a constatat că

în temeiul art. 43 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, chiriașii au drept de

preemțiune la cumpărarea imobilelor cu destinația de locuință, care nu au fost

restituite persoanelor îndreptățite, context în care s-a apreciat că

reclamanții sunt îndreptățiți să cumpere prioritar apartamentul ai cărui chiriași

sunt, iar nu și apartamentul pârâților, care, în prezent, constituie o unitate

locativă distinctă.

În ceea ce privește capătul de

cerere privind acordarea daunelor cominatorii, acesta a fost respins pentru

neîndeplinirea cerințelor art. 580

3

C. proc. civ.

Împotriva sentinței au declarat apel

reclamanții, solicitând admiterea apelului și schimbarea sentinței în sensul

admiterii acțiunii așa cum a fost formulată.

În motivarea apelului, reclamanții au

susținut că dreptul la respectarea vieții private, de familie și a domiciliului

este recunoscut și ocrotit de Constituția României și Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, restrângerea drepturilor putând fi dispusă într-o societate

democratică numai dacă este necesară.

Reclamanții au mai susținut că în baza

dreptului de preemțiune la cumpărare, conferit de Legea nr. 112/1995 au cerut

cumpărarea întregului imobil, deoarece la acea dată nu existau alți locatari.

Totodată, reclamanții au învederat

că împărțirea imobilului în două apartamente nu corespunde definiției dată

apartamentului de art. 3 din Legea nr. 112/1995, deoarece nu constituie unități

locative de sine stătătoare, arătând că pârâții nu pot beneficia de dreptul de

a cumpăra apartamentul, întrucât l-au ocupat la șase ani după intrarea în

vigoare a acestui act normativ.

Prin decizia civilă nr. 293/A din 9

februarie 2004, Curtea de Apel Cluj a respins ca nefondat apelul declarat de

reclamanți.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța a reținut că prin acțiunea ce a format obiectul dosarului nr. 9821/2002

al Judecătoriei Cluj-Napoca, reclamantul D.V.I., în contradictoriu cu pârâții

Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, C.R.N. și C.B. a solicitat

obligarea acestora la respectarea vieții private și de familie, a domiciliului

reclamanților, constatarea nulității absolute a contractului de închiriere nr. 19708

din 19 martie 2002 prin care s-a închiriat pârâților suprafața de 57,75 mp

spațiu locativ, teren în suprafață de 50 mp și dependințe în comun, obligarea

pârâtului Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca să încheie contract de

vânzare-cumpărare cu reclamantul pentru întregul imobil, care este un singur

apartament, sub sancțiunea plății de 1.000.000 lei daune cominatorii pe zi,

până la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Instanța a mai reținut că prin

sentința civilă nr. 10997 din 19 noiembrie 2002, judecătoria a admis excepția

lipsei calității procesuale active a reclamantului, acțiunea acestuia fiind

respinsă și că prin decizia civilă nr. 251 din 28 februarie 2003, Tribunalul Cluj

a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinței, pe care a anulat-o și

evocând fondul a respins acțiunea formulată de acesta.

Curtea a făcut trimitere la

considerentele deciziei nr. 251/2003 a Tribunalului Cluj, conform cărora, în

raport cu actele dosarului, nu se poate reține că reclamantului i-au fost

încălcate drepturile prevăzute de art. 27 și art. 49 din Constituția României,

precum și cele prevăzute de art. 6, art. 8 și art. 14 din Convenția europeană

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Instanța a arătat că pentru existența

identității de obiect între două acțiuni, în sensul art. 1201 C. civ., nu este

nevoie ca obiectul să fie formulat în ambele acțiuni în același mod, ci este

suficient ca din cuprinsul lor să rezulte că scopul urmărit de părți este

același în ambele acțiuni.

Față de obiectul acțiunii, instanța

a reținut că pentru petitele 1, 3 și 4 există autoritate de lucru judecat în

raport de decizia civilă nr. 251 din 28 februarie 2003 a Tribunalului Cluj,

rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 842 din 19 mai 2003 a Curții de Apel

Cluj, care a respins recursul declarat de reclamanți.

În acest sens, s-a arătat că cererea

reclamanților de obligare a pârâților să înceteze încălcarea dreptului

reclamanților la respectarea vieții private, de familie și de domiciliu și

obligarea Consiliului Local al Municipiului Cluj-Napoca la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare pentru întreg imobilul, precum și obligarea

pârâților la daune cominatorii au fost soluționate prin decizia nr. 251 din 28

februarie 2003 a Tribunalului Cluj, situație în care criticile din apel pentru

aceste petite nu pot fi primite.

Instanța a considerat neîntemeiată

critica privind dreptul de preemțiune la cumpărarea apartamentului, cu

motivarea că reclamanții nu au acest drept pentru apartamentul ocupat de

pârâți, nefiind chiriași.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs reclamanții, invocând prevederile art. 304 pct. 9 și 10 C.

proc. civ.

Reclamanții solicită admiterea recursului,

modificarea deciziei recurate și admiterea acțiunii, așa cum a fost formulată.

Susțin reclamanții că în mod greșit

instanța de apel a apreciat că pentru petitele 1, 3 și 4 ale acțiunii există

autoritate de lucru judecat, cu motivarea că în speță nu sunt îndeplinite

cumulativ cele trei criterii statuate prin art. 1201 C. civ.

Astfel, se susține că în speță nu

există identitate de părți, deoarece în dosarul nr. 10196/2003 al Judecătoriei

Cluj-Napoca și în dosarul nr. 514/2004 al Curții de Apel Cluj acțiunea a fost

formulată de D.V.I. și soția sa D.A. în calitate de părți reclamante, spre

deosebire de dosarul nr. 9821/2002 al Judecătoriei Cluj-Napoca, dosarul nr. 87/2003

al Tribunalului Cluj și dosarul nr. 2624/2003 al Curții de Apel Cluj în care

reclamant a fost numai D.V.I.

Se mai arată că în dosarul nr. 7196/2002,

D.V.I. și D.A. nu au avut calitatea de reclamanți ci de pârâți.

Reclamanții susțin că nu este

îndeplinită nici condiția identității de cauză, deoarece la 28 februarie 2004,

data redactării recursului, pârâții C.R.N. și C.B. nu mai sunt chiriași ci

proprietari ai imobilului, acesta fiindu-le vândut de Consiliul Local al

Municipiului Cluj-Napoca. Deoarece contractul de închiriere a încetat să mai

existe, încălcarea drepturilor omului ale familiei D. este o consecință a

executării actului de vânzare-cumpărare asupra imobilului. Drept urmare, starea

de fapt care se evidențiază în prezent face să nu poată fi afirmată identitatea

de cauză între petitele cererii de recurs și cererile introductive ale

acțiunilor civile anterioare.

Prin cea de a doua critică adusă

deciziei se susține că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra restrângerii

exercițiului unor drepturi impusă de către pârâți reclamanților, conform

dispozițiilor art. 49 alin. (2) din Constituția României, invocate în motivele

de apel, dispoziții care constituie un mijloc de apărare hotărâtor pentru

dezlegarea pricinii.

Reclamanții mai susțin că

respingerea petitului prin care au solicitat încetarea încălcării de către

Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca a dreptului lor de preemțiune la

cumpărarea întregului imobil încalcă vădit legea, deoarece apartamentul

constituie o singură unitate locativă, pârâții nu sunt îndreptățiți să cumpere

apartamentul în cauză și de altfel nu li s-a închiriat un anume apartament la

această adresă ci spațiu de locuit în imobil.

Totodată, se susține că instanța nu

s-a pronunțat asupra mijloacelor de apărare și dovezilor administrate care erau

hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii: art. 3 și art. 9 din Legea nr. 112/1995,

art. 2 din Legea nr. 61/1990, art. 6 din Normele metodologice privind aplicarea

Legii nr. 112/1995, raportul de expertiză tehnică judiciară, contractele de

închiriere ale părților, decizia civilă nr. 1054/2003 a Tribunalului Cluj,

precum și copia C.F. 820 Cluj.

Recursul va fi respins, pentru

considerentele ce urmează.

Contrar susținerilor reclamanților,

în speță se constată îndeplinite condițiile puterii lucrului judecat, atât în

ceea ce privește identitatea de părți cât și de cauză.

Astfel, din punctul de vedere al

autorității de lucru judecat este irelevant faptul că poziția procesuală activă

sau pasivă a părților s-a schimbat în cadrul celei de a doua acțiuni.

Pe de altă parte nu importă dacă în

cadrul primei acțiuni a avut calitatea de reclamant numai D.V.I., câtă vreme

soția sa avea aceeași situație juridică.

În speță, există și identitate de

cauză deoarece, atât în primul proces cât și în prezentul litigiu, acțiunea a

fost întemeiată pe contractul de închiriere nr. 19708/2002 al pârâților C.R.N. și

C.B.M.

Împrejurarea că după pronunțarea

deciziei de către instanța de apel, pârâții au cumpărat locuința închiriată nu

afectează cu nimic legalitatea hotărârii.

De altfel, chiar reclamanții

recunosc legalitatea deciziei pe acest aspect, în condițiile în care susțin că

starea de fapt care se evidențiază la data redactării recursului face să nu

poată fi afirmată identitatea de cauză între petitele cererii de recurs și

cererile introductive ale acțiunilor civile anterioare.

Mai mult, în petitul 1 al cererii de

recurs, reclamanții solicită ca pârâții să înceteze încălcarea drepturilor

reclamanților la respectarea vieții private, de familie și a domiciliului, ca

efect al executării contractului de închiriere nr. 19708/2002 încheiat între

Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca și pârâții C.R.N. și C.B., cu

precizarea că încălcarea continuă în prezent ca efect al vinderii unei părți

din imobil.

Critica vizând nepronunțarea

instanței de apel asupra restrângerii exercițiului unor drepturi constituționale

ale reclamanților se vădește de asemenea nefondată.

Critica se referă la petitul 1 al

acțiunii, în legătură cu care instanța de apel a reținut existența autorității

de lucru judecat.

În consecință, nepronunțându-se

asupra motivului de apel care privea acest petit, instanța a aplicat corect

prevederile art. 137 alin. (2) C. proc. civ., motivând că, întrucât pentru

petitele 1, 3 și 4 există autoritate de lucru judecat, criticile din apel

pentru aceste petite nu vor fi primite.

Critica potrivit căreia în mod

greșit instanța de apel a apreciat ca neîntemeiat capătul de cerere privind

încetarea încălcării de către Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca a

dreptului de preemțiune al reclamanților la cumpărarea întregului imobil este

de asemenea nefondată.

La data de 7 iunie 1999, între

Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca și reclamantul D.V.I. a fost

încheiat contractul de închiriere nr. 29675 privind imobilul compus din 3

camere în suprafață de 59,80 mp, dependințe în suprafață de 36,68 mp și teren

de 53 mp.

Conform fișei de calcul anexă la

contractul de închiriere, din totalul de 36,68 mp al dependințelor, bucătăria,

cămara, culoarul și pivnița au fost date reclamanților în folosință comună și

nu exclusivă.

Faptul că atât contractul de

închiriere, cât și fișa de calcul au fost semnate de reclamant, în calitate de

titular al contractului, denotă că acesta a acceptat folosirea în comun a

dependințelor.

Deși reclamanții pretind că au un

drept de preemțiune asupra întregului imobil, susținând că acesta constituie o

singură unitate locativă prin construcția sa, aceștia nu pot pretinde

cumpărarea apartamentului închiriat pârâților C.R.N. și C.B., deoarece nu au

avut niciodată un drept de folosință asupra acestuia, nefiindu-le închiriat.

Ca atare, în mod corect instanța de

apel a reținut că reclamanții nu au un drept de preemțiune asupra

apartamentului ocupat de pârâți în baza contractului de închiriere.

Chiar dacă instanța nu s-a pronunțat

asupra unora din mijloacele de apărare și probele administrate, acestea nu erau

hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, nefiind de natură să conducă la o altă

soluție decât cea pronunțată.

De altfel, făcând trimitere la prevederile

art. 43 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora imobilele cu

destinația de locuințe, prevăzute la alin. (1) pot fi înstrăinate potrivit

legislației în vigoare, chiriașii având drept de preemțiune, instanța de apel a

reținut în mod corect că reclamanților le sunt aplicabile aceste dispoziții în

ceea ce privește apartamentul pe care îl ocupă, iar nu și pentru cel al

pârâților.

Pentru considerentele ce preced, se

va respinge recursul declarat de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de reclamanții

D.V.I. și D.A. împotriva deciziei civile nr. 293 A din 9 februarie 2004 a

Curții de Apel Cluj.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 mai 2005.