ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1947/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: În litigiul formând obiectul dosarului nr. 8654/2004, al Tribunalului Hunedoara, debitoarea SC M.I. SRL Hunedoara a invocat excepția de nelegalitate a deciziei nr. 10 din 2 decembrie 2004, emisă de Comisia Centrală Fiscală și a Ordinului nr. 1895 din 21 decembrie 2004, al ministrului finanțelor publice, de aprobare a acestei decizii. În motivarea excepției se susține că cele două acte administrative sunt emise în contradicție cu dispozițiile art. 77 - 123 din Legea nr. 64/1995, deoarece prin decizia nr. 10/2004 s-a interpretat greșit că în accepțiunea Codului fiscal, data declarării falimentului este data pronunțării hotărârii judecătorești finale de închidere a procedurii prevăzute de Legea nr. 64/1995, hotărâre rămasă definitivă și irevocabilă, când, în realitate, data declarării falimentului este cea a stării de faliment, nu momentul închiderii procedurii falimentului.

Tribunalul Hunedoara, prin încheierea de ședință de la data de 28 februarie 2005, a dispus sesizarea Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ, pentru soluționarea excepției de nelegalitate invocate și a suspendat judecata, până la soluționarea irevocabilă a excepției. Excepția de nelegalitate a fost respinsă prin sentința civilă nr. 160 din 8 iulie 2005, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția comercială și de contencios administrativ, care reține că decizia nr. 10/2004 nu reprezintă un act administrativ unilateral, pentru că nu este emisă în vederea organizării și executării unei legi și nici nu dă naștere, modifică sau stinge un raport juridic între organul care l-a emis și reclamantă.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 4409 din 20 septembrie 2005, a admis recursul declarat de reclamanta-debitoare SC M.I. SRL împotriva sentinței, pe care a casat-o și a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță, dar a respins recursul declarat împotriva încheierii din 18 mai 2005, ca inadmisibil. Instanța supremă reține, în motivarea deciziei, că există contradicție între dispozitivul și considerentele sentinței, iar recursul declarat împotriva încheierii este inadmisibil. Rejudecând cauza, Curtea de Apel Alba Iulia, secția comercială și de contencios administrativ, a pronunțat sentința civilă nr. 42 din 24 februarie 2006, prin care a admis excepția de nelegalitate, constatând nelegalitatea art. 1 alin. (2) din decizia nr. 10/2004 a Comisiei Centrale Fiscale și a Ordinului nr. 1895/2004, al ministrului finanțelor publice.

Reține că prin decizia nr. 10/2004 s-a definit data declarării falimentului în totală contradicție cu dispozițiile Legii nr. 64/1995. Împotriva ultimei sentințe a declarat recurs, Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Hunedoara, în numele și pentru Ministerul Finanțelor Publice - Comisia Centrală Fiscală, care susține că instanța a interpretat greșit dispozițiile Legii nr. 64/1995, neținând cont că textele invocate de către instanță, se referă la situații care privesc începerea procedurii falimentului și că există o mare diferență între intrarea societății în procedura falimentului și momentul declarării falimentului. Menționează că momentul declarării falimentului îl reprezintă data la care s-a închis procedura falimentului și că până la acea dată, persoana supusă procedurii falimentului poate dispune de bunuri sau lichidități, iar operațiunile de lichidare nu sunt declanșate.

Susține că procedura falimentului presupune o serie de activități, cum ar fi transformarea activelor în lichidități, diferite acțiuni de maximizare a valorii patrimoniului prin continuarea activității specifice, astfel că o persoană nu poate fi declarată ca fiind falimentară, atâta timp, cât mai are patrimoniu, declararea falimentului survenind la data pronunțării hotărârii prin care se dispune închiderea procedurii și radierea persoanei împotriva căreia s-a dispus începerea procedurii falimentului.

Analizând motivele de recurs invocate, în raport cu materialul probator administrat și cu dispozițiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte reține următoarele: Intimata-reclamantă susține că este nelegală prevederea din decizia nr. 10 din 2 decembrie 2004 a Comisiei Centrale Fiscale, pct. 1 alin. (2), în care se arată că „În accepțiunea Codului fiscal, data declarării falimentului este data pronunțării hotărârii judecătorești finale de închidere a procedurii prevăzute de Legea nr. 64/1995, hotărâre rămasă definitivă și irevocabilă”. Instanța de fond a însușit punctul de vedere al reclamantei-intimate, cu o motivare sumară. Însă, punctul de vedere al intimatei-reclamante, însușit de către instanța de fond, nu poate fi primit.

În discuție este interpretarea pretins greșită a Comisiei Centrale Fiscale, referitoare la data declarării falimentului, și anume, la momentul în care se consideră declarat falimentul unei persoane. S-a invocat de către intimat, că dispozițiile art. 138 lit. d) C. fisc., trebuie interpretate, nu în sensul pct. 1 alin. (2) din decizia nr. 10/2004, ci în sensul că falimentul se declară la momentul deschiderii lui. Textul menționat stabilește că „Baza de impozitare a T.V.A. se ajustează în următoarele situații: ..d) contravaloarea bunurilor livrate sau a serviciilor prestate nu se poate încasa din cauza falimentului beneficiarului; ajustarea este permisă începând cu data de la care se declară falimentul”.

Trebuie avut în vedere că procedura prevăzută de Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, în ce privește falimentul, stabilește mai multe etape de desfășurare și anume începe cu deschiderea acesteia și se încheie cu hotărârea prin care se declară falimentul unei anume persoane, care este momentul la care această hotărâre rămâne definitivă și irevocabilă. O altă interpretare a datei de la care se declară falimentul nu se poate face, pentru că declararea falimentului este ultima fază a procedurii falimentului. În nici un caz nu trebuie confundată data deschiderii procedurii falimentului cu cea a declarării falimentului, între acestea existând etape intermediare de mai lungă sau mai scurtă durată.

Cum se constată că interpretarea dată de Comisia Centrală Fiscală la pct. 1 alin. (2) din decizia nr. 10 din 2 decembrie 2004 nu este în contradicție cu dispozițiile Legii nr. 64/1995, urmează să se dispună admiterea recursului și să fie casată sentința, iar pe fond să se respingă excepția de nelegalitate, ca neîntemeiată. Văzând și prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 312 și art. 314 C. proc. civ.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Hunedoara, pentru Ministerul Finanțelor Publice - Comisia Fiscală Centrală, împotriva sentinței civile nr. 42 din 24 februarie 2006 a Curții de Apel Alba Iulia, secția comercială și de contencios administrativ. Casează sentința atacată și, pe fond, respinge excepția de nelegalitate a art. 1 alin. (2) din decizia nr. 10 din 2 decembrie 2004 a Comisiei Fiscale Centrale și a Ordinului nr. 1895 din 21 decembrie 2004 al ministrului finanțelor publice. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 mai 2006.