ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 668/2005
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 668/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)
Asupra recursului de față:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată
următoarele:
Prin decizia civilă nr. 321 din 19 decembrie 2003 a Curții de Apel
Cluj s-a respins apelul pârâtei
SC C.N. SA Cluj Napoca împotriva sentinței civile nr.
1923/2003, prin care a fost admisă acțiunea reclamantului G.D.V., fiind
obligată să încheie cu acesta contractul de vânzare-cumpărare a locuinței de
serviciu, pe temeiul din Legea nr. 85/1992 și la câte 100.000 lei/zi de
întârziere, daune cominatorii.
Ambele instanțe au reținut, în esență, că între părți s-a încheiat
contractul de închiriere nr. 4137/2001 pe o perioadă de un an, ceea ce-i
conferă reclamantului dreptul de a cumpăra locuința în baza art. 1 și art. 7
din Legea nr. 85/1992, termenul contractual fiind prelungit de părți la 31
martie 2003 prin actul adițional.
Pârâta a confirmat relocațiunea, în continuare în răspunsul la
notificarea reclamantului, astfel că operează obligația legală a acesteia de a
încheia contractul de vânzare-cumpărare.
Contra deciziei pârâta a declarat recurs, pe temeiul din art. 304 pct.
10 C. proc. civ., susținând că:
- reclamanta a răspuns, la 7 iulie 2003, deci peste termenul de 15 zile
fixat de pârâtă, pentru exprimarea acordului, iar
- calitatea de chiriaș a reclamantei nu a recunoscut-o, după termenul
contractual.
Recursul este nefondat.
Termenul contractual de închiriere a fost prelungit de părți la 31
martie 2003, iar prin adresa nr. 317 din 12 mai 2003, trimisă reclamantei,
pârâta îi comunică hotărârea de „vindere a apartamentului al cărui chiriaș
este” la prețul de 100 milioane lei, solicitându-i „ca în termen de 15 zile de
la primirea prezentei” să-și „exprime clar dorința de a cumpăra acest
apartament” (fila 18 – fond) și recunoscându-i „dreptul de preemțiune asupra
vânzării apartamentului”.
O asemenea ofertă certă de vânzare a fost făcută către toți ceilalți
chiriași a-i garsonierelor din blocul G.39, astfel că aceștia, inclusiv
reclamanta, își dau acordul de vânzare, în condițiile Decretului nr. 61/1980 și
ale Legii nr. 85/1992, prin scrisoarea din 4 iulie 2003 (filele 20-21).
Recurenta nu a făcut dovada datei la care a expediat oferta de vânzare,
astfel că nu poate invoca decăderea reclamantei din dreptul de a accepta oferta
exprimată prin scrisoarea din 4 iulie 2003, alături de ceilalți titulari de
garsoniere.
Acordul de voință s-a perfectat așadar, în condițiile art. 1295 C. civ.,
situație în care, recurenta ofertantă avea obligația să procedeze la negocierea
clauzelor contractului de vânzare-cumpărare, inclusiv prețul indicat în raport
de dispozițiile Legii nr. 85/1992.
Dar, obligația sa subzistă și în dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea
nr. 85/1992 care au un caracter imperativ, rezultat din expresia „vor fi
vândute titularilor contractelor de închiriere, la cererea acestora ...”, text
care nu fixează un termen de decădere pentru manifestarea opțiunii de către
chiriaș.
În sfârșit, reclamanta la data ofertei de vânzare nu-și pierduse
calitatea de chiriaș, chiar dacă termenul expres contractual, din 31 martie 2003,
expirase, cât timp pârâta i-a confirmat-o prin adresă, ofertă din 12 mai 2003,
iar chiria a fost achitată în continuare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul
declarat de pârâta SC C.N. SA Cluj împotriva deciziei nr. 321 din 19 decembrie
2003 a Curții de Apel Cluj, secția civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 februarie
2005.