ÎCCJ, decizie (scj.ro #82185)

Contract de vânzare-cumpărare. Reglementare dată prin Legea nr . 85/1992 Cuprins pe materii : Drept civil. Obligații. Contract de vânzare-cumpărare. Reglementare dată prin Legea nr . 85/1992 Index alfabetic : Drept civil - contract de vânzare-cumpărare (reglementare dată prin Legea nr . 85/1992 Legea nr . 85/1992 Dispozițiile Legii nr . 85/1992, prin care s-a reglementat vânzarea locuințelor constituite din fondurile statului și din fondurile unităților economice sau bugetare, nu condiționează vânzarea, către chiriași, de obligația acestuia de a contracta într-un termen stabilit printr-o ofertă a unității . I.C.C.J., secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr . 668 din februarie 2005 Prin decizia civilă nr . 321 din 19.XII.2003 a Curții de Apel Cluj s-a respins apelul pârâtei S.C.

„C.N.” S.A. Cluj Napoca împotriva sentinței civile nr . 1923/2003, prin care a fost admisă acțiunea reclamantului G.D.V., fiind obligată să încheie, cu acesta, contractul de vânzare-cumpărare a locuinței de serviciu, pe temeiul din Legea nr . 85/1992. Ambele instanțe au reținut, în esență, că între părți s-a încheiat contractul de închiriere nr . 4137/2001 pe o perioadă de un an, ceea ce-i conferă reclamantului dreptul de a cumpăra locuința în baza art . 1 și 7 din Legea nr . 85/1992, termenul contractual fiind prelungit de părți la 31.III.2003, prin actul adițional. Pârâta a confirmat relocațiunea , în continuare, în răspunsul la notificarea reclamantului, astfel că operează obligația legală a acesteia de a încheia contractul de vânzare-cumpărare.

Contra deciziei pârâta a declarat recurs,susținând că: - reclamanta a răspuns, la 7.07.2003, deci peste termenul de 15 zile fixat de pârâtă, pentru exprimarea acordului, iar - calitatea de chiriaș a reclamantei nu a recunoscut-o, după termenul contractual. Recursul este nefondat . Termenul contractual de închiriere a fost prelungit de părți la 31.III.2003, iar prin adresa nr . 317 din 12 mai 2003, trimisă reclamantei, pârâta îi comunică hotărârea de „vindere a apartamentului al cărui chiriaș este” la prețul de 100 milioane lei, solicitându-i „ca în termen de 15 zile de la primirea prezentei” să-și „exprime clar dorința de a cumpăra acest apartament” și recunoscându-i „dreptul de preemțiune asupra vânzării apartamentului”.

O asemenea ofertă certă de vânzare a fost făcută către toți ceilalți chiriași a-i garsonierelor din blocul G.39, astfel că aceștia, inclusiv reclamantul, își dau acordul de vânzare, în condițiile Decretului nr . 61/1980 și ale Legii nr . 85/1992, prin scrisoarea din 4.07.2003. Recurenta nu a făcut dovada datei la care a expediat oferta de vânzare, astfel că nu poate invoca decăderea reclamantei din dreptul de a accepta oferta exprimată prin scrisoarea din 4.07.2003, alături de ceilalți titulari de garsoniere. Acordul de voință s-a perfectat în condițiile art . 1295 Cod civil, situație în care, recurenta ofertantă avea obligația să procedeze la negocierea clauzelor contractului de vânzare-cumpărare, inclusiv prețul indicat în raport de dispozițiile Legii nr . 85/1992.

Dar, obligația sa subzistă și în dispozițiile art . 7 (1) din Legea nr . 85/1992 care au un caracter imperativ, rezultat din expresia „vor fi vândute titularilor contractelor de închiriere, la cererea acestora ...”, text care nu fixează un termen de decădere pentru manifestarea opțiunii de către chiriaș. Reclamanta, la data ofertei de vânzare, nu-și pierduse calitatea de chiriaș, chiar dacă termenul expres contractual, din 31.III.2003, expirase, cât timp pârâta i-a confirmat-o prin adresă - ofertă din 12 mai 2003 - iar chiria a fost achitată în continuare. Ca urmare, recursul a fost respins ca nefondat .