ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 5581/2004

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 490 din 13

aprilie 2004, Tribunalul București, secția a II-a penală, a respins contestația

la executare formulată de condamnatul V.G.

Pentru a pronunța această

soluție, prima instanță a reținut că prin contestația la executare, condamnatul

a solicitat desființarea sentinței nr. 435 din 3 noiembrie 1998 a Tribunalului

București, secția I penală, constatarea nulității absolute a mandatului și a

ordonanței de arestare preventivă și încetare de drept a acestei măsuri.

Tribunalul București, secția

II-a penală, soluționând contestația a reținut că în cauză nu sunt incidente

nici unul din cazurile prevăzute de art. 461 lit. a) – d) C. proc. pen., și

nici cele ale art. 418 C. proc. pen., deoarece contestatorul și-a motivat

cererea pe greșita aplicare a dispozițiilor legale ce reglementează procedura

luării și menținerii arestării preventive, pe durata nerezonabilă în care s-a

desfășurat urmărirea penală, precum și pe soluționarea definitivă a cauzei

finalizată cu emiterea mandatului de executare a pedepsei, care după opinia acestuia

reprezintă o încălcare a dispozițiilor constituționale ale Legii nr. 30/1994

privind ratificarea convenției pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale la această convenție,

ceea ce constituie o nerespectare a deciziilor C.E.D.O.

Contestatorul a mai susținut

că mandatul de arestare ce i-a fost emis este lovit de nulitate absolută

conform art. 197 C. proc. pen., având în vedere că prin Legea nr. 281/2003 și

O.U.G. nr. 109/2003 Codul de procedură penală a fost modificat în concordanță

cu legea fundamentală a României, astfel încât corespunde legislației europene

și jurisprudenței C.E.D.O., modificări care retroactivează.

Analizând lucrările

dosarului constatând că susținerile condamnatului nu sunt întemeiate și că

măsura privativă de libertate a fost luată împotriva inculpatului cu

respectarea dispozițiilor legale, prevăzute de Codul de procedură penală în

vigoare în momentul efectuării urmăririi penale, prima instanță a respins

contestația la executare.

Apelul declarat de condamnat

a fost respins prin decizia nr. 405 din 31 mai 2004 a Curții de Apel București,

secția a II-a penală.

Împotriva acestor soluții

contestatorul condamnat a declarat recurs.

Apărătorul reiterând

motivele invocate în cuprinsul contestației și în fața instanței de apel a

susținut că hotărârile nu sunt legale, deoarece în mod greșit au fost aplicate

dispozițiile referitoare la procedura luării și menținerii măsurii arestării

preventive, din care cauză mandatul și ordonanța respective sunt nule potrivit

art. 197 alin. (1) C. pen. Totodată, a mai susținut că au fost încălcate

prevederile constituționale și ale C.E.D.O., referitoare la termenul rezonabil

de soluționare a cauzei.

Pentru aceste motive,

apărătorul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor și

desființarea sentinței de condamnare.

Recursul nu este fondat.

Analizând hotărârile

atacate, prin prisma motivelor invocate, se constată că sunt legale și

temeinice.

Astfel, din probele

administrate rezultă că împotriva contestatorului în temeiul art. 146 și art.

148 lit. h) C. proc. pen., a fost luată la data de 30 ianuarie 1996 măsura

arestării preventive pe o durată de 30 de zile potrivit ordonanței emisă de

Parchetul de pe lângă Tribunalul Municipiului București, pentru infracțiunile

de omor și omor deosebit de grav, prevăzute de art. 174 C. pen. și art. 174 –

art. 176 C. pen., măsură ce a fost prelungită succesiv conform art. 156 și art.

159 C. proc. pen., de Tribunalul Municipiului București.

Sentința de condamnare a contestatorului

fiind definitivă din anul 1999 prin decizia nr. 3798 din 28 octombrie 1999 a

fostei Curți Supreme de Justiție, nu se poate pune problema aplicării de îndată

a legii noi care a intrat în vigoare în anul 2002. Este știut că legea nouă nu

retroactivează ci se aplică numai pentru prezent și pentru viitor, astfel încât

actele îndeplinite sub imperiul legii vechi sunt valabile și își produc

efectele juridice, dacă legea nouă nu dispune altfel.

Ca atare, emiterea

mandatului de arestare pe o durată de 30 de zile și prelungirile succesive ale

acestei măsuri au fost făcute potrivit reglementărilor dreptului intern, având

în vedere atât dispozițiile art. 143 C. proc. pen., în sensul că au existat

indicii temeinice că inculpatul a comis o faptă penală, cât și scopul legitim

al măsurii luate, așa cum este reglementat prin art. 136 C. proc. pen., care

este în acord cu decizia C.E.D.O.

Motivele invocate în

contestație nu se regăsesc în cazurile expres și limitativ enumerate în art.

461 C. proc. pen., iar în ceea ce privește art. 458 C. proc. pen., acesta se

referă la o lege ce nu mai încriminează fapta pentru care a fost pronunțată

condamnarea sau prevede o pedeapsă mai ușoară, ceea ce nu este cazul în speță.

Motivele invocate în scris

de apărător, în susținerea recursului declarat de inculpat, lipsa unui

interpret de limba rusă, aplicarea nejustificată a sporului maxim de 5 ani

închisoare la pedeapsa rezultantă nu constituie temeiuri pentru admiterea unei

contestații la executare, ci motive pentru o eventuală declarare a unui recurs

în anulare.

În consecință, recursul

urmează să fie respins.

Cheltuielile efectuate de

stat cu ocazia soluționării cauzei în care se include și onorariul apărătorului

din oficiu ce va fi avansat din fondul Ministerului Justiției vor fi restituite

de către recurent.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de condamnatul V.G. împotriva deciziei nr. 405 din 31 mai 2004 a Curții de Apel

București, secția a II-a penală, ca nefondat.

Obligă pe recurent să

plătească statului 800.000 lei cheltuieli judiciare, în care se include și

onorariul apărătorului din oficiu, în sumă de 200.000 lei ce va fi avansat din

fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 28 octombrie 2004.