ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 5581/2004

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 490 din 13 aprilie 2004, Tribunalul București, secția a II-a penală, a respins contestația la executare formulată de condamnatul V.G. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că prin contestația la executare, condamnatul a solicitat desființarea sentinței nr. 435 din 3 noiembrie 1998 a Tribunalului București, secția I penală, constatarea nulității absolute a mandatului și a ordonanței de arestare preventivă și încetare de drept a acestei măsuri. Tribunalul București, secția II-a penală, soluționând contestația a reținut că în cauză nu sunt incidente nici unul din cazurile prevăzute de art. 461 lit. a) – d) C. proc.

pen., și nici cele ale art. 418 C. proc. pen., deoarece contestatorul și-a motivat cererea pe greșita aplicare a dispozițiilor legale ce reglementează procedura luării și menținerii arestării preventive, pe durata nerezonabilă în care s-a desfășurat urmărirea penală, precum și pe soluționarea definitivă a cauzei finalizată cu emiterea mandatului de executare a pedepsei, care după opinia acestuia reprezintă o încălcare a dispozițiilor constituționale ale Legii nr. 30/1994 privind ratificarea convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale la această convenție, ceea ce constituie o nerespectare a deciziilor C.E.D.O. Contestatorul a mai susținut că mandatul de arestare ce i-a fost emis este lovit de nulitate absolută conform art. 197 C. proc.

pen., având în vedere că prin Legea nr. 281/2003 și O.U.G. nr. 109/2003 Codul de procedură penală a fost modificat în concordanță cu legea fundamentală a României, astfel încât corespunde legislației europene și jurisprudenței C.E.D.O., modificări care retroactivează. Analizând lucrările dosarului constatând că susținerile condamnatului nu sunt întemeiate și că măsura privativă de libertate a fost luată împotriva inculpatului cu respectarea dispozițiilor legale, prevăzute de Codul de procedură penală în vigoare în momentul efectuării urmăririi penale, prima instanță a respins contestația la executare. Apelul declarat de condamnat a fost respins prin decizia nr. 405 din 31 mai 2004 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Împotriva acestor soluții contestatorul condamnat a declarat recurs. Apărătorul reiterând motivele invocate în cuprinsul contestației și în fața instanței de apel a susținut că hotărârile nu sunt legale, deoarece în mod greșit au fost aplicate dispozițiile referitoare la procedura luării și menținerii măsurii arestării preventive, din care cauză mandatul și ordonanța respective sunt nule potrivit art. 197 alin. (1) C. pen. Totodată, a mai susținut că au fost încălcate prevederile constituționale și ale C.E.D.O., referitoare la termenul rezonabil de soluționare a cauzei. Pentru aceste motive, apărătorul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor și desființarea sentinței de condamnare.

Recursul nu este fondat. Analizând hotărârile atacate, prin prisma motivelor invocate, se constată că sunt legale și temeinice. Astfel, din probele administrate rezultă că împotriva contestatorului în temeiul art. 146 și art. 148 lit. h) C. proc. pen., a fost luată la data de 30 ianuarie 1996 măsura arestării preventive pe o durată de 30 de zile potrivit ordonanței emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Municipiului București, pentru infracțiunile de omor și omor deosebit de grav, prevăzute de art. 174 C. pen. și art. 174 – art. 176 C. pen., măsură ce a fost prelungită succesiv conform art. 156 și art. 159 C. proc. pen., de Tribunalul Municipiului București.

Sentința de condamnare a contestatorului fiind definitivă din anul 1999 prin decizia nr. 3798 din 28 octombrie 1999 a fostei Curți Supreme de Justiție, nu se poate pune problema aplicării de îndată a legii noi care a intrat în vigoare în anul 2002. Este știut că legea nouă nu retroactivează ci se aplică numai pentru prezent și pentru viitor, astfel încât actele îndeplinite sub imperiul legii vechi sunt valabile și își produc efectele juridice, dacă legea nouă nu dispune altfel. Ca atare, emiterea mandatului de arestare pe o durată de 30 de zile și prelungirile succesive ale acestei măsuri au fost făcute potrivit reglementărilor dreptului intern, având în vedere atât dispozițiile art. 143 C. proc.

pen., în sensul că au existat indicii temeinice că inculpatul a comis o faptă penală, cât și scopul legitim al măsurii luate, așa cum este reglementat prin art. 136 C. proc. pen., care este în acord cu decizia C.E.D.O. Motivele invocate în contestație nu se regăsesc în cazurile expres și limitativ enumerate în art. 461 C. proc. pen., iar în ceea ce privește art. 458 C. proc. pen., acesta se referă la o lege ce nu mai încriminează fapta pentru care a fost pronunțată condamnarea sau prevede o pedeapsă mai ușoară, ceea ce nu este cazul în speță. Motivele invocate în scris de apărător, în susținerea recursului declarat de inculpat, lipsa unui interpret de limba rusă, aplicarea nejustificată a sporului maxim de 5 ani închisoare la pedeapsa rezultantă nu constituie temeiuri pentru admiterea unei contestații la executare, ci motive pentru o eventuală declarare a unui recurs în anulare.

În consecință, recursul urmează să fie respins. Cheltuielile efectuate de stat cu ocazia soluționării cauzei în care se include și onorariul apărătorului din oficiu ce va fi avansat din fondul Ministerului Justiției vor fi restituite de către recurent.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de condamnatul V.G. împotriva deciziei nr. 405 din 31 mai 2004 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, ca nefondat. Obligă pe recurent să plătească statului 800.000 lei cheltuieli judiciare, în care se include și onorariul apărătorului din oficiu, în sumă de 200.000 lei ce va fi avansat din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 28 octombrie 2004.