ÎCCJ, Decizia nr. 146/2005

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 490

din 13 aprilie 2004, Tribunalul București-secția a II-a penală a respins, ca

nefondată, contestația la executare formulată de condamnatul V.G. împotriva

sentinței penale nr. 435 din 3 noiembrie 1998, a Tribunalului București, secția

I penală.

S-a reținut că motivele

invocate de contestator nu se încadrează nici în dispozițiile art. 461 lit. a)

- d) C. proc. pen. și nici în cele ale art. 418 din același cod.

Curtea de Apel București, secția

a II a penală, prin decizia penală nr. 405 din 31 mai 2004, a respins, ca nefondat,

apelul declarat de contestator împotriva hotărârii instanței de executare.

Împotriva acestei decizii,

contestatorul-condamnat a declarat recurs.

Prin decizia nr. 5581 din 28

octombrie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins,

ca nefondat, recursul declarat de condamnatul V.G. împotriva deciziei penale nr.

405 din 31 mai 2004, a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Împotriva acestei din urmă

hotărâri, condamnatul V.G. a declarat un nou recurs.

Recursul este inadmisibil,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Posibilitatea provocării

unui control judiciar al hotărârilor judecătorești, pentru motive privind

pronunțarea acestora cu nerespectarea condițiilor formale, legal prevăzute, de desfășurare

a judecății sau ca o consecință a unui raționament jurisdicțional eronat, este

reglementată în prezent prin normă constituțională.

Însă, potrivit art. 129 din

Constituția României, revizuită, părțile interesate pot exercita căile de atac,

numai în condițiile legii procesuale.

Corespunzător acestui

principiu constituțional, legea procesual-penală a reglementat dreptul

examinării cauzei penale în două grade de jurisdicție, determinând hotărârile

susceptibile a fi supuse reformării, căile de atac și titularii acestora,

precum și cazurile de casare.

Totodată, în vederea

realizării scopului procesului penal, astfel cum acesta a fost determinat prin art.

1 C. proc. pen., conduita procesuală a părților a fost precis determinată,

inclusiv cu privire la incidentele ivite în cursul executării hotărârii penale

definitive, în acest caz.

Reglementarea menționată are

aptitudinea funcțională de a răspunde noii perspective asupra accesului la

justiție, generată de dispozițiile art. 21 din Constituția României, art. 13

din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale

și art. 2 din Protocolul Adițional nr. 7 la Convenție.

Potrivit art. 385

1

C. proc. pen., sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs, hotărârile

judecătorești nedefinitive, sentințe sau decizii după caz.

Art. 417 C. proc. pen., cu

referire la dispozițiile înscrise în Cap. III din Titlul II al aceluiași cod,

prevede că deciziile pronunțate în recurs nu sunt supuse nici unei altei căi

ordinare de atac, ele fiind definitive și executorii.

Așadar, sistemul român de

jurisdicție a statuat principiul unicității acestei căi de atac, dreptul

stingându-se prin exercitare, așa încât posibilitatea legală a declarării mai

multor recursuri este exclusă.

Completul de 9 judecători a

fost sesizat cu un nou recurs

declarat împotriva deciziei pronunțate de secția

penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca instanță de recurs, hotărâre

definitivă care, nefiind prevăzută de art. 385

1

C. proc. pen., nu este

supusă controlului judecătoresc pe această cale.

Ca atare, potrivit dreptului

comun, decizia atacată nu este supusă recursului.

Pe de altă parte, potrivit

normei atributive de competență prevăzută în Legea nr. 304/2004, art. 22, completul

de 9 judecători judecă recursurile în cauzele soluționate în primă instanță de secția

penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cum această ipoteză nu se

regăsește în cauză, recursul nu este admisibil nici potrivit legii speciale.

Or, recunoașterea unei căi

de atac în alte condiții, decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie

o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o

soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Așadar, excepția de

inadmisibilitate pusă în discuția părților se constată a fi întemeiată.

În consecință, pentru

considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de

condamnatul V.G. împotriva deciziei nr. 5581 din 28 octombrie 2004, a secției

penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca inadmisibil.

Totodată, în baza art. 192 alin.

(2) din același cod, Curtea va obliga recurentul menționat, conform

dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil,

recursul declarat de condamnatul V.G. împotriva deciziei nr. 5581 din 28

octombrie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, în dosarul nr. 3346/2004.

Obligă pe recurentul V.G. să

plătească statului, suma de 1.200.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare, din

care suma de 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat cuvenit apărătorului

desemnat din oficiu, pentru asistarea acestuia, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 iunie 2005.