ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 344/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

La data de 4 decembrie 2003,

reclamantul G.M. a înregistrat acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta

Casa de Pensii a municipiului București, prin care a solicitat anularea

hotărârii nr. 8196/6283 din 26 septembrie 2003, emisă de pârâtă și obligarea

acesteia să-i recunoască și să-i acorde drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000.

Motivându-și cererea,

reclamantul a arătat că este îndreptățit la acordarea calității de beneficiar

al Legii nr. 189/2000, întrucât în septembrie 1943 a fost evacuat, fără

părinți, din Ordinul Ministerului Transporturilor, de la Școala de elevi

meseriași de la depoul C.F.R. Chișinău, din Basarabia, la Școala Profesională

C.F.R. Arad, această măsură fiind o modalitate de persecuție din motive etnice.

Curtea de Apel București, secția

de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 226 din 5 februarie 2004,

a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel,

instanța a reținut că perioada refugiului, respectiv începând din anul 1943, nu

poate fi apreciată, ca persecuție etnică, deoarece, din punct de vedere istoric

și geografic, în anul 1943 Basarabia era parte componentă a României, în acest

sens fiind și adresa nr. 2661/2002, a Academiei Române, depusă la dosar.

Împotriva sentinței a

declarat recurs, în termen legal, reclamantul G.M., criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

În motivare, recurentul a

susținut, în esență, că instanța nu și-a exercitat rolul activ în stabilirea

situației de fapt reale, s-a bazat pe probe confuze și neconcludente, care nu

au condus la aflarea adevărului și s-a folosit de mărturii extrajudiciare

incomplete.

Recursul este fondat.

În conformitate cu

dispozițiile art. 129 alin. (5) teza I C. proc. civ., „Judecătorii au

îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice

greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și

prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice

și legale”.

În acest scop, judecătorii

sunt în drept să pună în discuția părților, orice împrejurări care pot duce la

lămurirea pricinii și să ordone toate dovezile pe care le consideră

folositoare, chiar dacă părțile s-ar împotrivi, cu singura mărginire ca

hotărârea să nu depășească obiectul litigiului.

În ceea ce privește cauza

dedusă judecății, într-adevăr, împrejurările de fapt invocate de către

reclamantul-recurent nu au putut fi verificate suficient, prin probele

administrate, înscrisurile depuse și declarațiile extrajudiciare din dosar

nefiind pe deplin convingătoare, privind faptul generator de drepturi în

litigiu.

Potrivit prevederilor art. 1

lit. c) din O.G. nr. 105/1999, așa cum a fost completată și modificată, de

dispozițiile acestei ordonanțe beneficiază persoana, cetățean român, care în

perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6

martie 1945, a avut de suferit persecuții etnice, fiind strămutată în altă

localitate, decât cea de domiciliu.

Prin „persoană strămutată în

altă localitate”, conform dispozițiilor H.G. nr. 127/2002, privind Normele de

aplicare a O.G. nr. 105/1999, se înțelege „persoana care a fost mutată sau care

a fost obligată să își schimbe domiciliul în altă localitate, din motive

etnice”.

Prin urmare, pentru a

stabili cu certitudine incidența prevederilor legale mai sus citate și pentru a

vedea, astfel, dacă recurentul era îndreptățit la acordarea drepturilor

compensatorii, trebuiau determinate fără echivoc perioada, cauza și

împrejurările în care acesta a fost mutat în anul 1943, din Basarabia, în

România, de la Școala profesională de elevi meseriași la căile ferate și, în

concret, dacă măsura respectivă a reprezentat o modalitate de persecuție din

motive etnice.

Având în vedere susținerile

recurentului, din motivele de recurs, precum și cele orale din ședința publică

de judecată de la 25 ianuarie 2005, din care rezultă că în situația sa, s-au

mai aflat și alte persoane care ar putea prezenta explicații mai ample privind

împrejurările momentului, indicând martorii C.A. și M.O. (ale căror declarații extrajudiciare

se află la dosar), urmează ca pentru stabilirea exactă a adevărului, Curtea, în

baza art. 313 teza I C. proc. civ., să admită recursul, să caseze sentința

atacată și să trimită cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță, pentru

suplimentarea probatoriului, prin audierea nemijlocită a martorilor specificați,

precum și prin orice altă dovadă permisă de lege.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamantul G.M., împotriva sentinței civile nr. 226 din 5 februarie 2004, a

Curții de Apel București, secția de contencios administrativ.

Casează sentința atacată și

trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 ianuarie 2005.