ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 669/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe calea contenciosului administrativ, la data de 16 martie 2004, reclamantul B.A. a solicitat în contradictoriu cu Casa de Pensii a municipiului București, să se dispună anularea hotărârii nr. 10454/9746 din 13 februarie 2004, a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 189/2000, prin care i s-a respins cererea privind recunoașterea calității de beneficiar al prevederilor acestei legi.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat, în esență, că în mod eronat i s-a respins cererea, întrucât din declarațiile de martori și înscrisurile depuse la dosar, rezultă că s-a refugiat din Basarabia, în luna aprilie 1943. Prin sentința civilă nr. 1302 din 19 mai 2004, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a admis acțiunea reclamantului B.A., a anulat hotărârea nr. 10454/9746 din 13 februarie 2004, emisă de Casa de Pensii a municipiului București, pe care a obligat-o să-i recunoască reclamantului, calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000, pentru perioada 1 mai 1943 - 6 martie 1945, începând cu 1 august 2003. Pentru a se pronunța în acest sens, instanța de fond a reținut că din probele administrate în cauză, rezultă cu certitudine că reclamantul s-a refugiat din Basarabia, în România, în aprilie 1943 și aceasta s-a datorat evenimentelor politico-militare care au avut loc pe teritoriul Basarabiei în acea perioadă.

Totodată, Curtea de Apel București nu a luat în considerare argumentele susținute de pârâtă, referitoare la inexistența persecuțiilor invocate de reclamant, deoarece în 1943, Basarabia se afla sub administrație românească, considerând ca fiind de notorietate, instabilitatea politico-militară din acest teritoriu, în perioada menționată. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, pârâta Casa de Pensii a municipiului București, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În esență, se susține că reclamantul nu a dovedit cu acte oficiale, persecuția invocată, precum și faptul că în perioada anilor 1941 - 1944, Basarabia și Bucovina s-au aflat sub administrație românească, nefiind cunoscute motivele care să determine refugierea populației de origine etnică română.

Examinându-se sentința atacată, în raport cu criticile formulate, cu probele administrate în cauză, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, se constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Conform art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, beneficiază de prevederile ordonanței, persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate în perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții pe motive etnice, printre situațiile prevăzute de lege fiind și aceea a strămutării în altă localitate, decât cea de domiciliu [art. 1 lit. c)]. Prin Normele pentru aplicarea prevederilor O.G.

nr. 105/1999, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, prin persoană care a fost strămutată în altă localitate se înțelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să își schimbe domiciliul în altă localitate, din motive etnice. Prin aceleași norme, în această categorie au fost incluse și persoanele care au fost expulzate, s-au refugiat, precum și cele care au făcut obiectul unui schimb de populație, ca urmare a unui tratat bilateral. Instanța de fond a reținut în mod judicios că din declarațiile de martori depuse la dosar, rezultă în mod indubitabil, că în aprilie 1943, reclamantul s-a refugiat împreună cu familia, de la Chișinău, în România. De asemenea, prima instanță a mai reținut că refugiul reclamantului poate fi analizat numai în contextul instabilității politico-militare din zonă.

Rezultă că instanța de fond a pronunțat o sentință temeinică și legală, iar recursul declarat urmează a fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Casa de Pensii a municipiului București împotriva sentinței civile nr. 1302 din 19 mai 2004, a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 februarie 2005.