ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 669/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

calea contenciosului administrativ, la data de 16 martie 2004, reclamantul B.A.

a solicitat în contradictoriu cu Casa de Pensii a municipiului București, să se

dispună anularea hotărârii nr. 10454/9746 din 13 februarie 2004, a Comisiei

pentru aplicarea Legii nr. 189/2000, prin care i s-a respins cererea privind

recunoașterea calității de beneficiar al prevederilor acestei legi.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat, în esență, că în mod eronat i s-a respins cererea,

întrucât din declarațiile de martori și înscrisurile depuse la dosar, rezultă

că s-a refugiat din Basarabia, în luna aprilie 1943.

Prin sentința civilă nr.

1302 din 19 mai 2004, Curtea de Apel București, secția de contencios

administrativ, a admis acțiunea reclamantului B.A., a anulat hotărârea nr.

10454/9746 din 13 februarie 2004, emisă de Casa de Pensii a municipiului

București, pe care a obligat-o să-i recunoască reclamantului, calitatea de

beneficiar al Legii nr. 189/2000, pentru perioada 1 mai 1943 - 6 martie 1945,

începând cu 1 august 2003.

Pentru a se pronunța în

acest sens, instanța de fond a reținut că din probele administrate în cauză,

rezultă cu certitudine că reclamantul s-a refugiat din Basarabia, în România,

în aprilie 1943 și aceasta s-a datorat evenimentelor politico-militare care au

avut loc pe teritoriul Basarabiei în acea perioadă. Totodată, Curtea de Apel

București nu a luat în considerare argumentele susținute de pârâtă, referitoare

la inexistența persecuțiilor invocate de reclamant, deoarece în 1943, Basarabia

se afla sub administrație românească, considerând ca fiind de notorietate,

instabilitatea politico-militară din acest teritoriu, în perioada menționată.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs, pârâta Casa de Pensii a municipiului București, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

În esență, se susține că

reclamantul nu a dovedit cu acte oficiale, persecuția invocată, precum și

faptul că în perioada anilor 1941 - 1944, Basarabia și Bucovina s-au aflat sub

administrație românească, nefiind cunoscute motivele care să determine

refugierea populației de origine etnică română.

Examinându-se sentința

atacată, în raport cu criticile formulate, cu probele administrate în cauză,

precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, se constată că recursul

este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Conform art. 1 din O.G. nr.

105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare,

beneficiază de prevederile ordonanței, persoana, cetățean român, care în

perioada regimurilor instaurate în perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945,

a avut de suferit persecuții pe motive etnice, printre situațiile prevăzute de

lege fiind și aceea a strămutării în altă localitate, decât cea de domiciliu [art.

1 lit. c)].

Prin Normele pentru

aplicarea prevederilor O.G. nr. 105/1999, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, prin

persoană care a fost strămutată în altă localitate se înțelege persoana care a

fost mutată sau care a fost obligată să își schimbe domiciliul în altă

localitate, din motive etnice. Prin aceleași norme, în această categorie au

fost incluse și persoanele care au fost expulzate, s-au refugiat, precum și

cele care au făcut obiectul unui schimb de populație, ca urmare a unui tratat

bilateral.

Instanța de fond a reținut

în mod judicios că din declarațiile de martori depuse la dosar, rezultă în mod

indubitabil, că în aprilie 1943, reclamantul s-a refugiat împreună cu familia,

de la Chișinău, în România. De asemenea, prima instanță a mai reținut că refugiul

reclamantului poate fi analizat numai în contextul instabilității

politico-militare din zonă.

Rezultă că instanța de fond

a pronunțat o sentință temeinică și legală, iar recursul declarat urmează a fi

respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Casa de Pensii a municipiului București împotriva sentinței civile nr. 1302

din 19 mai 2004, a Curții de Apel București, secția de contencios

administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 februarie 2005.