ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1617/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe calea contenciosului administrativ, la data de 20 aprilie 2004, reclamanta M.E. a solicitat în contradictoriu cu Casa de Pensii a municipiului București, să se dispună anularea hotărârii nr. 10923/12496 din 2 martie 2004, a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 189/2000, prin care i-a respins cererea privind recunoașterea calității de beneficiară a prevederilor acestei legi. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat, în esență, că în mod nejustificat pârâta i-a refuzat recunoașterea calității de beneficiară a Legii nr. 189/2000, deoarece a făcut dovada că în luna noiembrie 1943 s-a refugiat din Basarabia, în România.

Prin sentința nr. 1373 din 31 mai 2004, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a admis acțiunea reclamantei M.E., a anulat hotărârea nr. 10923/10496 din 2 martie 2005, emisă de pârâta Casa de Pensii a municipiului București, pe care a obligat-o să-i recunoască calitatea de beneficiară a Legii nr. 189/2000, pentru perioada noiembrie 1943 - 6 martie 1945 și să-i acorde drepturile corespunzătoare, începând cu data de 1 octombrie 2003. Pentru a se pronunța în acest sens, instanța de fond a reținut că din probele administrate în cauză, rezultă că reclamanta a făcut dovada persecuției de natură etnică la care a fost supusă familia sa, în contextul istoric cunoscut, determinat de încetarea administrației românești în Basarabia și pătrunderea trupelor sovietice în această provincie.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, pârâta Casa de Pensii a municipiului București, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În esență se susține că intimata-reclamantă nu a făcut dovada persecuției etnice, în perioada 1941 - 1944, Basarabia și Bucovina aflându-se sub administrație românească, care nu ar justifica refugierea populației de origine română. Examinându-se sentința atacată, în raport cu criticile formulate, cu probele administrate în cauză, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, se constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Conform art. 1 din O.G.

nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, beneficiază de prevederile ordonanței, persoana, cetățean român, care, în perioada regimurilor instaurate în perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții pe motive etnice, printre situațiile prevăzute de lege fiind și aceea a strămutării în altă localitate, decât cea de domiciliu [art. 1 lit. c)]. Dovedirea situațiilor prevăzute la art. 1 se face de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere, de către organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege. În cauză, din declarația martorei Z.E.

rezultă că reclamanta, împreună cu mama și sora ei s-au refugiat din Basarabia, la București, în luna noiembrie 1943, datorită persecuțiilor etnice la care a fost supusă familia reclamantei, consecință a exercitării profesiei de avocat a tatălui ei și a faptului că în anul 1942 și-au derusificat numele. Într-adevăr, așa cum precizează pârâta, în anul 1943, Basarabia se afla sub administrație românească. Cu toate acestea, având în vedere data strămutării reclamantei, care se situează la numai o lună diferență de data încetării administrației românești, asociate cu împrejurarea înaintării Armatei Roșii în Basarabia, precum și cu întreg contextul istoric al acelei perioade, se constată că instanța de fond a reținut corect, ca motiv al refugiului, persecuția etnică, pronunțând, astfel, o hotărâre legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Casa de Pensii a municipiului București împotriva sentinței civile nr. 1373 din 31 mai 2004 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 martie 2005.