ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 670/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

calea contenciosului administrativ, la data de 10 mai 2004, reclamanta C.E. a

solicitat în contradictoriu cu Casa de Pensii a municipiului București, să se

dispună anularea hotărârii nr. 9743/9125 din 17 decembrie 2003 a Comisiei

pentru aplicarea Legii nr. 189/2000, prin care i s-a respins cererea privind

recunoașterea calității de beneficiară a prevederilor acestei legi.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat, în esență, că solicitarea sa este îndreptățită, întrucât

s-a refugiat din Basarabia, împreună cu părinții, localitatea Bălți fiind sub

ocupație străină, iar persecuția etnică fiind de notorietate.

Prin sentința civilă nr. 1531

din 23 iunie 2004, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ

a admis acțiunea reclamantei C.E., a anulat hotărârea nr. 9743/9125 din 17

decembrie 2003, emisă de pârâta Casa de Pensii a municipiului București, pe

care a obligat-o să-i recunoască reclamantei, calitatea de beneficiară a Legii nr.

189/2000, pentru perioada 15 august 1941 - 6 martie 1945, cu acordarea

drepturilor corespunzătoare, începând cu 1 iunie 2003.

Pentru a se pronunța în

acest sens, instanța de fond a reținut că din probele administrate în cauză,

rezultă că reclamanta a făcut dovada refugiului în România, împreună cu

familia, din luna august 1941.

În consecință, instanța a

reținut că reclamanta se încadrează în dispozițiile Legii nr. 189/2000, actele

de stare civilă și declarațiile de martor depuse la dosar, probând că familia

reclamantei, împreună cu aceasta, s-a refugiat din Basarabia, în luna august

reclamantei li s-a recunoscut beneficiul Legii nr. 189/2000, prin hotărârea

Casei Județene de Pensii Vrancea.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs, pârâta Casa de Pensii a municipiului București, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

În esență se susține că

materialul probator pe care se întemeiază sentința instanței de fond, nu este

concludent, cea în cauză nedovedind cu acte oficiale, persecuția invocată.

Examinându-se sentința

atacată, în raport cu criticile formulate, cu probele administrate în cauză,

precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, se constată că recursul

este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Conform art. 1 din O.G. nr. 105/1999,

aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, beneficiază de

prevederile ordonanței, persoana, cetățean român, care, în perioada regimurilor

instaurate în perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, a avut de suferit

persecuții pe motive etnice, printre situațiile prevăzute de lege fiind și

aceea a strămutării în altă localitate, decât cea de domiciliu [art. 1 lit. c)].

Prin Normele de aplicare a O.G.

105/1999, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, s-a precizat că prin persoană care a

fost strămutată în altă localitate se înțelege persoana care a fost mutată sau

a fost obligată să-și schimbe domiciliul în altă localitate, din motive etnice,

precum și persoanele care au fost expulzate sau refugiate ori cele care au

făcut obiectul unui schimb de populație, ca urmare a unui tratat bilateral.

Potrivit art. 4 din aceleași

Norme, dovada încadrării în situațiile prevăzute de O.G. 105/1999, aprobată și

modificată prin Legea nr. 189/2000, se poate face cu acte oficiale eliberate de

organele competente sau, în lipsa acestora, prin declarație cu martori.

Totodată, prin art. 6

1

din O.G. 105/1999, așa cum a fost introdus prin Legea nr. 319/2002, se prevede

că dovada situațiilor la care se referă ordonanța menționată, se face cu acte

oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este

posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.

În aceste condiții, se poate

observa că în cauza dedusă judecății, reclamanta a făcut pe deplin dovada

refugiului împreună cu familia sa, din Basarabia, în România, în perioada 1941 -

Vrancea a Arhivelor Naționale, precum și copiile actelor de stare civilă depuse

la dosar, constituie suficiente argumente în acest sens.

În consecință,

constatându-se că sentința atacată este legală și temeinică, se va respinge

recursul declarat în cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Casa de Pensii a municipiului București împotriva sentinței civile nr. 1531

din 23 iunie 2004, a Curții de Apel București, secția de contencios

administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 februarie 2005.