ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 670/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe calea contenciosului administrativ, la data de 10 mai 2004, reclamanta C.E. a solicitat în contradictoriu cu Casa de Pensii a municipiului București, să se dispună anularea hotărârii nr. 9743/9125 din 17 decembrie 2003 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 189/2000, prin care i s-a respins cererea privind recunoașterea calității de beneficiară a prevederilor acestei legi. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat, în esență, că solicitarea sa este îndreptățită, întrucât s-a refugiat din Basarabia, împreună cu părinții, localitatea Bălți fiind sub ocupație străină, iar persecuția etnică fiind de notorietate.

Prin sentința civilă nr. 1531 din 23 iunie 2004, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ a admis acțiunea reclamantei C.E., a anulat hotărârea nr. 9743/9125 din 17 decembrie 2003, emisă de pârâta Casa de Pensii a municipiului București, pe care a obligat-o să-i recunoască reclamantei, calitatea de beneficiară a Legii nr. 189/2000, pentru perioada 15 august 1941 - 6 martie 1945, cu acordarea drepturilor corespunzătoare, începând cu 1 iunie 2003. Pentru a se pronunța în acest sens, instanța de fond a reținut că din probele administrate în cauză, rezultă că reclamanta a făcut dovada refugiului în România, împreună cu familia, din luna august 1941. În consecință, instanța a reținut că reclamanta se încadrează în dispozițiile Legii nr. 189/2000, actele de stare civilă și declarațiile de martor depuse la dosar, probând că familia reclamantei, împreună cu aceasta, s-a refugiat din Basarabia, în luna august 1941. În susținerea acestei soluții s-a înscris și faptul că mamei și fratelui reclamantei li s-a recunoscut beneficiul Legii nr. 189/2000, prin hotărârea Casei Județene de Pensii Vrancea.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, pârâta Casa de Pensii a municipiului București, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În esență se susține că materialul probator pe care se întemeiază sentința instanței de fond, nu este concludent, cea în cauză nedovedind cu acte oficiale, persecuția invocată. Examinându-se sentința atacată, în raport cu criticile formulate, cu probele administrate în cauză, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, se constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Conform art. 1 din O.G.

nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, beneficiază de prevederile ordonanței, persoana, cetățean român, care, în perioada regimurilor instaurate în perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții pe motive etnice, printre situațiile prevăzute de lege fiind și aceea a strămutării în altă localitate, decât cea de domiciliu [art. 1 lit. c)]. Prin Normele de aplicare a O.G. 105/1999, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, s-a precizat că prin persoană care a fost strămutată în altă localitate se înțelege persoana care a fost mutată sau a fost obligată să-și schimbe domiciliul în altă localitate, din motive etnice, precum și persoanele care au fost expulzate sau refugiate ori cele care au făcut obiectul unui schimb de populație, ca urmare a unui tratat bilateral.

Potrivit art. 4 din aceleași Norme, dovada încadrării în situațiile prevăzute de O.G. 105/1999, aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000, se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente sau, în lipsa acestora, prin declarație cu martori. Totodată, prin art. 6 1 din O.G. 105/1999, așa cum a fost introdus prin Legea nr. 319/2002, se prevede că dovada situațiilor la care se referă ordonanța menționată, se face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.

În aceste condiții, se poate observa că în cauza dedusă judecății, reclamanta a făcut pe deplin dovada refugiului împreună cu familia sa, din Basarabia, în România, în perioada 1941 - 1945. Declarațiile de martor, adeverința nr. 535/2004, eliberată de Direcția Județeană Vrancea a Arhivelor Naționale, precum și copiile actelor de stare civilă depuse la dosar, constituie suficiente argumente în acest sens. În consecință, constatându-se că sentința atacată este legală și temeinică, se va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Casa de Pensii a municipiului București împotriva sentinței civile nr. 1531 din 23 iunie 2004, a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 februarie 2005.